De treizeci și trei de ani – cifră cu încărcătură colosal-simbolică pentru cei familiarizați cu Viața și Activitatea Unicului Fiu al Tatălui Creator – retrăiesc în această perioadă emoțiile bucureșteanului profesor navetist la umila școală din Săbăreni unde slujeam pe-atunci.

Receptorul telefonului fix cu furcă și cadran rotitor de pe masa de lucru m-a alertat pe la 18,20 – 18,25 cînd abia mă întorsesem de la școală cu bicicleta – via Zurbaua, unde o lăsam în grija familiei colegei profesoare de matematică, apoi cu rata prin Dragomirești Vale-Dragomirești Deal etc. pînă la autogara Militari și cu metroul luat de la „Păcii" (ce denumire surprinzător-antitetică urma să devină aceasta în contextul istoric cu pricina!).

– Vino la Universitate. CEVA ciudat de întîmplă aici!...

Nu mi s-a spus mai mult și nu am întrebat nimic, căci aparatul îmi era de mult ascultat sistematic de anumiți salariați „cu ochi albaștri" – ca majorității intelectualilor români „suspecți" din acele vremuri – și am coborît deîndată la stația de metrou „Leontin Sălăjan", actualmente fericit modificată în „Nicolae Grigorescu"; acel CEVA plutea deja în atmosfera cartierului unde locuiam pe-atunci. Știam de peste cinci ani, de la al doilea cel mai drag om – adevăratul meu tată – pe care mi-l dăruise Pronia Cerească, profesorul Enache Nedela (primul loc îl ocupa, firește, Mama – fie ca Dumnezeu să-i odihnească-n pace pe-amîndoi!), că e pregătit din umbră un succesor al lui Ceaușescu în persoana „unuia, Iliescu, de pe la Ape" (1), dar nu-mi trecuse prin minte pînă atunci în care mod anume s-ar fi putut materializa o asemenea rocadă în obediența generală care sufoca societatea sub bocancii regimului totalitar. În cîteva rînduri ascultasem în acele nopți cu înfrigurare și un spor de atenție veștile „Europei libere", spre a-mi umple rezervoarele de optimism... Să fi sunat, oare, ceasul schimbării?...

Ajuns cu metroul la Universitate, am plonjat într-o succesiune de fapte frizînd suprarealismul: în piață se trăgea!

Primul șoc l-am trăit cu o nebănuită reculegere, izvorîtă din acel filosofic „fie ce-o fi" popular. M-am integrat deci în nu mai mult de cinci-șase minute în clisos-fantastic-sîngeroasa înșiruire de evenimente care, pentru mine, aveau să devină REVOLUȚIE și-am început, împreună cu cei adunați acolo, dinaintea BARICADEI, un fel de dans-tatonare, un fel de joacă de-a moartea-viața. Îl recunoscusem cu mare bucurie, la doi metri de mine, spre dreapta, pe Ioan Alexandru, apreciatul poet creștin pe care mi-l apropiasem o vreme grație așa-declaratelor sale „cursuri de ebraică" (fuseseră, de fapt, extraordinar-lămuritoare și oportune ore de catehizare pentru noi, cei siliți să înghițim încă din grădiniță tone de minciuni propagandistic-ateiste). Ținea în mîna stîngă o cruce simplă, traforată, și la piept, în cealaltă mînă, Biblia. Striga bine-cunoscutele lozinci anticomuniste congestionat ca întotdeauna cînd se exprima public, cu o încordare care mereu mă îngrijora și în același timp mă fascina – așa îmi răsuna în auzul lăuntric și tonul de odinioară, întru cunoașterea Adevărului, al Sfîntului din pustiu al cărui nume îl purta autorul „Imnelor”... Mă aflam în toiul unei bătălii cum nu mai fusesem vreodată; era o confruntare de atitudini, de datorii cetățenești, explodînd din cînd în cînd violent – scutierii, sprijiniți de blindate, de vehicule dotate cu apă și furtunuri, ca pentru stins incendii (de data aceasta noi, cetățenii, constituiam incendiul!) erau de-o parte, noi de cealaltă... La o asemenea izbucnire de forță intimidantă, cu toate că sesizasem mișcarea și mă ferisem cît putusem de repede, m-am trezit udat din cap pînă-n picioare de apa aruncată asupră-ne dintr-o mașină specială semănînd cu aceea a pompierilor. Lichidul murdar, cu resturi vegetale, ricoșase din asfaltul ce făcea un unghi drept cu trotuarul... Nici n-am prins de veste cînd, grație temperaturii neobișnuit de calde, dar mai ales în fierbințeala clipelor, minutelor, orelor mi s-au zvîntat șapca, pantalonii, ghetele...

O scenă dramatică m-a făcut să înțeleg amploarea și seriozitatea înfruntării: piciorul unui tînăr care n-avusese agilitatea de a se feri la timp fusese strivit de roata unui utilaj militar amfibiu-blindat. Prietenii l-au cărat cum au putut pînă la spitalul Colțea, unde aveam să aflu ulterior că activa bravul medic Constantinescu, ajutat de studenții săi între care se afla și Măriuca, fiica scriitoarei Ileana Toma...

Nu vreau acum să insist memorialistic: s-au scris enorm de multe pagini despre acele evenimente istorice, iar oricare ar mai fi „noutățile", ele au devenit demult „banalități"; adaug doar că, pentru mine, noaptea aceea neașteptat de caldă (și încă multe altele, următoare, cînd mă lăsasem angrenat donquijotesc-anonim, după cum mi-era firea necoaptă, în feluritele scenarii ale păpușarilor momentului) s-a asociat ideilor de CREDINȚĂ, LIBERTATE, SOLIDARITATE, SPERANȚĂ DE MAI BINE ÎNTR-O NOUĂ ERĂ...

Trebuie reafirmat și că, în pofida feluritelor interpretări date sfîrșitului lui 1989 (cifră simbolică, dacă o raportăm la anul revoluției franceze!), în capitala țării nu se putea răsturna vechiul regim prin alungarea reprezentanților săi din 22 undrea / decembrie dacă nu ar fi existat intervalul de foc l6-20 undrea / decembrie în Timișoara. Fiindcă acolo au murit oameni, așa cum rezultă din notele publicate de un martor credibil, putem acum glosa liniștiți despre trecut, reluînd frazele acestuia: „Fortuna, Chiș, Bădilescu, Trăistaru, Eustațiu și Marcu, Marinescu, Oprea și Ciura, Savu, Munteanu, Florescu, Motica, Petrișor, Ivan, Grigoraș și Oancea… Oare ce vă spun aceste nume ale anonimilor Revoluției? E adevărat, nu i-ați întîlnit niciodată, decorați cu ecusonul invizibil al celor care au făcut ca balcoanele să existe. Gloria, puterea, gratitudinea publică ignoră mai ales pe cei ce le merită, în același fel deconcertant în care o adevărată virtute nu pretinde nimănui recunoașterea a ceea ce este. Cu toate astea, deloc exhaustivă, această listă – într-o ordine a întîmplării – împreună cu aceea a morților, a răniților și a arestaților Revoluției, poate forma oricînd un portret robot al Timișoarei din Decembrie ’89! Refuzînd să se recunoască în faptele Timișoarei, România își revarsă și pe mai departe sîngele onoarei sale pe asfalt!" (2)

Ce s-a schimbat în Țară după acel tsunami provocat atent – după cum probează istoricii – de cei care s-au considerat îndrituiți să organizeze la nivel global fenomene de masă de această anvergură?

Nomenclatura a devenit „clasă politică" („aceeași Mărie, cu-altă pălărie!"); odioasa exploatare capitalistă se numește acum normalitate intermediată de „companiile multinaționale", ce au profituri cum în foarte puține alte țări pot obține; industria și agricultura au ajuns „fiare vechi" („aprecierea” a fost făcută de un „emanat"-profitor – Petre Roman); cuvîntările periodice ale „tovarășului" pline de „indicății prețioase" sînt acum „recomandări ale UE, ale OMS” ș.a.m.d. cu statut de urgentă obligativitate a „implementării lor" pentru președinții și pentru celelalte slugi care constituie „guvernul", „parlamentul" etc. – instituții ce mimează caragialesc democrația; ideologia marxist-leninistă a devenit „corectitudine politică" și ne presează să acceptăm toate mizerile, de la seruri experimentale livrate drept „vaccinuri sigure și eficiente" (abia acum putem observa în ce fel sînt acestea eficiente!!) pînă la gîndaci drept alimente și „educație de gen"; oamenii muncii de la orașe și sate care construiau armonios „orînduirea cea mai bună și mai dreaptă de pe pămînt" au părăsit masiv sistematic jefuitele plaiuri mioritice în căutarea unor slujbe mai bine remunerate în lumea largă; defilările de 23 August și de 1 Mai muncitoresc au lăsat loc unei puzderii de festivaluri și reuniuni locale cu importante mize comerciale („panem et circenses"); cenzurarea exprimării în public s-a transformat, e drept, în libera exprimare, dar produsă într-un ocean cacofonic din care lipsesc tocmai ascultătorii, fiecare crezînd că le știe pe toate mult mai bine (de la a juca fotbal, a găti și a croșeta pînă la a face politică și a dezvolta strategii militare)...

Îmi rog eventualii cititori să binevoiască să completeze lista.

În încheiere nu pot uita să înalț o rugăciune pentru odihna sufletelor celor jertfiți în acele zile (că de jertfa lor au profitat din plin mai ales foștii torționari, securiștii, nomenclaturiștii și toate neamurile lor este de lăsat rațional-științific în seama analizei istoricilor; creștinește nu se cuvine a-i judeca, lăsîndu-i pe toți „în plata Domnului", cum se spune în popor – adică în grija Dreptului Judecător, precizez).

Așadar, Doamne Iisuse Hristoase, Care ai îngăduit a lua la ceruri, în preajma celebrării Nașterii Tale din 1989, nu numai în chip ritualic pe Elena și pe Nicolae, considerați singurii vinovați de fărădelegile regimului ateist, ci și pe alți români, știuți și neștiuți de noi, robii Tăi, dar binecunoscuți Ție, primește, rogu-Te, aceste puține fraze comemorative: iartă-le greșelile de voie ori fără de voie, cu lucrul ori cu gîndul/cuvîntul. Așezîndu-i pe toți aceștia fie la locuri de osîndă, fie unde drepții odihnesc, după Voia Ta, mă rog: dă-ne și nouă pace, bună-înțelegere, spor în credință și inimi dispuse la făptuiri de bine pentru toți semenii noștri aflați în nevoi și în necazuri, spre slava Ta, a Tatălui Ceresc și a Sfîntului Duh-Mîngîietorul, acum și-n veci! Amin!

București, 20 undrea 2022

Note:

(1)Ion Iliescu fusese de prin 1979 Președintele Consiliului Național al Apelor.

(2)V. https://www.activenews.ro/opinii/Claudiu-Iordache-20-DECEMBRIE-1989-TIMISOARA.-EXISTA-DUMNEZEU-171557