1. Ziua Victoriei (Moscova 10 mai 1995). Prima victorie a lui Clinton.

Președintele Clinton a acceptat invitația unei vizite  la Moscova, la 9 mai 1995, cu ocazia aniversării a 50 de ani de la victoria în cel de-Al Doilea Război mondial. La 50 de ani de la parada Victoriei, Uniunea Sovietică era pulverizată, iar Rusia prăbușită. Bill și Hillary Clinton erau în tribune alături de marele învins. Americanii, aliații de odinioară, câștigaseră  Războiul de 50 de ani, Războiul Rece, și acum dictau condițiile păcii - Pacea Rece, care a durat până în 2014.

La 10 mai, la Kremlin a avut loc o lungă întâlnire cu ușile închise a celor doi președinți ([1] Doc. 19) al cărei subiect l-au constituit problemele dezarmării, neproliferării armelor nucleare și securității europene. Dacă în privința primele două președinții au fost în consens, în ceea ce privește securitatea europeană discuția s-a purtat în termenii contradictorii instituiți pe întreg parcursul  anului trecut, 1994.

 „Ceea ce trebuie să facem împreună, a spus Elțîn, este o viziune comună asupra securității pan-europene și NATO. Trebuie să discutăm acest lucru în termeni foarte deschiși  («in a very frank way»). Vreau să am o înțelegere clară  asupra gândirii voastre în privința expansiunii NATO, pentru că acum nu văd în aceasta altceva decât o umilire a Rusiei … Este o nouă formă de încercuire dacă blocul militar supraviețuitor Războiului Rece se extinde până la granițele Rusiei. Ce vreți să realizați cu asta, din moment ce Rusia e partenerul vostru? Avem nevoie de o structură nouă pentru securitatea pan-europeană, nu de unele vechi!” Elțîn repeta cu ostentație termenul de „securitate pan-europeană”, care devenise deja antagonic celui de „securitate euro-atlantică”.

Clinton i-a răspuns, dezarmant de limpede și tranșant, pe puncte: „Obiectivul nostru («our goal») este să rămânem în Europa și să promovăm o Europă unificată, integrată. Și propun:  1. Să facem tot ce putem face mai bine în cadrul Parteneriatului pentru Pace….2.Va exista un rol al Rusiei în cadrul PfP, precum și afirmația clară a Statelor Unite că Rusia nu trebuie  exclusă de la apartenența la NATO («NATO membership»).  3.Va exista o relație specială între Rusia și NATO… 4.Va exista un proces foarte bine gândit («very deliberated») de revizuire a calității de membru NATO”. După care i-a prezentat pe larg desfășurarea  acestei abordări, precum și ceea ce Rusia va primi în schimb: sprijinul pentru  accesul la G7, WTO, GATT, accesul la tehnologia de vârf și la alte instituții internaționale. „…Dar voi trebuie să intrați prin porțile pe care noi vi le-am deschis” («walks through the doors we have open to you»). Din acest motiv am insistat/v-am presat («I’ve urged you») să semnați documentele PfP și să lansezi dialogul NATO-Rusia… Aceasta este cea mai bună cale pentru voi de a participa («to play your part») la modul în care securitatea europeană se dezvoltă.”

După o lungă pauză, Elțîn s-a repliat pe un răspuns conciliant, care nu mai însemna decât încercare de a câștiga timp, eventual în speranța unei modificări a contextului geopolitic: „Îți înțeleg linia raționamentului, este una strategică. Dar acum suntem sufocați de probleme politice imediate: anul acesta avem alegeri parlamentare, anul viitor prezidențiale. Deci amână, te rog,  acest subiect, dacă nu până în 2000, cel puțin pentru următorii câțiva ani… Pentru un an și jumătate - doi, până după alegeri.” După care i-a detaliat dificultățile interne și presiunile din partea opoziției, pe care le are în perspectiva alegerilor din 1996.

Clinton a parat tot timpul, argumentând că și el are dificultăți pe această temă în viitoarele alegeri, din partea republicanilor și a puternicului lobby polonez din Statele Unite, care presează  pentru o extindere imediată. A folosit vechea formulă că extinderea va fi graduală, fără divizarea Europei și fără excluderea Rusiei, dar a venit și cu unele sintagme magice noi: „no speed-up, no slow-down”, sau că, în perioada imediat următoare, vor avea loc numai discuții tehnice cu caracter general asupra extinderii, nu nominalizări („how and why, not who and when”). Din documentele declasificate știm acum că toate acestea erau manevre diplomatice de învăluire  ̶  Strategia, calendarul și nominalizarea expansiunii erau elaborate din septembrie 1993 și, mai mult, Strategia prevedea: „Acceptarea în totalitate («in toto») a viziunii noastre de către aliați cade în sarcina dumneavoastră (secretarul de Stat) și a președintelui” ([1] Doc.02; și [2]). Cu tenacitate, calm și abilitate, Clinton își îndeplinea sarcina, anihila ultimele rezistențe ale lui Elțîn. În final a conchis, oarecum agasat: „ Boris, să ne fie clar, nu mă târguiesc cu tine. Îmi poți spune că nu vrei accelerarea  ̶  ți-am spus că nu o intenționăm  ̶  dar nu ne cere să încetinim; atunci vom fi obligați să spunem, din nou, nu” («but don’t ask us to slow down either, or we’ll just have to keep saying no.»)…Am o sugestie: acum câteva luni ai fost pe punctul de a semna documentele PfP. Fă-o acum. Semnați PfP și începeți  dialogul NATO-Rusia înainte de  Consiliul Ministerial Nord-Atlantic din mai.”

Elțîn a fost silit să accepte varianta Clinton finală, anume cu explicitarea expansiunii NATO după alegerile prezidențiale din 1996 (din ambele țări). Obiectivele lui Clinton  ̶  acordul lui Elțîn pentru deblocarea aderării Rusiei la PfP și începerea dialogului  pentru instituționalizarea unui Acord special  NATO-Rusia, pe fondul expansiunii NATO spre est  ̶  erau atinse și Clinton a acceptat, la rândul lui, solicitarea minoră a lui Elțîn ca aceste lucruri să nu fie comunicat presei: „Să le spunem că am discutat subiectul, dar nu concluziv, și că îl vom relua la Halifax”. Clinton: „Deci semnați PfP” Elțîn: „Da. Vom semna ambele documente.”

În acest moment Clinton a supralicitat, cerându-i lui Elțîn să accepte adăugarea în Comunicatul Comun Asupra Securității Europene, elaborat cu ocazia acestei întâlniri, a unui pasaj care să menționeze explicit expansiunea NATO. În depresia șirului de cedări, Elțîn a părut înclinat să o facă. Dimitri Riurikov, consilierul său pentru politică externă, a intervenit, sugerând să se examineze limbajul folosit ([3[, p.34). Clinton i-a înmânat lui Elțîn textul gata pregătit, în rusă. După o scurtă consultare cu Riurikov, Elțîn a propus revizuirea întregului text. Clinton a bătut în retragere: „Boris, decât să încercăm să îmbunătățim un text asupra căruia colegii noștri au lucrat din greu, să mergem pe forma la care ei au ajuns.”  În consecință Comunicatul Comun [4] a fost redactat în termenii generali: democracy, freedom, peacekeeping, market economy, human rights, eludând problema de fond  ̶  expansiunea NATO spre est.

În timpul dineului care a urmat discuțiilor, Clinton era încă preocupat de una dintre sarcinile lui, precizate încă în Strategia de Expansiune  ̶  „a obține OK-ul Rusiei”: „Boris, sunt prietenul tău, noi am făcut un mare progres azi” («Boris I am your friend, we made great progress today»), cerându-i ca documentele să ajungă la sediul NATO înainte de întâlnirea ministerială a Consiliului Nord-Atlantic, 30 mai. „Am nevoie de acest lucru pentru ca să pot face tot ce ți-am promis”. Elțîn: „Da, o voi face.” Clinton: „Suntem complet de acord cu asta?” Elțîn: „Da. Le voi semna în prima zi după întâlnirea lor, la 31 mai sau 1 iunie.” Clinton: „Nu. Nu m-ai înțeles. Tu nu ai de semnat nimic. Kozîrev trebuie să o facă și nu mai târziu de 30 mai, întâlnirea miniștrilor.” Elțîn: „Okay [sic], îi voi spune să semneze cu o zi înaintea întâlnirii miniștrilor.” Clinton: „Suntem complet de acord asupra acestui lucru?’ Elțîn: „Da.”

2. Semnarea Programului Individual de Parteneriat al Rusiei în cadrul PfP

Cu puțin înainte de expirarea termenului promis, la 24 mai 1995, Elțîn a convocat  Consiliul de Securitate al Federației Ruse, pe subiectul acceptării PfP și atitudinii față de expansiunea NATO. Grupul instituțiilor de forță, avându-l ca lider pe academicianul (arabist) Evgheni Primakov, la acea dată directorul Serviciului de Informații Externe (SVR), s-a pronunțat, din nou, împotriva semnării Parteneriatului pentru Pace. Euro-atlantistul Andrei Kozîrev  ̶ după Riurikov „agent al influenței americane”  ̶  afirmă în memoriile sale (reamintim, scrise, peste ani, în Statele Unite) că atunci s-a gândit să denunțe „neo-sovietismul” acestora și să-și  dea demisia din funcția de ministru de Externe. De fapt a făcut cu totul altceva. A reamintit că președintele însuși i-a promis lui Clinton aderarea efectivă la PfP și că un pas înapoi ar însemna încălcarea acestei promisiuni făcute la cel mai înalt nivel ([3], p.35). Concluzia CSFR a fost că Rusia va semna documentele PfP „cu anumite condiții”.

La 31 mai, Andrei Kozîrev a semnat aderarea Rusiei la Parteneriatul pentru Pace, Consiliul Nord-Atlantic acceptând Programul de Parteneriat Individual cu Federația Rusă [5]. În memoriile sale, Kozîrev notează, că această aderare a sunat mai mult ca un act fondator al unei ostilități controlate, decât al uneia de cooperare («sounded like a founding act of controlled hostility, rather than cooperation»). Pentru Kozîrev, acesta a fost sfârșitul carierei sale politice. În ianuarie 1996 locul lui la Externe a fost cedat, de comun acord cu Elțîn, lui Primakov, Kozîrev intrând în câteva afaceri de succes și apoi emigrând În SUA.

Kozîrev și Primakov au aceeași ascendență etnică mixtă, dar atitudinile și acțiunile lor în problemele securității Federației Ruse au fost divergente până la antagonism. În Rusia, Andrei Kozîrev este considerat în cel mai bun caz „un ignorant politic naiv, dar, mai des, un promotor conștient al intereselor americane” ([3], p.2)., convingere întărită  și de emigrarea lui în Statele Unite. Mult mai bine informat, ca director al SVR, și, în consecință realist, Primakov prezentase, încă din 1994 un raport în care afirma: „Parteneriatul pentru Pace este o școală pentru unii aplicanți (natural, nu Rusia) la NATO” ([3], p.15), fapt confirmat de istorie. Ca ministru de Externe, Primakov a rămas un oponent al extinderii NATO și promotor al intereselor Federației Ruse, respectat atât în țară cât și în străinătate pentru echilibrul său politic.

3. Întâlnirea de la Halifax (17 iunie 1995)

La următoarea întâlnire, la Halifax, în iunie 1995 ([1] Doc. 20), Clinton l-a felicitat pe Elțîn pentru aderarea la Parteneriatul pentru Pace, recomandându-i întărirea cooperării militare și a dialogului NATO-Rusia. Elțîn se resemnase, căutându-i bunăvoința: „Eu personal și conducerea Rusiei nu avem nici un dubiu asupra parteneriatului nostru. Vom construi parteneriatul pe baza prieteniei noastre, a ta și a mea, și vom face acest lucru pentru pacea lumii.” («I myself and the Russian leadership have no doubt about our partnership. We’ll build the partnership on the basis of our friendship, yours and mine, and we’ll do so for the sake of world peace.»)  După care a încercat un acord verbal asupra condițiilor minimale pe care spera că le obținuse: „trebuie să rămânem ferm pe poziția noastră, anume că nu ar trebui să existe nicio expansiune NATO rapidă” («we must stick to our position, which is that there should be no rapid expansion of NATO»). Și, în sfârșit, un deziderat devenit deja anacronic: „este important ca OSCE să fie principalul mecanism pentru dezvoltarea unei noi ordini de securitate în Europa. NATO este un factor, de asemenea, dar NATO ar trebui să evolueze într-o organizație politică”. Elțîn era depășit de valul istoric pe care îl provocase.

[1] Svetlana Savranskaya and Tom Blanton, NATO expansion: What Elțîn heard, Briefing Book 621, (2018)   https://nsarchive.gwu.edu/briefing-book/russia-programs/2018-03-16/nato-expansion-what-yeltsin-heard

[2] Strategy for NATO’ s Expansion and Transformation

https://nsarchive.gwu.edu/document/16374-document-02-strategy-nato-s-expansion-and

[3] S. Radchenko, Nothing but humiliation for Russia, Journal of Strategic Studies, 43 (6-7).

https://orca.cardiff.ac.uk/id/eprint/135043/1/Nothing+but+Humiliation+for+Russia.pdf

[4] https://www.presidency.ucsb.edu/documents/joint-statement-european-security

[5] https://www.nato.int/docu/speech/1995/s950531a.htm

Prof. Dr. Tiberiu Tudor