Conform enciclopediilor, liderii autentici se conturează prin anumite trăsături înnăscute și ulterior cultivate; se impun de cele mai multe ori în împrejurări deosebite, de exemplu crize sociale; își asigură sprijinul unui grup de susținători; și ulterior dobândesc funcții oficiale prin care se mențin în poziții de conducere.

Definiția este empirică și nu face deosebirea între lideri buni și lideri malefici și nici între natura societăților care produc asemenea indivizi. Și totuși istoria e plină de lideri pozitivi: eroi, martiri, sfinți… pe de o parte și lideri psihopați or satanizați pe de alta. Lumea și-i amintește cu oroare pe cei răi, pentru că așa cum susținea Machiavelli, oamenii uită binele pe care îl fac conducătorii, dar nu uita suferințele cauzate de lideri psihopați. 

De fapt, totul începe cu Geneza - Facerea lumii - și noi creștinii, credem în binele sădit de Dumnezeu în fiecare dintre noi. Divinitatea ne-a creat să evoluăm spre lumina cerească, iar faptele bune pe care le facem sunt naturale și le reținem mai puțin, pentru că fac parte din menirea noastră pe Terra. Faptele rele încep însă cu Lucifer, care într-un acces de gelozie s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu și a vrut să-I ia locul. Noi oamenii, ne amintim deci purtările abominabile pentru că acestea sunt contra naturii și contra misiunii omului. Și de la Geneză și până azi, lupta se poartă în conștiința fiecăruia dintre noi. Iar noi, evoluăm după modul în care ne aliniem între bine și rău. Prin acțiunile noastre evoluăm spre lumină și divinitate, or ne prăbușim în întuneric, alături de diavol. În acest scurt eseu mă voi concentra pe liderii malefici, care ar trebui eliminați, și pe metoda diavolului de a „fabrica” lideri cu aspect benign care să-i facă însă jocul.

***

Secolul trecut a cunoscut din abundență genul de lideri malefici: Lenin, Stalin, Hitler, Mao, și de ce nu, Ceaușescu; toți intra în aceiași categorie. Toți au sacrificat poporul și societatea pentru a-și impune nebunia din capul lor și a rămâne la putere. Și au făcut-o, chipurile, în numele binelui și al unor scopuri nobile. Doamne ferește de asemenea bine! Unul din filozofii de frunte al secolului al 19-lea a fost lordul Bertrand Russell, care simpatiza cu oamenii de rând și nutrea o oarecare simpatie pentru intențiile aparent umanitare ale tânărului stat Sovietic. Russell a avut o întâlnire cu Lenin, întâlnire în care liderul sovietic se plângea că el are cele mai bune intenții față de țărani și le dorește fericirea, iar ei îi resping planul lui de a-i face fericiți. Se știe bine ce fericire a adus ulterior colectivizarea și viața la colhoz. 

Lenin a fost un lider malefic, dar autentic. El s-a impus prin anumite trăsături proprii într-o conjunctură istorică favorabilă și s-a menținut la putere prin teroare. În cazul României, și Ceaușescu a fost în felul lui un lider; dar a ajuns la putere exclusiv datorită unor circumstanțe favorabile și fără calități proprii. Și când circumstanțele s-au schimbat, individul s-a prăbușit ca un castel de nisip, iar securitatea care îi asigura poziția, a dispărut precum gheața pusă la fiert. 

În prezent se știe bine cum au ajuns la putere asemenea indivizi și se cunosc și dezastrele rămase în urma lor. Sociologii și politologii din occident se întreabă cum pot fi evitate asemenea situații? Răspunsul lor pare simplu: se pot evita prin societăți democrate bazate pe alegeri libere, dar ce faci atunci când asemenea alegeri sunt cumpărate, manipulate sau anulate? Apropos, nici o aluzie la România!? Țara noastră e un adevărat exemplu de democrație… democrație originală. De altă parte, statele autoritare, ca Rusia și China, mențin fațada unor alegeri libere, dar cetățenii pot vota doar pentru cei „aleși” deja de partidele de la putere. Și revin la România, unde statul comunist și apoi cel postcomunist s-a adaptat la moda vremii.

În perioada post-stalinistă, și în special în ultimele două decenii ale fostei Uniuni Sovietice, populația a început să prindă curaj, să critice sistemul și să ceară schimbări sociale și politice. Începuseră să apară chiar și manifestări scrise și transmise clandestin de la om la om; un fel de circulare necenzurate, prin care oamenii își exprimau doleanțele. Unele materiale erau simple scrisori or declarații, dar altele erau adevărate piese literare și chiar romane. Așa a apărut inițial cartea Arhipelagul Gulag de Alexandr Soljenițîn pentru care a primit premiul Nobel. Treptat, fenomenul a fost numit dizidență și s-a extins și în alte țări est europene. 

Apariția fenomenului a dus însă la două efecte neașteptate: Occidentul a înțeles că promovând noul fenomen al dizidenței în țările estice, putea slăbi statele comuniste. Conducătorii comuniști și securitatea au înțeles însă și ei că pot pregăti dizidenți artificiali, pe care să-i dirijeze în interesul lor. Astfel, un fenomen de rezistență sinceră, a fost transformat într-un sistem de manipulare. Și la acest fenomen au asistat și chiar au contribuit și unii intelectuali din generația mea.

***

Se știe foarte bine că unii dizidenți români și-au manifestat sincer nemulțumirea, dar mulți dintre ei făcuseră parte anterior chiar din sistemul pe care au ajuns să-l denunțe. Unii fuseseră poeți de curte; alții fuseseră scriitori frustrați, căzuți în dizgrație; puțini au fost totuși sinceri și curajoși. Dintre aceștia din urmă, personal l-am cunoscut bine pe Paul Goma. 

Am auzit prima oară de Goma după ce a publicat în Occident romanul Ostinato și nu mi-a venit să cred că așa ceva era posibil în România controlată strict de Securitate. Și îmi amintesc cum la o întâlnire cu câțiva lideri ai exilului românesc, care a avut loc în apartamentul familiei Brutus Coste din New York, d-na Coste a insistat să ne citească un capitol din cartea lui Goma. Același grup de exilați l-am adus ulterior în vizită pe autor în America și în timp ce se afla la Washington, l-am găzduit în apartamentul meu. Goma a fost un dizident autentic și un lider de opinie curajos. Poate singurul!

Un caz notoriu a fost și părintele Gheorghe Calciu, pe care exilul românesc l-a adus de asemenea în Statele Unite. Spre deosebire de Goma, părintele Calciu nu era un dizident; era un opozant autentic și constant al comunismului din țară și executase 20 de ani de închisoare. Ulterior și după multe intervenții, i s-a permis să părăsească România ceaușistă și s-a stabilit în statul Virginia de lângă Washington DC, unde a devenit pastorul bisericii noastre.

Alte cazuri au fost însă mult mai puțin clare și au ridicat semne de întrebare.

***

În 1975 mi s-a oferit un post de redactor la postul de radio Vocea Americii. Tocmai îmi susținusem doctoratul și eram profesor la universitatea George Paterson din New Jersey. Mi-a fost foarte greu să renunț la profesorat, meserie pe care o ador și pentru care eram bine pregătit, dar m-a atras ideea unei legături nemijlocite cu ascultătorii din țară. Nu știu nici acum, după 51 de ani, și probabil nu voi ști niciodată, dacă a fost o alegere bună sau una neinspirată, dar trecutul nu mai poate fi schimbat. M-am mutat deci la Washington, unde din profesor, am devenit jurnalist. Și aici încep surprizele.

La scurt timp după ce am ajuns în capitala Americii, în toamna anului 1975 or primăvara lui 1976, am primit un telefon de la o persoană pe care nu o cunoscusem, dar de care știam. Se numea Mihai Botez, era matematician și primise o bursă de studii în Statele Unite.

Obținuse telefonul meu de la Nicu Miulescu, unchiul lui Mircea Gere, fost coleg la Facultatea de Geografie și unul dintre cei mai buni prieteni ai mei. Miulescu, inginer pensionar, era pasionat de istorie și antropologie și avusesem multe discuții plăcute și deschise cu el. Se însurase târziu și nu avea copii, dar soția lui, pe care de asemenea o cunoscusem, avea un fiu care devenise matematician, Mihai Botez, care vroia să mă cunoască.

L-am invitat pe Botez la un mic restaurant chinezesc de pe Connecticut Avenue și am avut o discuție amicală. Mi-a spus că primise o bursă de studii la centrul Kennan, din cadrul cunoscutului Institut Smithsonian și urma să rămână circa șase luni la Washington.

Ar fi trebuit să fiu mai suspicios, deoarece institutul cu pricina e atrăgător și impresionant pe dinafară, dar este și mai „interesant pe dinăuntru.”

Altfel, l-am primit bine, deoarece venise cu recomandări și între altele mi-a mai spus că era nemulțumit de regimul din țară. A mai adăugat că avea și alți prieteni nemulțumiți și că, citez, „unii dintre noi am intrat în partid ca să încercăm să schimbăm regimul, dar în schimb ne-a schimbat regimul pe noi…” 

Ne-am despărțit amical după prima întâlnire, și am rămas în contact și ne-am revăzut. De data aceasta, l-am vizitat la Institut, unde mi-a sugerat să-i iau un interviu pentru Vocea Americii și, pe un ton calm și obișnuit, mi-a cerut să-l pun în contact cu CIA.

Pe moment nu m-a surprins cererea lui, pentru că unii dintre „bursierii” veniți din țară cereau azil și dreptul de a rămâne în America. Și fără să-mi dau seama, am intrat într-un joc în care este evident că am fost folosit să fac… jocurile altora.

Nu voi intra în toate amănuntele, pe care de altfel le-am descris mai pe larg în cartea-interviu La Cumpăna Mileniilor, dar au urmat unele scenete ciudate. Cu timpul, am înțeles că Botez venise la Washington cu o misiune precisă. Apoi, s-a întors la București cu o altă misiune la fel de precisă… anume, să devină dizident.

În acest sens, a fost preluat de radio Europa Liberă și transformat într-un mare dizident și mare matematician.

După ce a devenit bine cunoscut în țară, securitatea l-a pedepsit chipurile exilându-l din București la Tulcea, unde și-a  continuat „munca dizidentă”.

În acea perioadă, i-am trimis printr-un diplomat american un borcan de cafea braziliană și mai târziu a confirmat că a primit-o. Și tot în aceeași perioadă, a primit permisiunea să participe la o întrunire pentru apărarea drepturilor omului, ținută în Spania. De data aceasta, mă așteptam să rămână în Occident, dar nu a rămas.

S-a întors din nou în țară, numai că după câțiva ani i s-a permis să revină în America, unde i s-a acordat dreptul de reședință și s-a stabilit în California. Cam tot atunci, un prieten de la Europa Liberă, îmi spunea și el nedumerit: Noi l-am așteptat ca pe un matematician de talie internațională și aici e preocupat doar de politică…

Stranii coincidențe!

A survenit apoi „revoluțiunea” din 89 și Botez s-a întors din nou în țară. În continuare și la scurt timp după acele evenimente, Iliescu l-a numit ambasador la Organizația Națiunilor Unite și ulterior, ambasador la Washington, DC, unde ne-am reîntâlnit. Și este interesant de reținut că inițial Botez s-a făcut că nu mă cunoaște, dar și eu m-am prefăcut că suntem prieteni. Și epopeea amicului Botez a continuat. La un moment dat, a fost rechemat la București și la scurt timp și în mod inopinat, a murit. Știa probabil prea multe!? Oricum, se pare că așa se fac, se prefac  și se desfac liderii în lumea de azi. 

***

Să revin însă la România acestor zile. M-au întrebat mai mulți cunoscuți dacă nu mi se pare curios cum au ajuns de notorietate publică, unele persoane puțin cunoscute? Sincer să fiu, nu știu cum să răspund.

Unele persoane au caractere de lideri și se impun singure. Altele sunt prefabricate și gonflate din culise și nu pot fi judecate decât după faptele lor.

Cât despre Nicușor, nu l-am cunoscut. Sistemul l-a prins din mers și de nicăieri și l-a propulsat la președenția țării, ca să poată susține că alegerile au fost libere și democrate. Democrația originală…de care ne vorbea Iliescu!

Prof. Dr. Nicolae Dima, USA

5 Septembrie 2026