Duminică, 8 martie 2026, în Duminica a II-a din Postul Mare, închinată Sfântului Ierarh Grigorie Palama, Preasfințitul Părinte Ambrozie, Episcopul Giurgiului, a rostit o predică amplă și profundă la biserica voievodală a Mănăstirii Comana.
Ierarhul a vorbit despre sensul Evangheliei vindecării slăbănogului, despre criza spirituală a societății contemporane, despre memoria martirilor din temnițele comuniste și despre responsabilitatea creștinilor de a rămâne mărturisitori ai credinței într-o lume marcată de confuzie și secularizare.
La slujbă au participat numeroși credincioși și pelerini, iar în cuvântul său PS Ambrozie a evocat atât viața comunității monahale de la Comana, cât și rolul credincioșilor în susținerea vieții duhovnicești a Bisericii.
Biserica – o familie vie
În prima parte a predicii, ierarhul a vorbit despre legătura dintre monahi și credincioși și despre rolul familiei creștine în viața Bisericii.
PS Ambrozie a arătat că viața monahală nu este separată de viața credincioșilor, ci se hrănește din rugăciunea și experiența comunității.
„Dacă mi-ați permite o analogie cu Evanghelia de astăzi, cu paraliticul pe care confrații săi, din milă și din compasiune, l-au coborât prin acoperișul casei, noi, ierarhii, preoții, stareții, slujitorii din clerul preoțesc sau monahal, suntem acel paralitic, în sensul metaforic al cuvântului, pe care dumneavoastră îl ajutați să ajungă la Mântuitorul. Pentru că, dacă nouă, în viața monahală, ne este greu uneori, din cauza încercărilor și ispitelor, vine cineva din lume și ne ridică printr-un sfat, printr-o povață, prin experiențele și greutățile trăite în familie și ne dăm seama că atât monahii, cât și clericii și mirenii au ispite după măsura vieții lor duhovnicești”, a spus PS Ambrozie.
O lume în criză morală
În continuarea cuvântului, Episcopul Giurgiului a vorbit despre starea societății contemporane, despre lipsa reperelor morale și despre suferințele oamenilor din lumea de astăzi.
Ierarhul a subliniat că multe dintre politicile sociale ale prezentului sunt lipsite de compasiune, iar oamenii ajung adesea în situații dramatice.
„Suntem de multe ori confuzi, dezamăgiți și triști, pentru că vedem că politicile sociale sunt lipsite de empatie și de compasiune. Când vezi bătrânii că trebuie să aleagă între lemnele de foc și medicamente și le aleg pe cele dintâi, sacrificându-le pe cele din urmă, care le sunt vitale, îți dai seama cât de mult s-a schimbat lumea”, a spus ierarhul.
„Nu ne mai putem cinsti eroii”
Unul dintre cele mai puternice momente ale predicii a fost reflecția asupra memoriei martirilor și mărturisitorilor români din secolul XX.
PS Ambrozie a vorbit despre drama uitării și despre dificultatea de a cinsti astăzi pe cei care au suferit în temnițele comuniste.
„Nu ne mai putem cinsti eroii. Aceasta este cea mai mare dramă pe care o trăiește poporul român, pentru că s-a făcut lege împotriva eroilor noștri, suspectați că ar fi împărtășit anumite doctrine. Și atunci nu mai putem vorbi de Valeriu Gafencu, de Radu Gyr, de academicianul Nichifor Crainic, de toți cei care au sfârșit în temnițe și în închisori, de cei care au fost deportați și duși în gulaguri”, a afirmat Episcopul Giurgiului.
Ierarhul a amintit și de mărturiile cutremurătoare ale supraviețuitorilor din închisorile comuniste, evocând suferințele trăite de aceștia.
„Au fost atrocități care nu se pot descrie. Și astăzi li se caută mormintele celor care au fost condamnați la moarte. Pământul țării este sfânt pentru că adăpostește osemintele eroilor noștri”, a spus PS Ambrozie.
Chemare la mărturisire
În partea finală a predicii, ierarhul a îndemnat credincioșii să nu se teamă să mărturisească credința creștină și să păstreze vie memoria martirilor.
„Este vremea mărturisirii. Ce mai avem de pierdut dacă îi mărturisim pe sfinții închisorilor și dacă le spunem copiilor noștri despre jertfa lor? Fiecare dintre dumneavoastră sunteți membri vii ai Bisericii, iar Biserica nu este doar clerul, ci și credincioșii”, a subliniat ierarhul.
O zi de cinstire a femeii creștine
Predica a fost rostită și în contextul zilei de 8 martie, iar PS Ambrozie a adus un omagiu femeii creștine, pe care a numit-o păstrătoare a credinței în familie.
„Trebuie să aducem un prinos de rugăciune pentru mamele noastre, pentru soțiile dumneavoastră, pentru surorile și fiicele noastre, pentru că ele au ca model pe Maica Domnului”, a spus Episcopul Giurgiului.
La finalul Sfintei Liturghii, femeile prezente la Mănăstirea Comana au primit flori din partea ierarhului, ca semn de prețuire și binecuvântare.
ADEVARULBISERICII.RO a transcris mai jos predica rostită de PS Ambrozie, la data de 8 martie 2026, în Duminica a II-a din Postul Mare (a Sfântului Grigorie Palama), la biserica voievodalei Mănăstiri Comana din județul Giurgiu:
”Înaltpreacuvioase părinte Mihail, preacuvioși și preacucernici părinți,
Ne bucurăm în mod deosebit că, la această mare sărbătoare a Sfinților 40 de Mucenici, pe care îi prăznuim astăzi în chip anticipat, și la sărbătoarea zilei internaționale de 8 martie, dedicată femeii, femeii creștine, spunem noi, ne aflăm în obștea Mănăstirii Comana, împreună cu părinții slujitori de aici, din mănăstire, cu părinții ostenitori, dar și cu enoriașii și credincioșii care au venit astăzi.
Noi încă de ieri am venit la Sfânta Mănăstire, împreună cu maicile starețe, cu părinții din mănăstiri, cu părintele vicar al Episcopiei, arhimandritul doctor Radu Șerban, ca, împreună cu obștea mănăstirii, cu părintele egumen Macarie, să-l sărbătorim pe întâistătătorul obștii acesteia, pe părintele arhimandrit doctor Mihail Muscariu.
Părintele Mihail Moscariu este un om de aleasă vocație monahală, un om care a absolvit cu note maxime atât Seminarul Teologic din Târgoviște, cât și Facultatea de Teologie din cadrul Universității Valahia. Sigur, continuându-și studiile academice, postuniversitare și doctorale, în cadrul Școlii Doctorale de la Universitatea din Târgoviște, povățuit și îndrumat de mari istorici, cercetători, arheologi, dar, cu precădere, de către regretatul profesor academician Mihail Diaconescu, a cărui distinsă preoteasă, doamna profesoară Corina Diaconescu, este prezentă astăzi.
Noi, pe dânsa, o considerăm o mamă a noastră, a multora dintre noi, a obștii acesteia, și, alături de mama care l-a născut pe părintele Mihail și l-a crescut, care i-a dat viață, și pe doamna Corina Diaconescu o respectăm și o prețuim în mod deosebit, știind că soțul ei, profesorul Mihail Diaconescu, a fost o mare personalitate academică, cu studii excepționale, dar și un om de aleasă vocație, cu o slujire înaltă în Biserică, fiind fiu de preot de la Vulturești, din zona Argeșului, a Muscelului.
Suntem aici împreună cu cei care îl iubesc și îl prețuiesc pe părintele Mihail. Pentru că dumneavoastră, cei care aveți familie, aveți copilași, aveți soț, aveți soție și responsabilități în cadrul vieții de familie, știți cât de greu se ține familia, mai ales în condițiile lumii de astăzi, care este din ce în ce mai divizată, mai atomizată. Societatea românească și lumea în ansamblul ei sunt divizate, sunt atomizate, cum se spune, datorită acestor ideologii, datorită orgoliilor, în primul rând. Cei care stăpânesc lumea, cum spune Scriptura, au altfel de gânduri, altfel de percepții. Și ne spune Hristos: „Dar între voi să nu fie așa. Cel care vrea să fie cel mai mare să fie tuturor slugă.”
Ori starețul este slujitorul tuturor. Episcopul, prin definiție, cuvânt venit din limba greacă, este supraveghetorul, este cel care veghează la păstrarea credinței, a rânduielilor bisericești, a vieții pastorale, în cuprinsul unei eparhii sau mitropolii, indiferent de rangul pe care îl are această eparhie, că este episcopie, arhiepiscopie sau chiar mitropolie.
Noi părintelui Mihail îi datorăm foarte, foarte mult, pentru că, deși începător în viața monahală, când a intrat aici, în urmă cu 19 ani, l-ați avut ucenic și l-ați sfătuit în lucrurile care țin de buna rânduială a vieții monahale, pentru că, așa cum, dacă îmi permiteți analogia, comparația, după cum și în căsnicie și în familie sunt probleme, unde o familie este foarte numeroasă, cum este a protopsaltului Marius, care a cântat astăzi, care are 10 copii… Cel mai mic este Ioan, cel care este și poet, care a participat la multe concursuri și a obținut multe premii naționale. El, deși are nouă anișori, i-a scris părintelui, duminica trecută, o foarte frumoasă poezie. Și astăzi m-a învrednicit și pe mine să primesc din partea lui o foarte frumoasă poezie. Are doar nouă anișori și stăpânește versul. Zece chiar. Ei, vezi? De aceea ai scris poezii de zece. Eu credeam că sunt doar de nouă. Și stăpânește verbul, stăpânește rima. Se vede după ochișorii lui și fără el, noi, părinții de aici, de la mănăstire, slujitori, nici nu cred că ne-am descurca în săvârșirea slujbelor. Ne ajută ca și ceilalți copii, Augustin, Vladimir și Iustin, ai arhidiaconului, și, sigur, era să-i uit pe Dominic și pe Matias, ca să nu mai vorbim de Pavel. L-am căutat cu privirea astăzi. E mai înalt decât noi.
Sunteți, dragilor, familia noastră frumoasă și viața noastră ar fi cumva monotonă, dacă nu chiar tristă, dacă dumneavoastră, în duminici și în sărbători, n-ați umple biserica, lăcașul acesta, din această sfântă și voievodală mănăstire Comana.
Ne bucurăm de experiențele frumoase pe care le aveți în familie, de creșterea și educarea copiilor dumneavoastră.
Dacă mi-ați permite o analogie cu Evanghelia de astăzi, cu paraliticul pe care confrații săi, din milă, din compasiune, l-au coborât prin streașină, prin acoperișul casei, aș vrea să-i dau o conotație mistagogică, dar este numai a mea. Luați-o ca pe o teologumenă sau în dimensiunile ei pastorale. Noi, ierarhii, preoții, stareții, slujitorii din clerul preoțesc sau monahal, suntem acel paralitic, în sensul metaforic al cuvântului, pe care dumneavoastră îl strecurați ca să ajungă la Mântuitorul. Pentru că, dacă nouă, în viața monahală, să fiu bine înțeles, ne este greu uneori, datorită tinereții, datorită încercărilor, ispitelor duhovnicești sau trupești, dintr-o dată vine cineva din lume, cum este mama Corina Diaconescu, cum sunt celelalte doamne care sunt aici – Camelia, Cornelia și preotesele – care, dintr-o dată, ne ridică printr-un sfat, printr-o povață, prin experiențele lor, prin greutățile din familie și ne dăm seama că, într-un fel sau altul, atât monahii, cât și clericii și, în speță, mirenii au ispite după măsura vieții lor duhovnicești.
Și noi, de multe ori – eu personal pot să dau mărturie – am fost ridicat de un sfat, de o povață, de o vorbă bună. În popor se spune: „Oricum arunci o vorbă, arunc-o pe cea bună”.
În Biserică suntem fii și fiice ale Bisericii și, pentru că așteptați întotdeauna de la ierarh, de la stareț, de la păstorii de suflete cuvânt cu putere multă, de multe ori mă simt nevrednic, știind greutățile cu care vă confruntați. Prin împărtășire, prin faptul că ne spuneți toate problemele pe care le aveți, de multe ori scrise pe pomelnic, aduse aici pentru rugăciunile și citirea neîncetată a Psaltirii, văd cât de greu vă este.
Și atunci, într-un duh de umilință, noi postim pentru dumneavoastră, noi ajunăm pentru dumneavoastră mai mult decât pentru noi înșine, ne rugăm pentru dumneavoastră mai mult decât pentru noi înșine. Ne gândim la copii, la probleme, la nebunia acestei lumi, la războaiele care nu se mai opresc, la profețiile Sfântului Paisie Aghioritul, care a vorbit clar, explicit, în vederea lui duhovnicească, despre războaiele acestea care s-au iscat.
Suntem de multe ori confuzi, suntem de multe ori dezamăgiți, suntem triști și apatici, pentru că vedem că politicile sociale sunt unele total greșite, lipsite de empatie, de milă și de compasiune. Când vezi bătrânii că trebuie să aleagă între lemnele de foc și medicamente și le aleg pe cele dintâi, sacrificându-le pe cele din urmă, care le sunt vitale, când vezi educația de astăzi, care se face în școli, cu miniștri care se schimbă unul după altul și care nu vor să-și asume acest portofoliu foarte greu, nu vreau să jignesc pe nimeni, dar a venit vremea să fim mărturisitori. „Și veți fi Mie mărturisitori”, zice Iisus Hristos, Domnul.
Politicile văzute într-o anumită formă a corectitudinii politice, de multe ori, ne îngrădesc libertatea noastră ca cetățeni, ca oameni care, dacă vreți, plătim impozite, trăim în țara aceasta, vrem să fim reprezentați la nivel național sau chiar global, la întâlnirile marilor puternici ai lumii.
Noi despre ce mai putem vorbi astăzi într-o societate secularizată? Despre ce să vorbim cu copiii noștri, cu generațiile care vin din urmă și care, cum spuneau părinții de la altar, de aici, intră în vremea pubertății și a revoltelor, care pornesc întâi către familie, către părinți, tocmai către apărătorii lor, către cei care îi copleșesc cu grija și cu rugăciunea?
Legile au fost făcute strâmb. „Legea – o frază de dânșii inventată, ca cu a ei putere să ne aplece în jug”, spunea Eminescu. Legile sunt strâmbe. Multă corupție vedem în lume.
Și atunci noi, cei care trăim în lume, spre deosebire de părinții din mănăstire, care sunt feriți de această informație negativă, dar care înțeleg duhul lumii acesteia și se roagă, trebuie să înțelegem că, după cum spune Sfântul Apostol, „lupta voastră nu este împotriva trupului și a sângelui, ci împotriva duhurilor răutății care sunt în văzduh”.
Pentru că diavolul, zice Sfântul Apostol Petru, „umblă ca un leu răcnind, căutând pe cine să înghită”.
Ori pentru că lumea de astăzi nu mai citește, lumea trăiește într-o confuzie, într-o părere de sine care nu este întotdeauna potrivită dictonului „Cunoaște-te pe tine însuți”, ci este adeseori alterată de duhul lumii acesteia. Iar lipsa reperelor în societate viciază exemplele bune pe care am putea să le mai găsim.
Rar, ca eroii antichității, umblăm prin lumea aceasta cu o lumânare aprinsă. Diogene umbla prin agora cu o lumânare aprinsă și l-au întrebat: „Nebunule, ce faci? Ce cauți?”. El a răspuns: „Caut un om”.
De multe ori și noi căutăm un om. Un om care să ridice neamul lui, care să ridice poporul lui, care să reprezinte poporul lui. Și nu-l mai găsim.
Mai mult decât atât, la polul opus, nu ne mai putem cinsti eroii. Aceasta este cea mai mare dramă pe care o trăiește poporul român, pentru că s-a făcut lege împotriva eroilor noștri, suspectați că ar fi împărtășit anumite doctrine, să le spunem, legionare și așa mai departe. Și atunci nu mai putem vorbi de Valeriu Gafencu, de Radu Gyr, de academicianul Nichifor Crainic, de toți cei care au sfârșit în temnițe și în închisori, de cei care au fost deportați, de cei care au fost răpiți de lângă familie și duși în gulaguri.
Îmi amintesc că am citit o carte răvășitoare despre românii din armata regală a lui Carol al II-lea care au plecat să lupte pe frontul de est și, când politicile s-au schimbat, acei ofițeri, oameni cu studii superioare, au fost încarcerați la Oranki. Și, cum spunea Dimitrie Bejan în „Temnițe ale suferinței”, mulți mărturisitori – Marcel Petrișor și alții – au povestit despre aceste lucruri.
Oamenii aceia au plecat ca soldați ai armatei regale și, când s-au întors și au intrat în țară pe la Sighet, i-au întâmpinat tineri cu armele, pentru că comunismul se instaurase prin furt. Au îndreptat armele către ofițerii pe care încercau să-i „reeduce” și să le schimbe mintea prin temnițele acelea cumplite. Pe cei care mai supraviețuiau îi duceau într-un lung șir al morții, iar pe cei care rămâneau ultimii îi executau.
Așa scrie într-o carte, ca și în multe alte mărturii pe care le-am citit și care m-au impresionat foarte mult. Imaginați-vă cu ce au greșit acei oameni care au plecat să lupte în armata regală și, când s-au întors, au găsit un alt sistem. Ei purtau semnele rănilor, uniformele militare sfâșiate.
Când au ajuns acasă, soțiile nu mai erau – nu au putut să-i mai aștepte, erau tinere. Locuințele lor, pentru că erau intelectuali – ofițerii se recrutau dintre intelectualii cu studii superioare – erau ocupate de alții, de epigonii noului sistem comunist.
Mulți nu s-au mai întors. Le-au rămas oasele în cimitirul de la Țiganca, la Cernăuți sau în Polonia. Sunt atâtea cimitire românești cu soldați și eroi români.
Dar revenind la mărturisitori: cine le-a dat forța ca, atunci când erau persecutați, când erau bătuți peste șezut cu vine de bou – cum ne-a mărturisit aici, la mănăstire, părintele arhimandrit care l-a avut oaspete pe Marcel Petrișor, autorul cărții despre Fortul 13 Jilava – să rămână statornici?
Venind aici la mănăstire, ne-a dăruit multe dintre cărțile pe care le-a scris. Era impresionat de mărturisirea părintelui și a preoților care mai aveau curajul să spună câte ceva împotriva legilor noi care se reformulau și care condamnau intelectualitatea.
Cu ei a avut întâi și întâi de lucru sistemul comunist.
Și să mă iertați că spun aceasta, dar Marcel Petrișor nu mai este astăzi printre noi. Noi, în rucsacul domniei sale, am pus niște bani. El a observat și a spus: „De ce faci asta? Statul ne plătește pentru fiecare zi și an de închisoare”.
A spus-o cu un umor amar.
Și am văzut că pete de urină erau pe pantalonii domniei sale și am încercat să-l acopăr cu rasa mea, discret, ca să nu-l vadă nimeni.
A observat profesorul Marcel Petrișor și mi-a spus: „Părinte, ne-au bătut peste șezut, ne-au sfărâmat organele genitale și nu am mai putut zămisli. Toți am rămas cu această neputință.” Îi bătea cu vine de bou o femeie la Pitești. Îi lega într-o anumită poziție, ca să poată să-i lovească peste șezut. Au fost atrocități care nu se pot descrie.
Și astăzi li se caută mormintele celor care au fost condamnați la moarte și chiar executați, cum este Sfântul Liviu Galaction, care este pomenit astăzi. Mitropolitul Andrei vorbea de dimineață că încă li se caută mormintele. Sunt atâția și atâția sfinți care se odihnesc în pământul țării. Probabil că de aceea Mitropolitul Bartolomeu Anania spunea că pământul țării este sfânt, pentru că adăpostește osemintele eroilor noștri.
Au venit vremuri de persecuție. Legile ne îngrădesc, dar noi trebuie să rezistăm. Dacă în comunism a fost o rezistență, cum se spune astăzi, o reziliență prin cultură, acum noi trebuie să rezistăm prin mărturisire.
Pentru că, atunci când ieșim în lume și ne vede strada, vulgul, grobianismul, despre ce vorbim? Despre desfrâu? Am mai certat oamenii când am văzut că rătăcesc în asemenea discuții și le-am spus: „Când vă întâlniți, vorbiți despre copii, despre sacrificiile pe care le-au făcut mamele care i-au născut și i-au crescut, despre lumea aceasta care a înnebunit.”
Poate că am intrat în vremurile Apocalipsei. Poate că a început Armaghedonul. Dar omul de astăzi nu mai crede în profeții. Biblia este pusă undeva, ca una dintre celelalte cărți care ne încurcă, pe care mai întâi le-am scos în balcon, iar apoi pe stradă, la tomberon.
Cine mai citește astăzi Sfânta Scriptură, pentru minunile care s-au întâmplat în Vechiul Testament? Pentru Moise, cu care Dumnezeu a avut un plan și care a condus poporul prin pustie, patruzeci de ani și patruzeci de nopți, conduși de stâlpul de foc și hrăniți cu mană cerească?
Oamenii de știință încearcă să explice ce a fost acea mană. Spun că ar fi fost niște afide, un fel de insecte care ar fi depus niște ouă ce se transformau într-o substanță care, dacă era măcinată, devenea un fel de făină din care oamenii se hrăneau. La lucrurile care țin de credință, de minune și de pronia lui Dumnezeu încercăm să dăm explicații strict științifice.
Avem propriile noastre judecăți. Întotdeauna suntem milostivi cu noi înșine și aspri cu ceilalți. Dar Mântuitorul ne spune: „Judecățile Mele nu sunt ca ale voastre, oamenilor”.
Este vremea mărturisirii. Monahul Nicolae Steinhardt vorbea despre primejdia mărturisirii. Dar ce avem de pierdut? Ce mai avem de pierdut dacă îi mărturisim pe sfinții închisorilor, dacă le citim copiilor seara despre ei sau le spunem o poveste impresionantă despre Blandina, care a fost deportată în Siberia și care, în cele din urmă, a fost renegată chiar de propria familie?
Ea spăla pardoselile Catedralei lui Veniamin Costachi de la Iași și spunea că Dumnezeu nu uită pe nimeni, că Dumnezeu este milostiv.
Chiar, oameni buni, nu ați simțit niciodată pronia, purtarea de grijă a lui Dumnezeu în viețile dumneavoastră? Prin câte obstacole ați trecut, prin câte greutăți ați trecut!
Este vremea să fim recunoscători lui Dumnezeu și să-i mărturisim pe cei care au murit pentru noi, ca să avem astăzi Biserică și libertate, să nu ajungem ca în Albania, unde au fost spânzurați preoți și ierarhi.
A fost un congres la Patriarhie în care s-au arătat atrocitățile pe care le-a făcut comunismul. Iar la noi îmi reproșa ieri cineva, un teolog și inginer, că Biserica ar trebui să fie mai vocală, că Biserica trebuie să se exprime în toate chestiunile sensibile legate de vaccinare, de educația sexuală a copiilor, de agendele ideologice și de toate celelalte.
Dar dumneavoastră nu faceți parte din Biserică? Fiecare dintre dumneavoastră sunteți membri vii ai acestei Biserici, formate din cler și credincioși. De ce nu mărturisiți? Vă este teamă de legile lui Wexler, care sunt împotriva noastră? Poate că acum, dacă există o portiță, trebuie canonizați cei care sunt pe lista de așteptare și care strigă din pământ, așa cum se întâmplă cu părintele Iustin Pârvu de la Petru Vodă.
La slujba de prohodire i-a înflorit busuiocul pe piept. Am văzut cu ochii mei. Și mormântul lui se aburește, semn că părintele este viu și că respiră.
Oameni buni, luați putere din aceste minuni care se petrec, ca să nu plecăm din lumea aceasta cu regrete. Problema suferinței este una extrem de complexă și este legată și de boala paraliticului din Evanghelia de astăzi. Aproape că suntem paralizați de inepțiile noastre, de necredința noastră, de indiferența noastră. Trăim într-o stare de platitudine, ne-am abrutizat. Nu ne mai mișcă nici slujbele frumoase, nici predicile ziditoare. Avem emisiuni non-stop la Televiziunea Trinitas, la radio, avem publicații…
De ziua femeii trebuie să aducem un omagiu frumos, un prinos de rugăciune pentru mamele noastre, pentru soțiile dumneavoastră, pentru surorile noastre, pentru fiicele noastre. Astăzi trebuie să le cinstim pe dânsele, pentru că au ca model pe Maica Domnului, care a fost și Născătoare de Fiu.
De aceea am adus o icoană a femeilor din Noul Testament. Această icoană a femeilor sfinte ale Noului Testament poate să fie așezată aici, în biserică. Iată că mai sunt locuri unde să fie puse și chipurile dumneavoastră, pentru că trăiți în legea harului.
Doamnelor de aici, nu vă grăbiți să plecați acum. Și, sigur, pentru că astăzi îl pomenim și pe Sfântul Grigorie Palama, despre care profesorul doctor Nicușor Deciu ne-a vorbit atât de frumos – un mare teolog, scriitor și traducător de la Vărăști, un om de o simplitate aparte, care are cinci copii deocamdată.
Iar pentru dumneavoastră, domnițele, doamnele, mămicile și bunicuțele, am adus niște flori. Astăzi am venit împreună cu părintele protopop. Părintele Macarie poartă un foarte frumos veșmânt. Sunt aici și părinți consilieri de la episcopie.
Vă iubim mult, iar prezența dumneavoastră înseamnă foarte mult pentru noi, monahii, care nu avem nici copii, nici familie. Când veniți aici, vă îmbrățișăm cu privirile și vă cunoaștem problemele. Ne rugăm lui Dumnezeu să vă aducă pace în inimă și să vă dea putere să rezistați tuturor ispitelor.”
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.