1.     Încercuirea de la Furcile Caudine

În Cartea a IX-a a vastei sale opere De la Întemeierea Romei (Ab Urbe Condita) [1], Titus Livius relatează un episod al  războaielor dintre romani și samniți, rămas în istorie sub numele de  Încercuirea de la Furcile Caudine. În cursul unei expediții militare împotriva samniților (321 B.C.), trupele romane au fost atrase și încercuite de samniți, într-un ținut muntos, între două trecători, denumit Caudinae Furcae. Romanii nu puteau ieși din încercuire, dar tinerii luptători samniți, conduși de Gaius Pontius, nu știau ce să facă în continuare cu ei. Au trimis un mesager la fostul lor conducător, Herennius Pontius, tatăl lui Gaius, un bătrân înțelept, retras din funcțiile militare și civile. „Să li se dea imediat drumul tuturor romanilor, fără nici o jignire” ̶  a fost răspunsul laconic al lui Herennius. Nemulțumiți de o astfel de soluție, după o victorie de asemenea proporții, samniții au retrimis mesagerul la Herennius, pentru  a-i solicita o altă variantă. „Toți romanii, până la ultimul, să fie uciși” ̶  a răspuns Herennius. Deconcertați de antagonismul celor două răspunsuri  ̶ „de parcă erau răspunsurile echivoce ale oracolelor”, comentează Titus Livius  ̶  tinerii  conducători samniți l-au adus pe Herennius la sfat, în tabără. „Dacă îi veți elibera, veți avea relații pașnice cu cel mai puternic popor din lume. Dacă i-ați ucide pe toți, ați amâna războiul pentru câteva generații. Alt sfat nu vă pot da”. Luptătorii samniți au ales ceea ce li s-a părut o cale de mijloc: i-au lăsat  în viață pe romani, după ce i-au umilit prin ritualul antic tradițional al „trecerii pe sub jug”. Trupele romane au fost dezarmate, celor doi consuli li s-au smuls mantiile de război, ostașii legiunilor au trecut, unul câte unul, pe sub culoarul jugului simbolic creat de propriile lor sulițe (pierderea suliței fiind cea mai mare dezonoare pentru un legionar roman). Pacea, după această înfrângere și umilire a romanilor, a durat cinci ani, evident o Pace Rece; războaiele samnito – romane au durat cincizeci de ani. Ele au marcat începutul cuceririi peninsulei italice de către romani.

2.     Dilema Învingătorilor în Războiul Rece

Peste mai bine de două milenii, Statele Unite ale Americii și, implicit Europa Occidentală, câștigau, la fel de spectaculos și categoric, printr-o veritabilă încercuire („containmentul”), un război de cu totul alte proporții  ̶  Războiul Rece. În politica externă americană și occidentală a anilor 1989-1993 a existat o dilemă a învingătorilor.    

La summitul de la Malta, din 2-3 decembrie 1989, președintele G.H.W. Bush se exprima: „Putem instaura o pace durabilă și transforma relația Est-Vest într-o cooperare îndelungată. Acesta este viitorul pe care secretarul general Gorbaciov și cu mine îl începem aici, la Malta.” Liderii europeni îmbrățișaseră ideea lui Gorbaciov a Casei Comune Europene și a unei structuri de securitate pan-europene sub auspiciile CSCE (OSCE din 1995) [2]. Este bine cunoscută obstinația lui Hans-Dietrich Genscher, ministrul de Externe și vicecancelar al Germaniei, în a promova conceptul unei structuri de securitate euro-atlantice lărgite pe toată emisfera nordică („de la Vancouver la Vladivostok” ̶  de fapt toate statele OSCE), ca pilon al securității mondiale [3]. Toți acești mari oameni de Stat, Reagan, Bush-senior, Mitterrand, Thatcher, erau politicieni maturi, formați în perioada Războiului Rece, și care considerau că încheierea acestui război oferă o șansă unică în schimbarea paradigmei de securitate mondială, de la una confruntațională, la una cooperațională. Pe aceeași linie de gândire politică s-au situat, în 1997, George Kennan și „grupul celor 50” ̶  diplomați, oameni de Stat și politologi, din aceeași generație  ̶  care au contestat, plini de îngrijorare, politica externă a administrației Clinton, în esență neo-containmentul, aplicat de data aceasta Federației Ruse.

În 1992 G.H.W. Bush a pierdut alegerile pentru al doilea mandat și, la 20 ianuarie 1993, a preluat funcția prezidențială Bill Clinton, unul dintre cei mai tineri președinți americani (după J. F. Kennedy). În cele două mandate, tânăra administrație Clinton a pus bazele instaurării „leadershipului american în NATO și Europa” ([4], p. 7), prin ocuparea totală a vidului de putere creat în  Europa de Est în urma imploziei Uniunii Sovietice.

Știm astăzi, după declasificările corespunzătoare, că documentele doctrinare de bază care au definit noua strategie a politicii externe a Statelor Unite au fost:

- Ghidul Planificării Apărării (DPG  ̶ "Defence Planning Guidance”), un document de 97 pagini, elaborat în 1992 pentru perioada 1994-1999, de către Departamentul Apărării al Statelor Unite, condus la acea dată de către Dick  Cheney, unul dintre lupii tineri ai liniei dure a politicii externe americane. Esența acestui document, parțial declasificat în 2008 [4], cunoscut ca  Doctrina Wolfowitz [5], este: Statele Unite, rămase unică superputere mondială, trebuie să înăbușe în fașă orice încercare de constituire a unei puteri regionale sau globale competitive lor, dacă este cazul prin războaie preventive, cu sau fără acordul organizațiilor internaționale de resort. Cu alte cuvinte unipolaritatea politică, bazată pe „excepționalismul american”. Una dintre indicațiile DPG este: „Trebuie să acționăm pentru a preveni crearea unor aranjamente de securitate pur europene care ar eroda NATO («European-only security arrangements which would undermine NATO»).

- Strategia Expansiunii și Transformării NATO [6], document declasificat în 2018, din care reiese că strategia și calendarul expansiunii NATO fuseseră elaborate la Washington încă din septembrie 1993. Această strategie a fost completată cu înființarea Consiliului NATO-Rusia, care  ̶  după caracterizarea expresivă a lui Strobe Talbott, adjunct al secretarului de Stat între 1994 și 2001 ̶  a avut rolul „de a ține Rusia sub același acoperământ cu partenerii noștri NATO cheie, dar la un braț distanță, docilă pentru moment, închisă într-o rezervație («it was still being kept at arm’s length, docile for the moment, but confined to a reservation»)…Vederile Rusiei contau prea puțin pe arena internațională” ([7], p.24; [8], p.123).

Ambele documente pot fi accesate liber în Arhivele Securității Naționale a Statelor Unite (https://nsarchive.gwu.edu/ ), la linkurile indicate.

Voi cita, în încheiere, părerile retrospective a două personalități politice care au făcut parte din administrațiile americane care au avut un rol hotărâtor (și agresiv) în impunerea acestei politici externe  ̶  administrațiile Bush-junior și Jo Biden.

Robert M. Gates a fost secretarul de Stat al Departamentului Apărării al Statelor Unite între 2006 și 2011 (numit în funcție de către Bush-junior). În memoriile sale, publicate în 2014 [9], după retragerea din politică, Gates afirmă: „Relația cu Rusia a fost prost gestionată după ce G.H.W. Bush [Bush senior] a părăsit președinția, în 1993”. Gates a fost un promotor al absorbției în NATO a Europei de Est, inclusiv a Balticelor, dar a considerat intenția Statelor Unite de a extinde NATO la Ucraina și Georgia (exprimată de către președintele George Bush [junior] și secretarul de Stat Condoleezza Rice în 2008 la summitul de la București) o „provocare monumentală” ([9], p.157-158).

William Burns, adjunct al secretarului Departamentului de Stat al Statelor Unite între 2011 și 2014 și viitor director al CIA în administrația Biden declara, într-un interviu din 2019, că politica față de Federația Rusă a fost trecută pe „pilot automat”, fără lua în considerare întregul ei impact asupra gândirii ruse [10].

Comenzile pilotului automat au fost instalate încă din 1993  ̶ sunt documentele doctrinare menționate mai sus  ̶  și nu aveau cum să nu ducă la escaladarea confruntării dintre cele două mari puteri nucleare, astăzi din nou înarmate până în dinți. În continuare evenimentele au urmat, într-o logică absolut cauzală și previzibilă, programul confruntațional al acestui pilot automat.

Proiectul lui Reagan și Gorbaciov, al unei lumi fără arme nucleare, a fost una dintre scurtele himere pacifiste ale lumii.

[1] Titus Livius, De la Fundarea Romei, Editura Științifică, București, 1959.

[2] T. Tudor, Înființarea și extinderea NATO  ̶  IV. Ce asigurări a primit Gorbaciov?

[3] Hans-Dietrich Genscher, Meine Sicht der Dinge. Im Gespräch mit Hans-Dieter Heumann. Propyläen, Berlin, 2015, https://www.frontiere.info/cooperative-world-order-the-vision-of-hans-dietrich-genscher/

[4] Defence Planning Guidance for Years 1994-1999.

   https://www.archives.gov/files/declassification/iscap/pdf/2008-003-docs1-12.pdf

[5] T. Tudor, Înființarea și extinderea NATO  ̶  V. Doctrina Wolfowitz

[6] Strategy  for NATO’ s Expansion and Transformation https://nsarchive.gwu.edu/document/16374-document-02-strategy-nato-s-expansion-and

[7] S. Radchenko, Nothing but humiliation for Russia, Journal of Strategic Studies, 43 (6-7), https://orca.cardiff.ac.uk/id/eprint/135043/1/Nothing+but+Humiliation+for+Russia.pdf

[8] Strobe Talbott, The Russia Hand: A Memoir of Presidential Diplomacy, New York Random House, 2002.

[9] Robert M. Gates, Duty: memoirs of a secretary at war (New York: Alfred A. Knopf, 2014).

[10] Matt Peterson, A brief history of US–Russian missteps, The Atlantic, 11 March 2019, https://www.theatlantic.com/membership/archive/2019/03/a-brief-history-of-us-russian-missteps/584542

Prof. Dr. Tiberiu Tudor

Mulțumesc directorilor și redactorilor revistelor on-line  ̶  personalități de mare curaj patriotic și civic  ̶  care au făcut posibilă publicarea acestui serial informativ în mass-media românească.