Suveranitatea este un principiu ontologic nu doar o categorie a dreptului. Suveran este cel ce este propriul său stăpân și poate să dispună neconstrâns de acest atribut. În lumina Evangheliei, cel ce voiește să fie mai presus de ceilalți este chemat să le fie slujitor. Într-o atare viziune, suveran este statul slujitor față de cetățenii săi.

Gândirea europeană s-a opintit mult să traducă etosul creștin în doctrina statalității astfel încât statul să fie ferit de alunecarea în filetism.

Pe versantul celălalt, l-aș denumi, franklinian, statalitatea este expusă riscului plutocrației, adică operației de confiscare a aparatului său de către stăpânii banilor pentru care banul e totul și omul nimic. Ambele virtualități - și filetismul și abstractismul plutocratic - ar slăbi deopotrivă statalitatea și popoarele pavând drumul renașterii imperiilor convulsive peste diversitatea națiunilor.

Cel ce s-a apropiat de conceptul și modelul creștin de stăpân a fost italianul Leon Batista Alberti în celebra sa carte Sancta Masserizia, în paralel cu celelalte două locuri de elaborație europeană a noțiunii și modelului de „stăpân”, cel datorat lui Machiavelli și cel datorat principelui creștin, Neagoe Basarab, sanctificat și deci trecut în calendarul ortodox românesc.

Cele patru variante, machiavelic, albertin, neagoian și franklinian, pot fi socotite repere ale unei posibile dezbateri despre cum să devii propriul tău stăpân și cum să te comporți, ca stăpân, în raport cu ceilalți, încât să nu le știrbești suveranitatea.

Pe de altă parte, suveranitatea persoanei nu trece automat asupra cetățeniei. Într-un stat nesuveran nu există cetățeni suverani.

Înțelegem că suveranitatea s-a fixat în domeniile gândirii printr-un proces complex, multidimensional și multinivelar, care, în mod paradoxal s-a afirmat prin desuveranizări și resuveranizări continui pe măsură ce omenirea a trecut de la imperiile orientale spre modelul creștin (l-am putea denumi westfalian) al „statului națiune” care admite ideea de suveranitate a poporului și a persoanelor, el însuși raportându-se la celelalte state pe baza relației de echipolență dat fiind că și acelea sunt tot state-națiuni.

Adusă la zi, această chestiune a dialecticii desuveranizare-resuveranizare devine comprehensivă în cuvintele lui Timothy Garton Ash, codirector al European Council on Foreign Relations:

„Iată, deci, perspectiva surprinzătoare pe care ne-o dezvăluie războiul din Ucraina: UE în calitate de imperiu post-imperial, în parteneriat strategic cu un imperiu post-imperial american, încercând să împiedice revenirea unui Imperiu Rus în declin și să îngrădească ridicarea unuia chinez” (în  Postimperial Empire | Foreign Affairs (apud Rador via Capital, traducere Andre Suba, 20/04/2023), G Ash se referă aici, desigur la unul dintre nivelurile dinamicii suveranismului, cel mai înalt, acela al marilor stăpânitori, care reinventează imperiul ca tehnică de guvernare.

Chestiunea suveranismului ca sistem de gândire și ramă a procesului de căutare a unei căi spre rezolvarea creștină a aceleiași probleme ar putea fi tâlcuită așa: cum poți să fi stăpân fără a știrbi suveranitatea ca principiu ontologic de organizare a vieții personale și colective în interiorul statelor și între state. Aceasta este problema cea mai dificilă și totuși cea mai urgentă, fiindcă niciuna dintre persoanele morale, individuale și colective, care și-au organizat viața pe temelia Bibliei nu va admite să fie coborâtă din demnitatea la care a ridicat-o Iisus Hristos Dumnezeu.

Aici găsim și un posibil răspuns la încrâncenarea anticreștină a grupărilor care aderă la curentul de scară planetară al transumanismului, promotor al doctrinei războiului contra proprietății și contra omului ca făptură  creată după chipul lui Dumnezeu.

Transumanismul este, iată, o altă formă agresivă a antiumanismului și antisuveranismului (personalist).

Antiumanismul, anticreștinismul, antinaționalismul (antisuveranism) și antiliberalismul compun mix-ul bizar al unei gândiri care se precipită să cucerească vârfurile elitelor politice la scara planetei etc., anihilând orice șansă pentru formula suveranistă în cetate.

Fără suveranitate nu există dialog, ci simplă monodie paranoidă din care te scoate aparent și deci înșelător și maladiv deriva schizoidă. Suveranismul și suveranitatea reprezintă, așadar, factorii cu cea mai puternică și durabilă incidență asupra ordinii comunicaționale a lumii în orice epocă.

Lupta pentru suveranitate este, în mare măsură, lupta pentru dreptul la întâietate a „cuvintelor cu putere” și deci poate fi asimilată unui război al cuvintelor. Dat fiind că Evanghelia a dăruit omului cuvântul cu cea mai înaltă putere, cea divină, puterile seculare, în impulsul lor paranoid, au ales strategia eliminării evangheliei din discursul public și astfel s-a produs separarea statului de biserică și deci apariția statelor seculare și iluzia posibilității unei ordini fără Dumnezeu ba chiar împotriva lui Dumnezeu.

Astfel, modernitatea apare ca fiind prima epocă de suprimare a suveranității omului credincios, a religiei și deci a bisericii însăși.

Deznodământul chestiunii suveraniste depinde, așadar, în fiecare perioadă istorică de ascensiunea unei noi strategii și a unui nou tip de tehnologie comunicațională care vor influența apoi controlul cuvintelor.

Apariția tiparului a permis o excepțională expansiune a Bibliei astfel că circulația Evangheliei a fost puternic stimulată.

Apariția noilor sisteme de operare de tipul Chat GPT, de exemplu, a provocat o desuveranizare în cascadă care s-a propagat pe toată planeta, dinspre Atlantic spre Pacific și invers. Ian Bremmer, președintele Eurasia Group și GZERO Media, atrage atenția că asistăm deja la ascensiunea unei noi superputeri globale, puterea digitală și ordinea adiacentă, care vor „șterge celelalte forme ale ordinii mondiale”, aproape coexistente pe durata unei singure generații, ordinea unipolară, bipolară și multipolară. SUA, remarcă același autor, nu mai este singurul actor care susține valorile globale, nici singurul „arhitect” al comerțului global (puterea dolarului ca monedă convertibilă a slăbit semnificativ după criza petrodolarilor).

China și Rusia sunt deopotrivă jandarmul culturii prin opțiunea agresivă pentru un control digital total, încât modelul unei lumi fără lideri precumpănește azi (în ciuda pretenției de controlor al condiției lumii exprimată cu emfază de către Forumul de la Davos).

Redeschiderea dezbaterii privitoare la rostul și destinul suveranismului în contextul „ordinii digitale planetare” devine imperativă. În vechiul tablou al lumii, vreme de circa 600 de ani s-a repetat într-una că economiile conduc lumea și deci actorii economiilor sunt cei care dețin și competențele managementului sistemic mondial. Într-un asemenea context, discursul suveranist a îmbrăcat mai degrabă formula rezumată de doctrina protecționistă și deci de strategii promovării economiilor naționale.

Până la finele veacului trecut încă se putea vorbi despre o economie mondială compusă din economii naționale integrate prin mecanismele pieței regionale și mondiale. Acesta a fost și pragul de maximă expansiune a doctrinei suveranității în formularea ei clasică, adică cea care, în proporții și formule variate, readucea doctrina protecționistă în centrul strategiilor de scară (naționale, regionale, mondiale).

Odată cu Bretton Woods, tabloul lumii s-a redesenat etalând în centrul său o mare putere, America, încât omenirea intrase deja în era de ascensiune a unipolarismului cu scurtul inter-regn bipolarist, care părea eliminat după momentul schimbărilor aduse odată cu încheierea mileniului II d. H. Este drept că în tot intervalul postbelic, pe fundalul bipolarist, s-a petrecut un reviriment al filosofiei suveraniste prin ascensiunea  doctrinei  neo-suveraniste promovată de Keynes cu a sa Teorie generală asupra căii de ieșire din criză.

Soluția lui Keynes a rezistat până spre finele deceniului șapte al veacului trecut când deja s-a declanșat criza petrodolarilor și astfel America a suspendat sistemul Breton-Woods anulând convertibilitatea dolarului ceea ce deja anunța sfârșitul ciclului Keynesian cu formula suveranist-limitată asociată. Între timp însă politicile cheltuielilor pe deficit (deficit spending) provocaseră o explozie a datoriilor astfel încât deja statele se confruntau cu o nouă formă de sclavie adusă de banii-datorie și deci cu o criză teribilă a ideii suveraniste.

Emergența acelei noi ordini, de care vorbește Ian Bremmer și anume ordinea digitală, aduce la pupitrul omenirii o nouă putere adăpostită și deci încorporată total în structura discursivă a actorilor sociali, state, națiuni, comunități, grupuri. Noua ordinea etalează o altă configurație a puterii, dependentă de grupurile intelectuale sau discursiv-narative. Această ordine încorporează și, într-un fel, este produsul a trei tensiuni de scară planetară. În spatele lor se compun energiile din care se nutresc noile narațiuni/ povești și deci care induc diviziunea socială a structurii discursive în societatea postmodernă.

Problema acestor tensiuni tridimensionale este că sistemul nu le poate absorbi astfel că ele se propagă în zbateri și dezbateri care marchează peisajul mental al lumii noastre și dau profilul discursului suveranist în toate punctele sistemului. Să le enumerăm în marginea enunțurilor strategistului american.

1. Prima derivă din efectul ieșirii din bipolarism prin opțiunea unipolaristă și deci prin slăbirea și ignorarea vechiului pol asigurat de fosta URSS și deci de moștenitoarea acestora care este Rusia. Această tensiune substructală devine primul nucleu din care derivă narativismul public în toate câmpurile sale (studii geopolitice, geoeonomice, strategice, comunicaționale, și nu în ultimul rând ideologice și chiar artistice). Această tensiune nutrește câmpul dezbaterilor și ilustrează una dintre cele trei muchii ale discursului suveranist în acest moment. 

Al doilea ax al tensiunii sistemului vizează de data aceasta chiar structura internă a Americii și se referă la tensiunea intre globalizare și cetățeanul american. Acesta, precum remarcă același autor citat mai sus, este foarte puțin spre deloc interesat și deci motivat să susțină marșul triumfalist al valorilor globaliste fiind mai degrabă preocupat de condiția vieții de acasă, adică de situația Americii și a sa ca cetățean american. Aici putem căuta explicația trumpism-ului cu succesul său relativ și confruntările dintre formula noului globalism și formula suveranist-limitată sau trumpistă.

O parte a narațiunilor care domină discursul public și care colorează vectorul suveranist își are originea aici. Noul câmp narativ dominat de teme precum LGBTQ, transgenderism, corectitudinea politică, postumanism, Schwab-ism etc., își are și acesta izvorul într-o asemenea tensiune.

A treia muchie a presiunilor care alimentează nucleul narativ al conștiinței publice se referă la tensiunea dintre neo-atlantismul american și neo-eurasianismul asimetric centrat pe puterea Chinei și pe coborârea Rusiei la condiția de Canadă a Chinei (C Pantelimon). Pe fundalul acestor trei tensiuni răbufnesc cunoscutele polarități tradiționale, naționalism-internaționalism, personalism-individualism etc.

Aceste trei tensiuni axiale domină structura discursivă  pe toată orizontala ecopolitică a planetei și suveranismul se redefinește ca fiind expresia libertății actorilor sociali în raport cu presiunea spre fracturare a acestor trei tensiuni care nutresc dinamismul structurii mentale la scara societății civile locale, regionale și mondiale.

Discursul public dobândește astfel un triplu profil polemic, încât putem spune că lumea noastră a intrat în era unui nou tip de ciocniri, distincte de cele teoretizate de către S Huntington, și anume ciclul polemologiei discursiv-narative planetare.

Societățile și totalitatea actorilor sociali de pe scena publică își caută locul în noua configurație narativă a planetei încât să-și poată dezvolta capacitatea discursivă care le-ar permite să-și asume pe deplin condiția propriului popor și raportul cu Dumnezeu în câmpul disputelor locale, regionale și mondiale.

Puterea discursivă (libertatea folosirii cuvântului și deci a strategiilor discursive) este indicatorul noului suveranism în textura statelor postmoderne.

Să stăruim doar punctual asupra actualei configurații a scenei narative din spațiul românesc pentru a formula un diagnostic ipotetic asupra sănătății  narative a grupărilor intelectuale de pe scena românească.

Evident că puterea actorilor sociali ca agenți ai puterii discursive depinde de arta și capacitatea lor de a evolua pe o scenă marcată de suma dezbaterilor induse de cele trei tensiuni axiale pe care sistemul nu le poate absorbi. Între timp, în câmpul dezbaterii s-au conturat cele trei nuclee narative sub forma unor teme dominante, mai mult sau mai puțin polemice.

Pe latura tensiunii renăscute a bipolarismului, s-au conturat trei nuclee narative; nucleul globalist din care derivă linia corectitudinii politice și tehnici discursive precum cunoscuta „cancel culture”, cultura anulării (care clamează dreptul de a elimina teme vechi, simboluri, configurații etc., un întreg evantai de cultureme consacrate); nucleul colorat de impulsul unui vector neo-suveranist și al unui comunitarism creștin. În fine, la polul opus al axului bipolarist renăscut, s-a cristalizat tema ripostei împotriva a ceea ce doctrinarii eurasianismului de variantă rusă încadrează în disputa dintre Eurasia și „Occidentul colectiv”.

În spațiul românesc tensiunea este coborâtă în formula degenerată, neocominternistă, a etichetării, a eliminării dialogului prin îngroparea oponentului în etichete (de genul putinist, dughinist-ortodoxist - după numele doctrinarului rus al eurasianismului, A Dughin -, anti-europenist, fundamentalist etc.) clamându-se instaurarea unei drastice cenzuri digitale sub scuza luptei cu dezinformarea și cu fake-news-urile.

Înlăuntrul statelor sunt utilizate cortine ideologice precum cea care-i desparte pe cei ce se cred chemați să apere sistemul de criticii acestuia, etichetați în felurite moduri, neocomuniști, naționaliști, putiniști etc. Toate aceste etichete sunt fie sicrie de-a dreptul, fie cortine care practică separarea grupărilor umane relegându-le unor „lumi” rupte una de alta etc. Inventarea listelor amintește nu doar vechiul index al inchiziției ci și tehnica numelor prohibite, a excomunicărilor și morții civile, a publicațiilor interzise, care au fost marea invenție represivă a sistemului bolșevic.

Altfel spus, tensiunile axiale, precum cele trei pomenite, se întorc în sistem sub forma unor deteriorări escaladate ale stărilor acestuia ori sub forma unor sistematizări narative (care dau putere discursivă actorilor aflați în dispute). Aceste deteriorări pot fi asimilate unor procese distructive cu efect ruinător sau substructal (afectează temelia și deci starea de echilibru structural al societății) ori pot fi asumate în cadrul unor tematizări care susțin strategia discursivă a actorilor sociali. Lucrul cel mai tulburător este survenirea pe scena din periferiile sistemului a unor actori perverși care fie din prostie fie din interes cred că dacă vor anihila un pol al disputelor vor instaura consensul sistemului.

Sistemul nu este consensual, ci, polemic, dialogal sau războinic, după caz.

Dacă la nivelul macrosistemului persistă tensiunea bipolarismului, această tensiune se reproduce întocmai și la nivel local, ca tensiune nu neapărat ca limbaj (fie că vor fie că nu vor puriștii unuia dintre poli). Iluzia că suprimarea dialogului înseamnă unitate de vederi și de viziune este și falsificatoare și antiproductivă și mediocră. Prin suprimarea dialogului se adâncește tensiunea spre ruptură.

Ceea ce, la nivelul sistemului este o simplă tensiune, devine, pe plan local fractură și agresivitate sporită spre extremism. Așa numitul război împotriva dezinformării generează extremism care aduce pe scenă actori sangvinari, o și mai atroce încordare și o accelerată combustie de ură și mânie.

Nimic nu justifică refuzul participării localnicilor la disputele sistemului. Prin urmare bătălia pentru suveranism este o condiție esențială a luptei pentru sănătatea sistemului și a societăților locale.