Ceva important s-a rupt în interiorul Sistemului. Contradicții structurale profunde și un putregai urât mirositor, tăinuite ani de zile, ies acum la iveală. Consecințele pot fi neașteptate.

Un editorial de Alastair Crooke via ZeroHedge pe care l-am tradus pentru cititorii ActiveNews.

*

Gerry Baker, senior editor la Wall Street Journal, afirmă:

„Am fost înșelați și manipulați – timp de ani de zile – în numele democrației. Această înșelăciune s-a prăbușit joi, la dezbaterea prezidențială.”

„Până când lumea a văzut adevărul... dezinformării... despre ficțiunea competenței dlui Biden... ei [democrații] au crezut în mod evident că pot scăpa pentru că au promovat-o.

„...Prin perpetuarea acestei ficțiuni, ei și-au dezvăluit de fapt disprețul față de alegători și de democrația însăși.”

Baker continuă:

„Biden a reușit pentru că a făcut din aderarea la linia partidului țelul suprem al vieții sale. Asemenea tuturor politicienilor, al căror ego le depășește talentul, el s-a cățărat pe un stâlp unsuros, urmându-și cu servilism partidul, oriunde acesta îl ducea.

„În cele din urmă – într-un gest suprem de servilism partinic – el a devenit vicepreședintele lui Barack Obama, culmea realizării pentru cei incapabili, dar loiali: poziția de vârf pentru un yesman desăvârșit.”

Și, mai departe:

„Apoi, însă, când era gata să intre într-un binemeritat și confortabil con de umbră, partidul său a avut nevoie de un om de fațadă.

„Au căutat o figură loială și de încredere, un fel de pavilion de conveniență sub care să poată naviga cu nava progresistă în cele mai profunde zone ale vieții americane – într-o misiune de a promova etatismul, extremismul climatic și automutilarea Woke. Nu a existat un vehicul mai loial și mai convenabil decât Joe.”

Dacă așa stau lucrurile, cine „a tras sforile în America” în ultimii ani?

„Voi [mașinăria Democrată] nu puteți să ne înșelați și să ne mințiți ani de zile că acest om a fost atât de strălucit de competent în această funcție și că a avut o putere vindecătoare pentru unitatea națională – pentru a ne spune acum, când înșelăciunea voastră a fost descoperită, că este «ora ca Bonzo să se ducă să facă nani» - vă mulțumim pentru sprijin și să trecem la o altă etapă.”

Baker adaugă:

„Lucrurile merg acum îngrozitor de prost. O mare parte a partidului său nu-l mai apreciază [pe Biden]... Printr-o mișcare extrem de cinică, încearcă să-l schimbe cu cineva mai util cauzei lor.

„O parte din mine crede că nu ar trebui să li se permită asta. Mă aflu în ciudata poziție de a dori să-l susțin pe bietul Joe care abia mai mormăie... Mă simt tentat să îi strig mașinăriei Democrate care se mobilizează frenetic împotriva lui: Nu aveți dreptul să faceți asta! Nu aveți dreptul să ne mințiți și să ne înșelați ani de zile!”

Ceva important s-a rupt în interiorul Sistemului. Există întotdeauna ispita de a plasa astfel de evenimente în „timpul imediat”, însă până și Baker pare să facă aluzie la un ciclu mai lung de manipulare și înșelăciune – un ciclu care abia acum a ieșit la lumină.

Astfel de evenimente – deși aparent efemere – pot fi semne ale unor contradicții structurale mai profunde.

Atunci când Baker scrie că Biden este cel mai recent „pavilion de conveniență” sub care păturile conducătoare au putut naviga cu nava progresistă prin cele mai profunde zone ale vieții americane – „cu misiunea de a promova etatismul, extremismul climatic și automutilarea Woke” – pare probabil că se referă epoca anilor 1970 a Comisiei Trilaterale și a Clubului de la Roma.

Anii 1970 și 1980 au fost momentul în care lunga volută a liberalismului tradițional a făcut loc unui „sistem de control” mecanic (tehnocrația managerială), vădit iliberal, care astăzi se prezintă în mod fraudulos ca democrație liberală.

Istoricul antropolog francez Emmanuel Todd studiază dinamica pe termen lung a evenimentelor care se derulează în prezent.

Agentul principal al schimbării care a dus la Declinul Occidentului (La Défaite de l’Occident), susține el, a fost implozia „Anglo”-protestantismului în SUA (și Anglia), cu obiceiurile sale de muncă, individualism și industrie – un crez ale cărui calități erau considerate atunci ca reflectând harul lui Dumnezeu prin succesul material și, mai presus de toate, confirmând apartenența la un grup de „aleși” divini.

Deși liberalismul tradițional avea și el moravurile sale, declinul valorilor tradiționale a declanșat alunecarea către tehnocrația managerială și nihilism.

Religia continuă încă să supraviețuiască în Occident, deși într-o stare de „zombie”, susține Todd.

Astfel de societăți, spune el, se clatină în absența unei sfere metafizice călăuzitoare, care să le ofere oamenilor un sprijin non-material.

Cu toate acestea, noua doctrină conform căreia numai o elită financiară bogată, experți tehnologici, lideri ai corporațiilor multinaționale și ai băncilor, dețin clarviziunea și înțelegerea tehnologică pentru a manipula un sistem tot mai complex și mai controlat a schimbat complet politica.

Vechile moravuri au dispărut, însă odată cu ele a dispărut și empatia. Numeroși sunt cei care experiază azi deconectarea și nepăsarea tehnocrației reci.

Prin urmare, atunci când un editor senior de la WSJ ne spune că „înșelăciunea” și „manipularea” s-au prăbușit odată cu dezbaterea Biden-Trump de la CNN, ar trebui cu siguranță să îi acordăm toată atenția noastră: el spune că solzii au căzut în sfârșit de pe ochii oamenilor.

Înșelăciunea și manipularea au vizat ficțiunea democrației dar și pe cea a Americii, care se declară deschizătoarea de drum și luminatoarea umanității - America, ca o națiune excepțională; unică, pură, părintele spiritual și mântuitorul tuturor popoarelor umilite și oprimate. „Ultima și suprema speranță a Omenirii”.

Realitatea a fost foarte diferită. Desigur, statele pot „trăi în minciună” pentru perioade lungi de timp. Problema de fond – chestiunea esențială pe care Todd o prezintă atât de convingător – este că poți reuși să înșeli și să manipulezi percepția publicului, dar numai până la un anumit punct.

Realitatea a fost că, pur și simplu, nu a mai funcționat.

Același lucru este valabil și pentru „Europa”.

Aspirația UE de a deveni și ea un actor geopolitic global a fost condiționată de convingerea opiniei publice că Franța, Italia, Germania și alte țări pot continua să fie entități naționale reale – chiar dacă UE a preluat, prin înșelăciune, toate prerogativele naționale de luare a deciziilor.

Revolta populară de la recentele alegeri europene a reflectat această nemulțumire.

Evident, starea lui Biden era cunoscută de multă vreme.

Deci, cine a condus treburile Americii, luând decizii zilnice cu privire la război, pace, componența sistemului judiciar și limitele autorității statului?

Articolul din WSJ oferă un răspuns:

„Consilieri nealeși, membri de partid, membri de familie, intriganți și aghiotanți la întâmplare iau deciziile critice zilnice.”

Poate că trebuie să ne împăcăm cu faptul că Biden este un om furios, senil, care țipă la personalul său:

„În timpul întâlnirilor cu asistenții care pregătesc informările oficiale, unii oficiali de rang înalt au făcut uneori eforturi mari pentru a selecta informațiile în încercarea de a evita provocarea unei reacții negative [a lui Biden].”

„Este ceva de genul: «Nu poți include asta, o să-l enerveze» sau «Bagă asta, îi va plăcea»”, a declarat un înalt oficial al administrației.

„[Biden] este foarte dificil și oamenii sunt speriați de el.”

Și oficialul a adăugat:

„Nu acceptă sfaturi de la nimeni altcineva în afară de cei câțiva consilieri principali și se transformă într-un uragan, deoarece este din ce în ce mai izolat de eforturile acestora de a-l controla.”

Seymour Hersh, binecunoscutul ziarist de investigații, relatează:

„Alunecarea lui Biden către neant se prelungește de luni de zile, deoarece el și consilierii săi din domeniul politicii externe au îndemnat la o încetare a focului, care nu va avea loc, în Gaza, continuând în același timp să furnizeze armele care fac improbabilă o încetare a focului.”

„Un paradox similar există și în Ucraina, unde Biden a finanțat un război care nu poate fi câștigat – refuzând totuși să participe la negocieri care ar putea pune capăt măcelului.”

„Realitatea din spatele tuturor acestor lucruri, după cum mi se spune de luni de zile, este că Biden pur și simplu «nu mai este prezent» - din punct de vedere al contradicțiilor politice pe care el și consilierii lui politici le-au creat.”

Pe de altă parte, Politico ne spune:

„Mica echipă de consilieri principali a lui Biden este bine familiarizată cu asistenții vechi care continuă să aibă acces la urechea președintelui: Mike Donilon, Steve Ricchetti și Bruce Reed, precum și Ted Kaufman și Klain, din exterior.

„Sunt aceiași oameni – nu i-a schimbat de 40 de ani... Numărul persoanelor care au acces la președinte a devenit din ce în ce mai mic. Ei sapă tot mai adânc în buncăr de luni de zile.”

Iar un strateg a spus:

„Cu cât afunzi mai mult în buncăr, cu atât de izolezi mai mult de oricine.”

Cum spune Todd, deciziile sunt luate de un „sătuc din Washington”.

Desigur, Jake Sullivan și Antony Blinken se află în centrul a ceea ce se numește punctul de vedere „inter-agenții”. Acesta este locul în care se discută în principal politica.

Ea nu este una coerentă – cu punctul principal de decizie în Comitetul de Securitate Națională – ci mai degrabă este răspândită într-o rețea de grupuri interconectate, care cuprinde Complexul Militar Industrial, liderii Congresului, marii donatori, Wall Street, Trezoreria, CIA, FBI, câțiva oligarhi cosmopoliți și prinții lumii securității și informațiilor.

Toate aceste „altețe” pretind că au o viziune asupra politicii externe și se bat ca pisicile pentru a-și proteja autonomia fiefului lor.

Uneori își expun poziția prin intermediul Consiliului Național de Securitate, dar dacă pot, o vor transmite direct unuia sau altuia dintre „actorii-cheie”, la urechea unuia sau altuia din „satul Washington”.

Cu toate acestea, pe fond, doctrina Wolfowitz din 1992, care sublinia supremația americană cu orice preț înt-o lume post-sovietică – împreună cu „eliminarea rivalilor, oriunde ar apărea” – rămâne și astăzi „doctrina curentă” care trasează linia de bază „inter-agenții”.

Disfuncționalitatea din sânul unei organizații aparent funcționale poate persista și ani de zile fără ca opinia publică să conștientizeze sau să aprecieze în mod real decăderea din funcționalitate.

Dar, apoi, brusc - când apare o criză sau când o dezbatere prezidențială eșuează – „Puf!” - și vedem limpede prăbușirea manipulării care a limitat discursul în interiorul diferitelor „bisericuțe” de la Washington.

Din acest punct de vedere, unele din contradicțiile structurale pe care Todd le-a remarcat ca factori care contribuie direct la declinul Occidentului ajung să fie „luminate” în mod neașteptat de evenimente.

Baker a evidențiat unul dintre acești factori: târgul faustian suprem – pretenția unei democrații liberale care funcționează în tandem cu o economie liberală „clasică” comparativ cu realitatea unei conduceri oligarhice iliberale care se află în fruntea unei economii corporatiste hiper-finanțate și care a supt viața economiei organice clasice și a creat inegalități toxice.

Al doilea factor al Declinului Occidentului este, potrivit lui Todd, faptul că implozia Uniunii Sovietice a făcut ca Statele Uite să fie atât de amețite încât au declanșat o dezlănțuire paradoxală a expansiunii imperiului global al „Ordinii Bazate pe Reguli”, în timp ce Occidentul era deja putred până deasupra rădăcinilor.

Al treilea factor al declinului, spune Todd, a fost declararea Americii ca fiind cea mai mare națiune militară de pe Pământ – deși, în realitate, America se debarasase de multă vreme de o mare parte din capacitatea sa de producție (în special militară) – dar care totuși alege să se războiască cu Rusia, țară care și-a redescoperit veleitățile de mare putere, și cu China, care s-a poziționat ca cel mai mare manufacturier din lume (inclusiv militar).

Aceste paradoxuri nerezolvate au devenit agenții Declinului Occidental, spune Todd. Are dreptate.