Europa actuală este, spiritual, un ghem de paradoxuri. Căci, cum să explicăm faptul că, la pragul ei culminativ, când certitudinile ar trebui să fie maxime, Europa este clătinată de o interogație angoasantă: „ce este europenismul?”. În  fapt, interogația aceasta ascunde trei întrebări într-una: „Ce-a fost Europa, ce mai este Europa și ce va fi ea mâine ?”.  Răspunsul oferit de cei ce fac discursul european, adică tâlcuiesc doctrina Uniunii, se cuprinde, de regulă, între două  praguri: Revoluția franceză (1789) și Maastricht-ul (1992). Iar dovezile invocate pentru a susține  veracitatea unor asemenea asumpții asupra puterii respectivei secvențe istorice de a fi fost sursa creatoare a Uniunii Europene sunt:  moneda unică, instrumentele statistice, drapelul, instituțiile europene fabricate repede, imnul etc. (Sub pretextul de a  nu atinge diversitatea lingvistică, imnul lui Beethoven e cântat fără de celebrul vers al lui Schiller „Alle Menschen werden Brüder" – „toți oamenii devin frați" –, în care este concentrat înțelesul Evangheliei lui Hristos.)

Referindu-se la  introducerea unui sistem statistic centralizat, prin Eurobarometru și Eurostat, și a monedei unice, a imnului și a drapelului”, un binecunoscut analist ne îndrumă să credem că acestea sunt: „[…] nu doar instrumente politice  puternice pentru a crea o «populație europeană» mai informată, cuantificabilă și astfel mai tangibilă și guvernabilă și  un «spațiu european», ci sunt, de asemenea, puternici modelatori ai conștiinței ce furnizează meta-clasificările în  cadrul cărora identitățile și subiectivitățile se formează” (Shore, 31). Legănat de aceeași credință amăgitoare,  specialistul citat adaugă: „Monezile și bancnotele au funcționat în mod tradițional pentru a defini granițele regatelor,  imperiilor și națiunilor. Chiar primele monede purtau chipul împăraților și regilor și simbolurile puterii statale,  aproape la fel cum o fac și astăzi. Cu imaginile de figuri naționale, monumente și invenții, bancnotele și monezile sunt icoane și instrumente puternice ale guvernământului ce ajută transformarea ideilor abstracte de stat și națiune într-o realitate politică zilnică” (Shore 91).

Comentând ideile lui Shore, un sociolog român vine cu o concluzie încă mai severă: „Moneda, ne spune acesta, este în mod evident un foarte puternic agent de unificare și construcție identitară fiind o parte centrală a culturii de zi cu zi, și găsim multiple exemple și în istorie, dacă ar fi să ne gândim numai ce a a însemnat o monedă comună în Imperiul  roman”. Păi, ce-a însemnat, de fapt, o monedă comună pentru evrei ori pentru creștini?! Ceea ce era: un mijloc de exercitare a puterii din lume, de integrare în imperiu, de dominație, nu de construcție identitară, căci identitatea evreiască nu datorează nimic monedei romane. Nici cea creștină. Fără de Iisus Domnul și fără de lucrarea apostolică, Europa ar fi acum doar marginea barbară a lumii arabe, cu mult mai puternică demografic și poate chiar politic.

Ceea ce a dat putere și ființă Europei au fost nu moneda romană, ci rugăciunea împărătească, cele nouă Fericiri, Crezul de la Niceea, marea eclezie creștină de o mie de ani, puterea fără egal a părinților Bisericii care au statuat unitatea  dintre Atena și Ierusalim, fără de care Roma și codul roman ar fi rămas fapte de istorie și atât.

Acestor puteri  spirituale umbrite atunci de coperta monedei unice a Cezarului le datorăm marele spațiu dens al planetei în care regăsim o concentrare de sinergii și învățături care cuprind deopotrivă Pentateuhul lui Moise, Psalmii davidici, proorocii evrei, evangheliile Mântuitorului, Apocalipsa scrisă de un bătrân de 80 de ani exilat pe Insula Patmos, când la Roma se paria pe apoteoza împăratului. Fără de acest spațiu dens, Uniunea Europeană rămâne o biată barcă pe un ocean învolburat, adică un zbucium de o clipă. Și apoi, ce forță spirituală vom afla în legătura socială care îmbracă forma banului, a unei monede, oricât de mare și dogorâtoare se arată puterea ei din lume?

Iată definiția banului la un mare sociolog german: „Dependența omnilaterală a indivizilor indiferenți unii față de alții constituie legătura lor socială”, în cele trei expresii ale ei: moneda, contractul și convenția. Banul, așadar, cuprinde în el o mare de singurătate, un ocean de indiferență. La fel și contractul, la fel și convenția. În chip paradoxal, tocmai din acest vid spiritual, sufletesc, își extrag ele și moneda, și contractul, și convenția, puterea de care pot dispune într-o

societate. Legătura exprimată sub forma banului este o legătură sufletește vidă, o dependență de indivizi indiferenți

unii față de alții. Iar aceasta este condiția fatală a banului; fără de această exigență banul se anulează pe sine. El se

nutrește din indiferență, nu din simpatie. Simpatia ucide banul, iar banul videază legăturile sociale de orice formă de

simpatie. Și atunci, cum să fie moneda, oricât de unică ar fi ea și de puternică, un instrument de construcție identitară,

adică de modelare sufletească?

O Europă fără de Dumnezeul comuniunii sufletelor este o amăgire, când nu este o monstruoasă minciună. Pentru europeni, comuniunea sufletelor este chiar sistemul cristocentric. Sensibilitatea și spiritul oricărui european n-ar putea fi, sper eu, înșelate de invitația la o credință amăgitoare într-o Europă clădită în afară și fără de sistemul cristocentric. Este cu putință, oare, un sistem european fără de sistemul cristocentric? Credința într-o Europă fără Hristos preschimbă starea europeanului într-una de teribilă singurătate, de, iată, încă un paradox, autoexilare… involuntară. Oare nu se face pe sine, acest european fără de Hristos, cetățean al celebrei republici platoniene, adică locuitor al utopiei, al unui loc fără de loc, un simplu rătăcitor, un alt Ahasver al spaimelor rătăcitoare din care se recompune, iată, o teribilă vânturătoare a universului?! Vânturătoarea singurătății.

Poate că i s-ar potrivi acestui european mai degrabă cuvintele lui Eminescu: „Ca o spaimă împietrită, ca un vis  încremenit”. Pe acest european încremenit îl va fi purtat în rugăciunile sale Sf. Ioan Gură de Aur, căci, cu siguranță, sfântul Bizanțului hrisostomic va fi rostit rugăciunea sa și pentru acest european, frate al său de mai târziu, atunci când cerea: „Doamne, izbăvește-mă de toată neștiința și uitarea și neîndrăznirea și de nesimțirea cea împietrită!”  Amin!