La sfârșitul secolului al XIX-lea, filozoful Friedrich Nietzsche (1844-1900), în Die fröhliche Wissenschaft, a făcut un anunț: Dumnezeu este mort („Gott ist tot”) – exprimând ideea că Iluminismul a „ucis” posibilitatea credinței în Dumnezeu sau în orice zeu care a fost venerat vreodată. Cu alte cuvinte suntem orfani.

Pe măsură ce societatea este bântuită de tot felul de crize, iar cultura occidentală pătrunde din ce în ce mai adânc fie în ceea ce istoricul Christopher Henry Dawson (1889 – 1970) numea „creștinătate secularizată”, fie în secularism „progresist”, domeniul interdisciplinar, care din 1970 poartă numele de bioetică, poate fi înțeles doar ca un microcosmos al întregului. De aici întrebarea: ce fel de bioetică este acceptabilă într-o lume orfană de Dumnezeu?

1.Context cultural-istoric

Cunoașterea este întotdeauna încorporata în anumite perspective condiționate din punct de vedere cultural și istoric. 

În ultima sa carte, After God: Morality & Bioethics in a Secular Age/ După Dumnezeu: morală și bioetică într-o epocă seculară (2017), scrisă pe patul de spital, în timp ce urma un tratament pentru cancer, H. Tristam Engelhardt Jr.(1941-2018) a arătat implicațiile morale și epistemice ale trăirii într-o cultură, care a ajuns să-L respingă pe Dumnezeu. Este o lucrare profetică, strălucitoare și serioasă, scrisă știind că timpul îi era limitat. Engelhart ne atrage atenția asupra unei realități de necontestat – hipersecularizarea societății și consecințele acesteia.

Trebuie să acceptăm, vrem, nu vrem, că, până în secolul al XVIII-lea, întreaga istorie a civilizației europene s-a desfășurat sub semnul credinței creștine. Odată cu apariția Iluminismului are loc o schimbare semnificativă ale cărei urmări le simțim și în prezent.

Filozofii iluminiști nu constituiau un grup omogen în ceea ce privește credința: unii, precum Diderot, pun la îndoială existența lui Dumnezeu și se declară atei, alții, ca Voltaire, se proclamă deiști, dar anticlericali – refuzând riturile și dogmele religiei, și, în fine, cei precum Jean Jacques Rousseau, pentru care religia era esențială. Ce-i aduna la un loc erau ideologia și scopurile comune.

Filosofia Iluminismului afirmă primatul rațiunii asupra credinței. Creștinismul este redus la principiile sale etice. Scopul Iluminismului este de a lupta împotriva „superstițiilor” legate de practicile religioase și de aceea a fost atacată și ridiculizată Biserica Creștină. Această secularizare a gândirii constituie începutul decreștinarii Europei vestice.

Revoluția Franceză din 1789 a preluat ideile iluminiștilor, transformând anticlericismul violent în anticreștinism. Biserica Creștină a fost interzisă (la fel și alte religii), iar creștinismul a fost înlocuit cu o nouă religie de stat – Cultul „Rațiunii” cu „Temple ale Rațiunii”. În această perioadă, mii de credincioși au fost ghilotinați, toate mănăstirile au fost distruse, 30.000 de preoți au fost executați sau exilați. În secolul XX, bolșevicii, în Rusia, au făcut din ateism „religie de stat”. În scurta perioadă în care a existat cea de-a Doua Republică Spaniolă (1931 – 1936), precum și în timpul Războiului civil spaniol (1936-1939), Biserica a fost una dintre principalele ținte ale propagandei republicane. „Extazul” republican din primele luni ale conflictului a produs cea mai mare parte din pagubele Bisericii înregistrate de-a lungul războiului. S-a estimat că mii de preoți, călugări, maici și alți slujbași ai Bisericii și-au pierdut viața în urma execuțiilor republicane, iar acțiunile de incendiere a lăcașurilor de cult și de profanare a cimitirelor au distrus aproape în totalitate posesiunile bisericii din teritoriile controlate de republicani. Numărul victimelor „Terorii Roșii” din Spania este estimat a fi între 38.000 și 72.000.

Filosofia iluminismului din secolul al XVIII-lea modelase scepticismul și batjocorirea credinței creștine și dorea să-i facă pe oameni să creadă în dihotomia dintre credință și rațiune. Chiar dacă sentimentul religios a început să se trezească la începutul secolului al XIX-lea, el era încă zdrobit de sofismele secolului precedent. 

Peste Ocean, Statele Unite ale Americii au fost timp de un secol mai puțin influențate de iluminismul anticreștin. Aceasta deoarece Părinții Fondatori erau profund religioși. În anii ’30 ai secolului XX, din cauza persecuțiilor, intelectualii europeni (mulți fiind atei, agnostici, anticreștini, afiliați curentelor de stânga etc.) și-au găsit adapost în universitățile americane unde au putut să-și propage ideile. În decurs de șase decenii universitățile mari americane s-au transformat în bastioane ale ideologiei de stânga și instrumente ale decreștinizării. Tot felul de „progresisme” elaborate în aceste creuzete s-au răspândit (prin intermediul politicenilor, a unor mișcări civice și a mass-mediei) în societatea americană și, apoi, au fost exportate în Europa. Nu fără a exista o rezistență din partea majorității oamenilor religioși.

În anumite privințe definitorii, impactul iluminismului din secolul al XVIII-lea a fost resimțit în mod unic în ultimele decenii ale secolului al XX-lea, având efecte bune și rele. Alungarea din mediul academic și ștergerea discursului religios din dezbatera publică însoțite de fragmentarea constantă a profesiilor sub presiunile reducționiste ale forțelor economice și ale altor forțe sociale, arată acest impact întârziat care a diminuat radical posibilitatea exprimării unei viziuni creștine în cultura occidentală. Dacă religia este îndepărtată din metafora dezbaterilor publice, atunci pierde orice oportunitate de a modela instituțiile publice și implicit pe cele ale culturii.

În această dorință de a exclude discursul religios din „piața publică” și de a-l anula pe Dumnezeu, toate mijloacele au fost utilizate inclusiv știința.

Studiu de caz – Neuroteologia

Filozoful Ludwig Andreas von Feuerbach (1804 – 1872), susținator al ateismului și materialismul antropologic, în cartea sa, Das Wesen des Christentums (Esența creștinismului), publicată în 1841, afirma că omul l-a creat pe Dumnezeu. Dumnezeu nu este nimic altceva decât om: el este, ca să spunem așa, proiecția exterioară a naturii interioare a omului. Această proiecție este numită himeră de Feuerbach. Afirmația centrală a lui Feuerbach, în Esența creștinismului, este că religia constituie o formă alienată a conștiinței de sine umană în măsura în care implică relația ființelor umane cu propria lor esență, ca și cum ar fi cu o ființă distinctă de ei înșiși.

In anii noștri, o nouă ramură a neuroștiințelor – neuroteologia – încearcă să susțină cu „probe științifice” același lucru. Susținătorii neuroteologiei (dintre care amintim pe Michael Persinger, Andrew B. Newberg, David Biello, Chris A. Gajilan, Matthew Alper, Jeff Anderson, Michael Ferguson, Jared Nielsen Jace King, Li Dai, Danielle Giangrasso, Rachel Holman, Julie Korenberg, James Giordano) spun că există o bază neurologică și evolutivă pentru experiențele subiective clasificate în mod tradițional ca spirituale sau religioase. Ei încearcă să explice experiența și comportamentul religios în termeni neuroștiințifici.

Termenul de neuroteologie a fost folosit pentru prima dată de scriitorul și filozoful mistic Aldous Huxley (1894-1963) în romanul utopic Island (1962) – o reluare peste ani și într-un alt context a înfricoșătoarei distopii Brave New World (1932). Huxley l-a folosit într-un context filosofic.

Termenul a fost preluat de Laurence O. McKinney în cartea „Neurotheology: Virtual Religion in the 21st Century”(1994). Potrivit lui McKinney, dezvoltarea pre-frontală, la oameni, creează o iluzie a timpului cronologic ca parte fundamentală a cunoașterii normale a adulților după vârsta de trei ani. Incapacitatea creierului adult de a recupera imaginile anterioare experimentate de un creier infantil creează întrebări precum „de unde am venit” și „unde se duce totul”, despre care McKinney sugerează că a dus la crearea diferitelor forme și explicații religioase.

Există un interes considerabil pentru neuroteologie la nivel mondial. O căutare în decembrie 2021 în Thompson ISI arată 86 de articole, iar în Google Scholar, peste 152 pagini de referințe, atât de cărți, cât și de articole științifice.

În esență, adepții neuroteologiei, utilizând mai ales tehnologiile de imagistică a creierului, sugerează următoarele:

– contemplarea spirituală intens concentrată declanșează o alterare a activității creierului care ne conduce la perceperea experiențelor religioase transcendente ca realitate solidă, tangibilă;

– exista o baza neurobiologică a sistemului de credințe uman în care sunt implicate rețele cerebrale bine caracterizate; zonele esențiale ale creierului pentru această funcție se află în partea frontală a creierului, iar sentimentele spirituale au fost asociate cu cortexul prefrontal medial, care este o regiune complexă, activată de sarcini care implică evaluare, judecată și raționament moral; sentimentele spirituale au activat și regiuni ale creierului asociate cu atenția concentrată;

– sentimentele spirituale puternice au fost asociate reproductibil cu activarea în nucleul accumbens, o regiune esențială a creierului pentru procesarea recompensei;

– explicațiile supranaturale pot fi întărite de rețele neuronale antice din punct de vedere evolutiv, care codifică recompense și pedepse; într-o lume încărcată de pericole, o teorie coerentă a lumii, care presupunea existența unei ființe sau a unor ființe supranaturale ar avea valoare de supraviețuire la nivel individual;

– implicarea în practici religioase poate crește durata de viață și crește rezistența față de boli, rugăciunea crește bunăstarea fizică și psihică a unei persoane prin activitate neuro-endocrină (nu prin intervenție divină);

– implicarea în practici spirituale crește nivelul de serotonină, care este neurotransmițătorul „fericirii” și de endorfine; se sugerează că experiența religioasă activează aceleași circuite ale creierului ca sexul și drogurile; vă aduceți aminte de lozinca marxistă: Religia opiu pentru popor?

Rezultatele cercetării neuroteologice trebuie privite și interpretate cu precauție.

Interpretate tendețios de curentul progresist – scientist și de presa avidă de senzațional se induce în opinia publică ideea că religia este o creație constructivă a creierului, iar Dumnezeu o iluzie, o halucinație, o percepție fără obiect (care poate fi creată artificial prin stimularea anumitor regiuni ale creierului) sau cum spune întemeietorul curentului The new atheism, Richard Dawkins: „Religia este, în primul rând, o greșeală patologică făcută de creier”.

Una dintre problemele majore cu care se confruntă neuroteologia, este problema capacității de a determina starea subiectivă a subiectului. La urma urmei, nu se poate ști niciodată exact ce gândește un subiect de cercetare în momentul exact al imagisticii. Când se iau în considerare stările spirituale, abilitatea de a măsura astfel de stări empiric, fără a le perturba, este aproape imposibilă.

Apoi, toate cercetările au examinat influiența practicilor religioase asupra creierului și nu a creierului asupra acestora. A extrapola rezultatele în domeniul teologic, nu este numai un materialism vulgar, dar și neștiințific. Cercetările arată, de fapt, că arhitectura creierului uman este astfel construită încât face posibil accesul la expierența spirituală. Așa cum declara Andrew Newberg în 2019 „Religia satisface nevoile pentru care creierul nostru este creat a le avea. Aș susține că până când creierul nostru nu va suferi o schimbare fundamentală, religia și spiritualitatea vor fi cu noi pentru mult, mult timp.”

In 2014, Tristam Engelhardt scria că evaluările unui număr dintre cei mai proeminenți și venerați intelectuali creștini din ultima jumătate de secol, cum ar fi papii Ioan Paul al II-lea și Benedict al XVI-lea arată o decreștinare a lumii. Ioan Paul al II-lea a recunoscut decreștinarea radicală a Occidentului, o „decreștinare, care atinge foarte multe popoare și comunități întregi cândva bogate în credință și viață creștină, [și care] implică nu numai pierderea credinței sau a oricărui eveniment religios care devine irelevant pentru viața de zi cu zi, dar, de asemenea, și în mod necesar, un declin sau o întunecare a simțului moral” (Ioan Paul al II-lea, 1993). Dar spune Engelhardt „nici Ioan Paul al II-lea, nici Benedict al XVI-lea nu au apreciat în mod adecvat că ceea ce s-a întâmplat a fost, cel puțin parțial, un rezultat al încercării romano-catolicismului post-Vatican II de a vorbi și gândi într-un idiom laic sau filosofic deschis tuturor. Printre altele, această concentrare asupra filosofiei a ridicat întrebarea de ce ar trebui să se acorde atenție argumentelor teologilor, care au scris ca filosofi morali, când aceleași argumente filozofice erau adesea (de obicei) făcute mai clare și mai bine de către filozofi laici”. De aceea, deși diagnosticul a fost corect, terapia recomandată a fost la fel de greșită. „Atât Ioan Paul al II-lea, cât și cardinalul Josef Ratzinger au cerut ajutor nu spre Ierusalim, ci spre Atena. Ei au reafirmat credința în rațiune care a condus dialectica credinței, rațiune care a contribuit la modelarea creștinismului occidental. Ioan Paul al II-lea a văzut că remediul pentru decreștinizarea Occidentului se află într-o filozofie mai bună”. Altfel spus, apelul lor s-a adresat filozofilor și profesorilor de filozofie pentru recuperarea adevărului metafizic, dezvoltând o etică rațională (care să apropie etica seculară de etica religioasă) și nu către teologi pentru a explica adevărurile credinței (H. T. Engelhardt, The Recent History of Christian Bioethics Critically Reassessed, Christian Bioethics 20 (2):146-167 -2014).

Alungarea religiei din societate a afectat însăși știința. Accentul s-a mutat de la adevărul științific la evaluări încorporate politic cu privire la utilitatea socială, inclusiv cât de bine astfel de judecăți presupus „științifice” corelează cu viziuni deosebite asupra lumii favorizate în prezent. Aceasta îl face pe Mark Cherry să afirme „Nietzsche a avut dreptate: cultura dominantă a Occidentului caută să fie pe deplin după Dumnezeu. Un lucru este însă să apreciezi că pentru cultura seculară, Dumnezeu este mort, alta este să ne dăm seama că moralitatea seculară, ca urmare, nu are niciun fundament final sau punct final de focalizare morală pentru a fundamenta judecățile etice”. Unul dintre exemplele prezentate de Mark Cherry merită reținut „analiza morală și explorarea științifică se îndepărtează în mod obișnuit de considerentele adevărului în sine, în sensul corespondenței unei propoziții cu natura profundă a realității, față de considerentele mai mult sau mai puțin utile. În plus, astfel de considerații sunt întotdeauna plasate în anumite contexte sociale, politice și culturale. Aici s-ar putea lua în considerare, de exemplu, modalitățile în care a devenit aproape imposibil din punct de vedere politic pentru oamenii de știință să studieze implicațiile disforiei de gen sau ale regretelor față de operația transgender. Universitatea Brown, de exemplu, a scos recent un articol de pe site-ul său web, care raportează un studiu al unui membru al propriei facultăți cu privire la „disforia de gen”. În loc să susțină căutarea științifică atentă a adevărului, universitatea a decis să se conformeze presiunilor din partea activiștilor „transgender” conform cărora cercetarea este „transgenderfobă” (Mark J.Cherry, Bioethics without God: The Transformation of Medicine within a Fully Secular Culture, Christian bioethics: Non-Ecumenical Studies in Medical Morality, Volume 25, Issue 1, April 2019).

Exista însă și un revers.

A fost suficient ca în societatea orfană de Dumnezeu, în universul biotic să-și facă simțită prezența în 2020, un nou membru (microscopic) pentru ca viața să se schimbe fundamental. De la senzația că omul a devenit stăpân al gândirii și al naturii, de la confortul individual și imaginea de maximă securitate (induse de progresul științific și de tehnologiile moderne) a trecut brusc la sentimente de neputință și frică irațională. Atunci când s-a aflat în fața unui nou dușman pentru care nu era pregătit omul contemporan, lipsit de credință, a ales să fugă și să se izoleze social. Aceasta deoarece omul contemporan a ales să înlocuiască spiritualitatea și sacralitatea vieții cu un idol nou: știința. În momentul în care a constat că idolul este fals, omul s-a simțit dezarmat și vulnerabil (mai ales cel fără o viață religioasă). Speriați, oamenii par să se fi resemnat și cu noile intruziuni ale autorităților în viața lor și, uneori, chiar acceptă cu bucurie limitarea drepturilor. Filozoful Peter Sloterdijk găsește explicația acestui derapaj în fragilitatea nevrotică a omului contemporan, care duce la o adevărată psihopatologie determinată de frică. Cu mii de ani în urmă, înțeleptul Solomon scria „Pentru toți cei vii este o speranță” (Eclesiastul, 9:4). Omul credincios are aceasta speranță. Omul lipsit de credință, care L-a ucis pe Dumnezeu, vrea să fie zeu în loc să fie om. Și-a pierdut speranța.

(va urma)

P.S.1 Afirmația completă a lui Nietzsche: Dumnezeu este mort. Dumnezeu rămâne mort. Și l-am ucis. Cum ne vom mângâia pe noi înșine, ucigașii tuturor ucigașilor? Ce a fost cel mai sfânt și mai puternic dintre tot ce a deținut lumea până acum a murit sub cuțitele noastre: cine va șterge acest sânge de pe noi? Ce apă avem pentru a ne curăța? Ce sărbători ale ispășirii, ce jocuri sacre trebuie să inventăm? Nu este măreția acestei fapte prea mare pentru noi? Nu trebuie să devenim noi înșine zei pur și simplu pentru a părea demni de asta?

P.S.2 „Creștinismul secularizat” a pătruns și în România. Este suficient să le vezi pe „amazoanele creștine” Gabriela Firea și Alina Gorghiu în fruntea celor care luptă pentru dreptul la avort (pe care de altfel nu l-a luat nimeni) sau să citești declarațiile ambigue ale lui Vasile Bănescu și a altor intelectuali declarați creștini, pentru a constata asta. Îmi vine în minte o epigramă atribuită lui Păstorel Teodoreanu – „Ia te uită mangafaua/ Când cu crucea când cu steaua/ Parc-ar fi popa Burducea/ Când cu steaua când cu crucea” – Preotul Burducea a fost ministru în guvernul Petru Groza.

sursa foto: wga.hu – Christ Healing the Blind (1650) – Nicolas Poussin (1594-1665)/ Oil on canvas, 119 x 176 cm/ Musée du Louvre, Paris