Motto: El preface în nimic pe căpetenii; pe judecătorii pământului îi nimicește. (Isaia 40:23)

El (Dumnezeu) este Cel Care schimbă timpurile și ceasurile (Daniel 2:21)

Cine spune: "Îl iubesc pe Dumnezeu", și-l urăște pe fratele său, mincinos este. (I Ioan 4:20)

ISL: Într-un studiu recent referitor la declinul etnodemografic (și nu numai) al popoarelor europene ați indicat între cauzele acestuia și ceea ce ați denumit „eșecul clasei politice în fața ideii de Neam”. Vă propun să explicitați. Chestiunea este încă mai relevantă în contextul revenirii președintelui Donald Trump la Casa Albă.

IB: Remarca ta este corectă. Cred că te referi la două aspecte, legate indubitabil între ele. Primul: care sunt efectele de scară ale revenirii președintelui Trump în frunte statului-continent și, de fapt, la cârma unei puteri care deocamdată poate influența direcția în care se va mișca lumea nu doar America în perioada următoare?

A doua parte a întrebării este încă mai gravă căci ne privește și ar suna cam așa: este clasa politică românească în stare să-și asume direcția valului sau va fi strivită de forța planetară a noului val și astfel va expune țara unor primejdii foarte mari?

Să tâlcuim, succint. Revenirea lui Trump la Casa Albă nu înseamnă o chestiune strict americană și nici o simplă schimbare de regim în America și, prin efecte, în alte părți ale lumii. Revenirea lui Trump înseamnă o restaurare a axului de gravitație a lumii prin efectul convergent a ceea ce s-ar cuveni poate să denumim, cu termenul lovinescian, sincronism american. De ce american și nu european?

Pentru că spre deosebire de sincronismul nivelator occidental, pe care l-a teoretizat Lovinescu, sincronismul american este, cum ar zice Blaga, unul catalitic, adică unul care impulsionează societățile, națiunile lumii să se auto-dezvolte pentru a se armoniza cu restul lumii, adică pentru a deveni factori ai armoniei planetare și nu ai dizarmoniei.

Calea este, deci, auto-dezvoltarea, suveranitatea, patriotismul elitelor guvernante, nu stilul oligarhic de guvernare și/sau subalternismul conducătorilor (imitația slugarnică și deci mersul în genunchi asociat cu disprețul și adesea ponegrirea propriului popor).

Schimbarea provocată de revenirea lui Trump seamănă cu o reconquistă, adică o mișcare restauratoare a unei ordini legitime, bazată pe respectul celuilalt dacă acela se respectă el însuși, pe dialog dacă acela are capacitatea dialogului, pe o nouă competiție, bazată pe capacitatea elitelor de a dezvolta avuția și deci bunăstarea popoarelor din care fac parte, din mediul cărora s-au ridicat etc.

Acesta este noul suveranism.

În temeiul acestuia chemarea lui Trump către poporul american are un specific incredibil: pe măsură ce se propagă în lume își schimbă adresantul astfel că „Make America Great Again”! (MAGA) se propagă la scara lumii prin transfigurare, încât, de pildă, la București se aude așa: „Să facem România din nou puternică, măreață!”.

Și tot așa, spre toate națiunile lumii. Chemarea lui Trump este una la cea mai mare horă a omenirii, hora popoarelor, a neamurilor energizate prin întoarcerea cu fața la Dumnezeu, la familie, la normalitate și cu fața spre propriile popoare nu spre stăpânii diverselor porți.

Cu aceste considerații, desigur, eseistice, aș reveni la prima parte a întrebării tale, ca să căutăm răspuns în lumina celor deja precizate.

Este clasa politică românească a momentului capabilă să intre în marea horă a popoarelor, așa cum i-o cere spiritul veacului, adică noul sincronism, cel american (formulat sintetic de chemarea lui Donald Trump), bazat nu pe nivelare și deci pe subalternizarea popoarelor, ci pe coexistența succesiunilor, cum sună ideea aprofundată pentru zilele acestea de către economistul român, Academicianul Tudorel Postolache. Acuratețea răspunsului la întrebarea ta  vine de la puterea și acuratețea constatărilor.

Nu e nevoie de prea multă teorie. Realitatea vorbește de la sine. Răspunsul nu poate ocoli adevărul multelor slăbiciuni ale clasei politice românești care se află în acest moment și deci vremelnic la cârma poporului român. Prima constatare pe care o poate face oricine privește adevărul în față se referă la alunecarea mai tuturor guvernărilor de până acum spre formula oligarhică, adică spre o guvernare circulară, după modelul „pleacă-ai noștri, vin ai noștri” (cu aceleași impulsuri egoiste, aceleași apucături, aceiași iresponsabilă frivolitate în fața gravității chestiunilor și a comandamentului istoric indus de înfricoșătoarea condiție de a fi la cârma unui popor).

În programele reformatoare, noua „elită politică” a optat pentru o incontinentă reformă de sus in jos, de la tara legala la țara reală, ignorând societatea în concretețea ei, arătându-se frigidă la dinamica interesului național de lung termen, etalând o gravă carență vizionară.

Parlamentul politic nu și-a putut asuma funcția de „casă a neamului”. Guvernanții au optat pentru o reformă de tipar oligarhic, adică au făcut legi prea puține pentru popor, și prea multe pentru interesele celor care se află în spatele „fabricii de legi” (cei dinlăuntru și cei din afară, care au influențat prin imixtiune legiferarea și deci „reformele” tranziției).

În al treilea rând și deci a treia cauză a eșecurilor elitei politice derivă dintr-un redus simțământ patriotic, o nedezvoltată sensibilitate națională, fiind compusă din prea puțini patrioți fervenți, în toate dezbaterile politice, lipsind aproape cu totul referirile la „țară”, „popor”, „neam”, cultură etc.

Al patrulea posibil factor al eșecului clasei politice este mariajul ei cu o intelectualitate care etalează o sensibilitate mediocră, specializată în zeflemea și înclinația spre rapida ponegrire a poporului, batjocorind cu obrăznicie orice act de cuviincioasă prețuire a românismului ca gen de viață și deci ca unghi al spiritualității universale. Această mentalitate creolă strică mințile tinerilor.

Al cincilea factor al eșecului răsunător al clasei politice este opțiunea fanariotă, adică propensiunea spontană spre formula statului hiperfiscalist, cu multe poliții fiscale care, finalmente, ucid inițiativa capitalistă. Aparatul executiv al statului român, spre marea primejdie a statalității însăși, s-a transformat aproape exclusiv într-o centrală fiscală de tip fanariot. Fanariotismul este calea a treia: nu este nici colectivism, nici capitalism, este pur și simplu stat al beneficiilor, al clientelei, al mafiilor, al viziratelor.

Al șaselea factor al eșecului politic pare să țină de lipsa profunzimii sufletești atestată, între altele, de penibila degenerare a sentimentului patriotic, de neam și de credință, care induce o primejdioasă împietrire a inimii. Arareori vezi un om politic însemnat în pridvorul bisericii.

Oamenii fără de credință ratează exercițiul funcțiilor care țin de regiunea prefrontalului unde este localizată latența sacrului, capacitatea de cernere a influențelor și deci a deciziei responsabile. Lipsindu-se de șansa prezervării memoriei ontologice, adică a amintirii de Dumnezeu, omul își pierde întregitatea și puterea înălțării de sub domnia inferiorului.

Prea multe defecte și prea puțină putere sufletească, în vreme ce patima, viciile, trufia, lăcomia, analfabetismul funcțional etc. ating proporții grotești.

Într-un cuvânt o „elită” cu mari neputințe, prea mari ca să mai poată folosi ceva din bruma ei de energie și pentru alții. Fără de reformă morală adâncă, fără de înduhovnicire, fără disponibilitatea de slujire jertfelnică a celor peste care se cred îndreptățite să guverneze, asemenea elite vor deveni primejdii pentru popoarele peste care superfetează.

ISL: Cum arată, în viziunea sociologului spiritualist (promotor al sociologiei noologice sau, cu termenul lui Sombart, al noosociologiei) raportul nostru cu lumea? Ce riscuri întrevedeți? Ce șanse?

IB: Raportul nostru cu lumea depinde de capacitatea de a ne autoorganiza interior si a de a recepta cu puteri sufletești organizate influențele si raportările lumii la noi. Capacitatea de autorganizare interioară a vieții unui popor este atestată de ceea ce economistul român, tocmai citat, denumește afirmarea „proprietății identitare”.

În viziunea academicianului Tudorel Postolache, proprietatea identitară este "forma cea mai înaltă de exprimare a proprietății” și desemnează dreptul de a dispune in mod liber de patrimoniul universal, de limbă și cultură, de biosul tău, de capitalul genealogic la care ai acces prin apartenența de neam și, la urma urmei, de avuția proprie, inclusiv de rezultatele muncii tale.

Toate inițiativele noastre ca stat ar trebui sa pornească de la acest principiu al proprietății identitare și de la corelativul acestuia, pe care l-au promovat și liberalii și țărăniștii in perioada interbelică și anume cel al „proprietății de muncă”.

Munca este nu doar un mijloc, ci și subiect de proprietate, are îndreptățirea sa la titluri proprietare, or întreaga reforma care s-a făcut în acești 30 de ani a ignorat ori a disprețuit sistematic proprietatea de muncă, desconsiderând proprietatea muncii țărănești și a muncii naționale, in așa fel încât privatizările s-au făcut fără ca acest „proprietar”, care este munca națională, munca țărănească, ori cea corporativă (din sfera corporațiilor naționale), să fi fost în vreun fel, implicat, consultat.

De tratamentul pe care-l aplici muncii ca subiect de proprietate depinde foarte mult și calitatea noastră de subiect politic în context european, fiindcă deteritorializarea unora dintre funcțiile statelor naționale în Europa poate să conducă la diluarea proprietății identitare.

Românii rămân ceea ce sunt, identitar vorbind, si vor fi astfel daca vor ști să se afirme in continuare ca români, adică dacă vor continua să-și valorifice capitalul identitar, să-și promoveze dreptul la proprietatea identitară pe care nici un regim, nici un sistem, deci nici sistemul UE, n-au îndreptățirea să-l conteste decât cu prețul distrugerii substructale și al declanșării procesului de autodistrugere.

Europa se distinge de alte civilizații prin aceea că a știut să cultive o formă nouă de identificare bazată pe respectul diversității, pe unitate in diversitate.

Noi trebuie să știm să ne cultivăm identitatea, să ne apărăm și să ne dezvoltăm proprietatea identitară pentru ca astfel să intrăm, in sinergie cu celelalte popoare europene, într-o Europă a națiunilor, a culturilor și a spiritualităților naționale.

Fără această trăsătură, Europa se dez-europenizează și alunecă inevitabil într-un ciclu al autodistrugerii. Proprietatea identitară prezintă o particularitate: este în același timp și în deplinătatea funcțiilor sale atât o parte a forței normale cât și a forței extraordinare a statelor.

Cu suportul ei, statele poartă lupta și câștigă victoria.

Când această proprietate este anihilată, statele sunt ca și moarte, spectre care amintesc de o identitate etno-politică ca și apusă, istovită și nimic mai mult. În plus, popoarele aflate în această disposesie trebuie să poarte pe umeri povara insuportabilă a unei uriașe „făpturi” decedate. Un tablou straniu dar verosimil.

ISL: Într-un studiu provocator ați enunțat ideea că funcția cetății de apărare a unui popor în fața noilor agresiuni revine muncii organizate. Aceasta este fortăreața de apărare a unui popor. Dacă aceasta slăbește, poporul se va expune unor primejdii desființătoare. V-aș propune să vă referiți în dialogul următor la această chestiune.

IB: Așa vom face. Puterea defensivă și afirmativă a unui popor depinde, într-adevăr, de puterea defensivă și afirmativă a muncii naționale. Acest concept este unul pivot pentru o economie umanistă, cum a fost denumită în cadrul unei noi paradigme a științei economice lansată de Academia Regală a Spaniei și asumată de un economist român, membru al acelei Academii și totodată membru corespondent al Academiei Române, profesorul Ioan-Franc Valeriu. Voi aprofunda tema în dialogul următor.