În peisajul electoral din România, conflictul tot mai accentuat dintre tabăra suveranistă și cea neomarxistă/progresistă/soroșistă crește riscul dezinformării, fenomenul fiind alimentat de unele mecanisme psihologice specifice.

În psihologia maselor se manifestă un factor important, nevoia oamenilor de certitudini și de răspunsuri clare în fața amenințărilor, în detrimentul nuanțelor sau ambiguităților. În actualul peisaj electoral românesc, bătălia dintre suveraniști și sorosiști a devenit principala linie de fractură politică. Această divizare nu este doar o simplă diferență de opinii, ea reflectă o adâncă separare psihologică între două viziuni opuse, care se manifestă prin construcția unor identități de grup bazate pe opoziția „noi contra lor”.

În ultimele campanii electorale, dar mai ales acum, vedem cum progresiștii se prezintă drept deținătorii exclusivi ai valorilor „corecte”, de toleranță, deschidere, modernitate, în timp ce suveraniști sunt etichetați sistematic drept retrograzi, susținători ai obscurantismului și ai extremismului. Paradoxul este evident și sare literalmente din televizor. Gruparea progresistă pledează pentru incluziune și toleranță, manifestând simultan o intoleranță crâncenă față de cei care nu le împărtășesc viziunea. Neomarxiștii folosesc permanent un limbaj sarcastic și disprețuitor față de suveraniști, caricaturizați ca fiind „înapoiați” sau „periculoși”, consolidându-și imaginea unui grup superior moral, a priori. Mai grav, sentimentul de presupusă superioritate morală a condus la un profund dispreț față de procesele democratice fundamentale care permit exprimarea tuturor opiniilor, inclusiv a celor considerate inacceptabile de o tabără sau alta.

Ce se ascunde însă în spatele acestei poziționări ideologice? Un fenomen psihologic relevant, narcisismul colectiv. Spre deosebire de o mândrie națională echilibrată, narcisismul colectiv al progresiștilor se manifestă printr-o convingere fermă în superioritatea morală și intelectuală a propriului grup, dublată de sentimentul că „ceilalți”, „pleava”, nu le recunosc pe deplin meritele.

Specialiștii definesc narcisismul colectiv prin trei caracteristici principale: credința exagerată în importanța propriului grup, nevoia constantă de validare din exterior (în cazul nostru din exteriorul țării) și hipersensibilitatea la critici. Tipul acesta găunos de atașament generează în mod inevitabil conflict, alimentând diviziunea socială.

Manifestarea narcisică este un semn sigur al dezechilibrului cognitiv și al polarizării afective și poartă numele de ipocrizie ideologică. Aroganța și intoleranța abisală a activistului neomarxist face imposibilă orice discuție onestă despre valorile tradiționale românești, care sunt tratate cu dispreț și lipsă totală de empatie. Pentru că, mai nou, însăși identitatea națională a devenit câmpul de bătălie unde se negociază nu doar politici, ci chiar valorile fundamentale care definesc ce înseamnă să fii român în lumea de azi.

Neomarxiștii sorosiști din România au căzut însă în propria capcană, au devenit exact ceea ce pretind că urăsc. Sub masca toleranței, ei împart societatea în două tabere ireconciliabile „deștepți” (care cer să fie reprezentați strict de matematicieni, fizicieni etc.) și „înapoiați” (camionagi, asistente, căpșunari și alte meserii „rușinoase”), aruncând cu noroi în oricine nu le împărtășește viziunea asupra lumii. Asistăm la o formă patologică de narcisism colectiv deghizat în activism social. Tabăra progresistă nu mai acceptă nici măcar dezbaterile simple, ea deține deja adevărul absolut, ceilalți fiind etichetați drept ignoranți și deficienți cărora trebuie să le fie controlate drepturile și libertățile. După cum s-a văzut în campaniile electorale, mesajul principal este clar: „Noi suntem corecți, voi sunteți greșiți”.

Când sunt criticați pentru elitism sau pentru ruptura evidentă de realitatea românească, neomarxiștii nu ascultă. Resping orice observație, considerându-l un atac nefondat. E o atitudine de copil răsfățat care nu suportă să fie contrazis. Așa-zișii progresiști închid urechile și continuă să trăiască în bula lor privilegiată. Cercetătorul Jonathan Haidt a pus degetul pe rană atunci când a identificat fenomenul, numindu-l „universalism parohial”, în traducere simplă: o ipocrizie profundă și agresivă care se răspândește ca un cancer în discursul public. Acești autoproclamați „iluminați” le bagă pe gât celorlalți propriile lor convingeri limitate, ambalate frumos ca fiind „valori universale”.

Cu această mentalitate de tranșee, orice șansă de dialog autentic dispare. Ironia e că, repet, în timp ce predică despre diversitate și incluziune, neomarxiștii nu tolerează diversitatea de opinii. Cu lozinci despre incluziune pe buze și intoleranță în acțiuni, tabăra progresistă a instituit un nou totalitarism ideologic în România. Predicând toleranța doar când le convine, declanșează execuții publice împotriva oricui îndrăznește să gândească diferit.