La 14 noiembrie 1943, într-o locuință modestă din București a trecut la Domnul Mitropolitul Gurie Grosu, primul mitropolit al Basarabiei de după Marea Unire. Tot în același an, la 21 august, s-a stins din viață într-un lagăr de muncă forțată din URSS, Anton Ursu, fratele ierarhului, fostul căntăreț bisericesc din Ruseștii Noi, Lăpușna.

Firul genealogic de rudenie dintre Mitropolitul Gurie Grosu

și cântărețul bisericesc Anton Ursu

Mitropolitul Gurie, cu numele de mirean Gheorghe Grosu, s-a născut la 2 ianuarie 1877, în familia lui Ștefan și a Ecaterinei Grosu din localitatea Nimoreni, jud. Chișinău. Tatăl său  era paraclisier la biserica din Nimoreni. A fost botezat la 15 ianuarie în biserica din satul natal de către preotul Vasile Paniș și cântărețul Isaia Boboc, nașă de botez a fost Anisia Paniș, soția preotului din Nimoreni[1].

Ecaterina, mama viitorului mitropolit era fiica proprietarului Nicolae Tanase din Durlești. La data de 4 februarie 1876, având vârsta de 16 ani se căsătorește și se cunună cu paraclisierul, viitorul cântăreț de la biserica din Nimoreni, Ștefan Grosu, de 23 de ani[2]. Peste 11 luni, la 2 ianuarie 1877, în familia lor se naste un băiat, cu numele de botez Gheorghe[3], viitorul Mitropolit Gurie Grosu al Basarabiei. La 10 ani de căsnicie, Ecaterina rămâne văduvă. Soțul ei, căntărețul bisericesc Ștefan Grosu fiind bolnav de tifos, la 11 aprilie 1885 a decedat[4]. Proprietarul Gheorghe Ursu din Ruseștii Noi era și el văduv. Fosta lui soție, Ana Ursu, deceda-se din cauza unei infecții, la 17 februarie 1886, la vârsta de 36 de ani[5]. Proprietarul Gheorghe Ursu și Ecaterina Grosu rămânând văduvi, se căsătoresc și se cunună la 5 septembrie 1886, în biserica din Ruseștii Noi[6]. Din această căsătorie se naște Anton Ursu, frate vitreg al Mitropolitului Gurie Grosu.

Din căsătoria Ecaterinei cu cântărețul bisericesc Ștefan Grosu s-au născut 3 copii: Gheorghe, viitorul mitropolit Gurie; Elena, învățătoare, viitoarea mohahie Eliconida și Andrei, preot la Biserica  ”Înălțarea Domnului” din Chișinău. Gheorghe Ursu și Ecaterina Grosu au avut 5 copii: Toma; Eudochia; Alexandra; Agripina și Anton[7].

ÎPS Gurie Grosu, primul mitropolit al Basarabiei de după Marea Unire

Tânărul Gheorghe, viitorul mitropolit, după absolvirea școlii spirituale și Seminarului Teologic din Chișinău, pleacă la Kiev, unde își continuă studiile la vestita Academie Teologică. În anul 1902, după absolvirea Academiei, i se conferă titlul de magistru în teologie. Întors în țară în același an, a fost numit misionar al Eparhiei de Chișinău, în noiembrie a fost călugărit, iar în decembrie a fost hirotonit ierodiacon și apoi ieromonah. În calitatea sa de mi­sionar eparhial, viitorul mitropolit se încadrează neobosit în activitatea culturală și editorială a Eparhiei.

În 1904, prin contribuția ieromonahului Gurie și a unor profesori de la Seminarul Teologic se înființează Societatea Istorico-Arheologică Bi­sericească din Basarabia, având menirea de a face cercetări de istorie locală. Între anii 1909 -1918 este editată revista societății, în care sunt publicate o mulțime de documente și studii priv­itoare la istoria Basarabiei. În această revistă apar numeroase materiale despre istoria Bisericii sub semnătura ieromonahului Gurie Grosu. Iar în anul 1912, la Chișinău se deschide Muzeul Istoric Bisericesc cu exponate din tre­cutul Eparhiei.

Din cauza că tipografia nu mai funcționa, se simțea o lipsă mare de cărți bisericești. La cer­erea preoțimii, printre care era și ieromonahul Gurie, în 1905, Congresul Eparhiei hotărăște de a deschide o Tipografie Eparhială. Înainte de deschiderea tipografiei Arhiepiscopul Vladimir (1904-1908) intervine către Sfântul Sinod cu rugămintea de a încuviința tipărirea cărților bis­ericești în limba poporului. După aprobarea cererii s-a alcătuit o Comisie pentru pregătirea textelor, care urmau să fie tipărite. Din această Comisie făcea parte și ieromonahul Gurie, care era sufletul acestei activități, după cum afirma G. Constantinescu. Inaugurarea oficială a avut loc la 26 octombrie 1906.

 În anul 1907 se tipăresc un Ceaslov și o Psaltire, iar în 1908 – Trebnicul Mare. S-a mai tipărit o Evanghelie, mai multe Acatiste, cărți de rugăciune și foițe cu caracter religios. Tot ieromonahului Gurie îi aparține ideea formării unei reviste bisericești. În urma unui raport întocmit de către el, Congresul Eparhial a hotărât și Sinodul a aprobat editarea revistei „Luminătorul”. Publicația a apărut cu începere de la 1 ianuarie 1908, fiind numiți în calitate de redac­tori protoiereul Constantin Popovici și ieromon­ahul Gurie. Despre meritele lui în editarea revis­tei avea să mărturisească mai târziu redactorul C. Popovici: „Nădejdea era la ieromonahul Gurie, fostul meu elev de la Seminar, care ca mi­sionar eparhial se obișnuia a ținea conferințe pentru moldoveni”.

Ca autor el publică în anul 1908 „Cartea de învățătură despre legea lui Dumnezeu”, alcătu­ită după programul școlilor primare. Mai apar de sub tipar „Bucoavna Moldovenească” și „Cartea de citire cu științe din gramatica moldovenească”.

Între anii 1909-1916 sunt tipărite 8 volume din Viețile Sfinților, după Sf. Dimitrie al Rostovului. Din precuvântarea primului volum aflăm că se formase un Comitet pentru editare, format din cei doi redactori ai Luminătorului, alți patru preoți și corectorul G. Constantinescu. Au fost revizuite vechile ediții românești, la care s-au adăugat viețile sfinților ruși după ediția sin­odală de la Moscova din 1902.

La 31 mai 1909 ieromonahul Gurie este ridi­cat la rangul de arhimandrit. Tot în acest an este transferat în calitate de stareț la o mănăstire din gubernia Smolensk. Revine la Chișinău după revoluția din februarie 1917, devenind unul din fruntașii mișcării de eliberare națională. „Cu aju­torul mai multor iubitori de luminare a norodu­lui”, a publicat „Abecedarul Moldovenesc” în grafia latină. În urma unui concurs pentru cărțile școlare, organizat de Comisia Școlară Moldovenească de pe lângă Zemstva gubernială, sunt aprobate și apoi tipărite mai multe manuale școlare, printre care și „Abecedarul” arhimandritului Gurie. În primul Guvern al Republicii Democrate Populare Moldovenești, format la 6 decembrie 1917, arhimandritul Gurie este ales în funcția de ministru adjunct la învățământ și culte. În 1918, Sfântul Sinod l-a ales arhiereu-vicar al Mitropoliei Moldovei cu ti­tlul „Botoșăneanul”, iar în 1919 este numit locți­itor al Arhiepiscopiei din Chișinău. Sosit la Chișinău, ierarhul avea să mărturisească celor care îl întâmpinau: „Eu am venit nu cu toiagul, ci cu duhul blândeții, am venit cu pace și bunăvoință...”.

Instalarea în scaunul Arhiepiscopiei de la Chișinău s-a făcut în ziua de 16 mai 1921, de către mitropolitul primat al BOR Miron Cristea. În 1925, la cererea clerului și a poporu­lui din Basarabia, Arhiepiscopia Chișinăului a fost ridicată la rangul de Mitropolie, iar cârmuitorul ei este avansat în 1927, la demnitatea corespunzătoare. Astfel, la 26 aprilie 1928, cu ocazia împlinirii a 10 ani de la Marea Unire, a fost inaugurată Mitropolia Basarabiei.

În anul 1926. la Chișinău se înființează pri­ma instituție teologică de învățământ superior. La cererea ierarhului și a preoților, prin con­simțământul Sf. Sinod și al Ministerului Instrucțiunilor Publice, se înființează Facultatea de Teologie. În Monitorul Oficial se arăta că acest ținut „are nevoie de institut superior de cultură a cărui menire urma să fie nu numai a unui centru de studii teologice, ci și de iradiere a culturii românești în marea masă a poporului moldovenesc de peste Prut”.

Anul 1928 a fost secetos. Prin contribuția Mitropolitului Gurie se colectau ajutoare pentru cei înfometați. În prima sa pastorală la Nașterea Domnului el se adresează păstoriților săi cu acest îndemn: „Când frații noștri suferă, noi nu avem voie să stăm nepăsători. Datori suntem să-i ajutăm..., vă rog să însemnați zilele de săr­bătoare cu fapte bune, cu milostenie, să strângeți jertfe pentru înfometați..., nimeni să nu rămână rece și nepăsător”.

Sărbătorind ziua îngerului păzitor, după ser­viciul divin, el a acceptat dintre daruri doar un coș cu flori. Masa tradițională n-a oferit-o, declarând, că banii ce s-arfi cuvenit să-i cheltuiască pentru aceasta, îi donează pentru cei înfometați.

În timpul păstoriei sale se refac două Eparhii (1923): cea a Cetății Albe – Ismail, cu reședința în orașul Ismail, și Eparhia Hotinului cu reședința în orașul Bălți. A fost reparată Catedrala Mitropolitană, s-au construit zeci de biserici. În apropierea casei arhierești a fost construită o clădire cu două etaje pentru fabrica de lumânări. A fost începută construcția unui or­felinat și a sanatoriului pentru cler. În anul 1929, apare ziarul mitropoliei „Misionarul”.

Mitropolitul Gurie a păstorit Biserica din Basarabia până în noiembrie 1936, când din cauza unor intrigi, dar mai ales a amestecului factorului politic, inclusiv al regelui Carol al II-lea în problemele mitropoliei, a fost suspendat de Sf. Sinod și apoi pensionat.

Își petrece restul vieții într-o locuință mod­estă din București cu gândul și cu rugăciunea la păstoriții săi.

ÎPS Gurie Grosu, primul mitropolit al Basarabiei de după Marea Unire a trecut la cele veșnice la 14 noiembrie 1943 și a fost așezat spre veșnică odihnă la cimitirul mănăstirii Cernica din București. Slujba înmormântării a fost săvârșită la mănăstirea Antim și a fost ofociată după canonul mănăstiresc de către mitropolitul Visarion al Transnistriei și arhiereii Efrem Tighineanul și Valerian Botoșăneanul, ajutați de un sobor de preoți și diaconi. În timpul când rămășițele pământești ale mitropolitului erau coborâte în cripta cimitirului mănăstirii, arhiereul slujitor a rostit de trei ori cuvintele de despărțire: „Veșnică să fie amintirea ta, vrednicule de pomenire frate al nostru, mitropolite Gurie!”[8]

Mitropolitul Gurie Grosu rămâne în conști­ința poporului său ca un devotat slujitor al Bisericii și al țării. Cuvintele de îndemn ale mitropolitului din articolul său „Ce ne trebuie nouă?”, publicat în revista „Luminătorul”, sunt actuale și astăzi: „Avem nevoie de credință puternică în Dumnezeu și de știință de carte”[9].

  Cântărețul bisericesc Anton Ursu, martirizat în temnițele comuniste

 Anton Ursu s-a născut la 17 ianuarie 1901, în familia proprietarului Gheorghe Ursu și a soției acestuia, Ecaterina din satul Ruseștii Noi, jud. Chișinău. A fost botezat la 23 ianuarie, în Biserica ”Sf. Arhanghel Mihail” din satul natal, de către preotul Vasile Gobjilă și cântărețul Ioan Plămădeală, avându-l naș pe cântărețul extrabugetar din Ruseștii Noi, Toma Codreanu. Gheorghe și Ecaterina Ursu, după cum  s-a mai menționat erau în a doua căsătorie[10]. 

În anul 1930, după absolvirea Școlii de Muzică Bisericească din Chișinău, Anton Ursu a fost numit de către autoritățile bisericești, cântăreț la Biserica ”Sf. Arhanghel Mihail” din Ruseștii Noi[11], satul său de baștină. Era căsătorit cu Ludmila Bârlădeanu și au avut 4 copii, în anul 1940, toți copiii aveau vârsta sub 7 ani[12]. Potrivit mărturiilor celor care l-au cunoscut, dascălul de la Ruseștii Noi își îndeplinea cu onoare funcția de cântăreț bisericesc. Avea o voce frumoasă și era respectat de preotul paroh și de săteni. Se spune că era membru al Partidului Cuzist, motiv pentru care a fost arestat de către colaboratorii secției NKVD[13].

După ocuparea Basarabiei de către sovietici (1940-1941), cântărețul bisericesc Anton Ursu a continuat să slujească la biserica din Ruseștii Noi. Potrivit mărturiei fiicii sale Elena, „Pe 15 august 1940, la nici două luni de la venirea sovieticilor, [tatăl ei] este chemat de către noua administrație la ”Selsovet”. În aceeași zi, este arestat și închis la Chișinău. Din acea zi, nu s-a mai întors acasă”. Aflându-se în închisoarea din Chișinău, Anton Ursu a scris o scrisoare soției sale, în care o ruga să-i trimită „niște haine noi, fiindcă acelea vechi sunt zdrențuite și niște zahăr, fiindcă aici ne hrănesc rău de tot”. La scurt timp deținutul Ursu a fost transferat într-un lagăr din interiorul URSS, iar coletul expediat de soție așa și nu a mai ajuns la destinație, fiind întors expediatorului. „Nu s-a mai știut nimic despre el - își amintea fiica fostului dascăl de la Ruseștii Noi - peste un timp, a ajuns acasă adeverința de moarte a sa, unde era indicată data de „21 august 1943, Republica Tatarstan”.

Anton Ursu a fost arestat la 15 august 1940 și încarcerat în închisoarea din Chișinău[14].  „L-au arestat într-un miez de noapte […], bătrâna mamă căzând în genunchi și plângând se ruga” pentru fiul ei întemnițat. Soția dascălului, pentru ași întreține cei patru copii, toți sub 7ani, muncea din zori până seara târziu.

Celulele temniței NKVD-iste din capitala Basarabiei eru cu apă și șoareci. Potrivit mărturiei unui fost deținut, repartizat în aceeași celulă cu Anton Ursu, mulți dintre cei arestați aveau pe picioare urme de mușcături de șoarece, „cicatrice roșii ca niște peceți de foc”. Dascălul de la Ruseștii Noi, din cauza plămânilor bolnavi i se părea că în celulă nu mai este aer, de aceea  „cei doi prieteni cu care era încarcerat, îl ridicau până lângă ferestruică al cărui ochi l-au spart pentru a sorbi din licoarea vîzduhului curat și iluziei libertății”[15]. Dascălul Anton a fost judecat sumar, după care a fost transferat într-un lagăr de muncă forțată din RASS Tătară. Din cauza mizeriei și condițiilor inumane de detențe, trece la Domnul la 21 august 1943[16].

Veșnica lor pomenire!