Ne uităm împreună de multe ori la ieșirile în stradă ale francezilor, ale englezilor sau ale australienilor și ne gândim că în condițiile în care ei nu rezolvă mare lucru, cu atât mai puțin rezolvăm noi, pentru că nu impresionează pe nimeni din rândurile autorităților nici numărul participanților, nici forța mesajului.

Așa este, în dictatură nu ieși la protest ca să intimidezi autoritățile, pentru că ele vor uza de toate instrumentele pentru anihilarea maselor care se revoltă – Australia e cel mai convingător exemplu.

În dictatură nu ieșiți pe străzi ca să vadă ei cât sunteți de mulți, ieșiți ca să vedeți voi cât sunteți de mulți.

Toată cheia dictaturilor stă în atomizarea cetățenilor, în percepția fiecăruia dintre noi că aparținem unei minorități neglijabile, ușor de strivit – aici ajută foarte mult și tăcerea păcătoasă a foarte multora dintre voi, pentru evitarea riscurilor (de parcă ar mai fi ceva de pierdut când ți-a fost confiscată libertatea).

Când veți înțelege că energia statului împreună îi îngrozește cel mai tare, veți înceta să mai faceți calcule de rentabilitate. Mulți dintre voi îmi spuneți în privat că ați vrea să faceți ceva în sensul de a opune rezistență, dar de fiecare dată dați înapoi, pentru că vă simțiți singuri – adică exact ce vă spuneam, este mecanismul pe care se fundamentează orice dictatură. De-asta îi scot din minți mulțimile care se întâlnesc la biserică (și vă spun asta din postura omului fără activitate ritualică, dar în total acord cu principiile și cu esența profundă a ortodoxiei).

Ca atare, participarea la proteste este mult mai mult despre voi și prea puțin despre ei, nu vorbiți cu ei, vorbiți între voi, nu prin dulapurile de pe Feisbuc, ci stând unul lângă altul, ca să înțelegeți că au mai rămas multe de făcut.

Eu spun mereu că am avut un noroc nesperat să prind cea mai frumoasă perioadă din viață pe valul de entuziasm post-comunist – poate că ar fi căzut regimul de-atunci și fără sângele de pe străzi, dar faptul că am primit anii de libertate care au urmat din mâinile tinerilor care au stat împreună, știind că s-ar putea ca lor să nu le mai folosească la nimic orice ar fi urmat bun, și unora chiar nu le-a mai folosit, este ceva ce ne face definitiv diferiți de toate popoarele trecute prin dictaturile comuniste. Din postura de țară exploatată agresiv din exterior, suntem întru totul dependenți de arderea asta intensă care ne motivează chiar și atunci când pare că n-a mai rămas nimic de făcut.

Nici măcar nu știu dacă e bine/corect să le spunem proteste, spuneți-le exerciții de stat împreună, pentru că în asta stă tot sensul lor, în conștientizarea faptului că suntem mulți și vii. În stradă nu vă mai poate prosti nimeni cu statistici rezultate din pixul protecției datelor cu caracter personal, doar acolo vă mai puteți depăși condiția de numere lipsite de semnificație.

Repet, poate că regimul comunist ar fi căzut oricum, dar tinerii de pe străzi au fost sursa entuziasmului care s-a suprapus peste libertate – din entuziasmul lor am trăit toate lucruri minunate care îmi dau acum sentimentul de împăcare că a încăput atâta viață în așa de puțini ani. Asta face toată diferența.

Vă iluzionați crezând că mai aveți ceva de pierdut. În afară de faptul că ocrotiți mizeria în care v-au aruncat, nu mai aveți nimic semnificativ de conservat. Lucrurile merg deja inerțial spre etapele cu adevărat sinistre, iar inerția lor depinde în mod decisiv de incapacitatea noastră de a contrazice statisticile "oficiale” în stradă. Vă iluzionați crezând că mai aveți ceva de pierdut. În afară de faptul că ocrotiți mizeria în care v-au aruncat, nu mai aveți nimic semnificativ de conservat. Lucrurile merg deja inerțial spre etapele cu adevărat sinistre, iar inerția lor depinde în mod decisiv de incapacitatea noastră de a contrazice statisticile "oficiale” în stradă.

Citiți și Ce vor organizatorii protestului de azi de la ora 16.00 din Piața Victoriei. REVENDICĂRILE PRINCIPALE