Denia din Sfânta și Marea Joi, săvârșită Miercuri seara, vorbește despre instituirea Sfintei Taine a Euharistiei, despre spălarea picioarelor și de actul trădării lui Iuda. Sunt evenimente care marchează istoria și veșnicia deopotrivă, pentru totdeauna. Dumnezeul cerurilor, răpus de iubire, ajunge atât de aproape de oameni, încât este călcat în picioare de cei care au iadul drept acoperământ.

Sărbătorim așadar durerea infinită a Celui infinit, când vede că rănile Sale dumnezeiești sunt batjocorite de campionii urii și ai vicleniei. Hristos – spune Scriptura – S-a ascuns de ei, pentru că nu credeau. Sunt clipele de disperare ale Dumnezeului Om care simte dumnezeiește că nici măcar Jertfa Sa pe Cruce nu va fi de ajuns pentru atât de mulți, care vor alege pierzania veșnică. Dumnezeu Se ascunde de oameni ca să plângă, să-Și frângă inima infinită de dorul celor care se vor pierde din vina lor. Dacă în Rai omul rușinat de viclenia sa infantilă s-a ascuns de Dumnezeu, acum Dumnezeu Se ascunde de om, pentru a plânge peste galaxiile Sale de gânduri, pentru omul pierdut. E tăcerea asurzitoare a cerurilor suspinând de durere, atunci când preotul creației cade în cele mai de jos ale făpturii. Însuși Părintele cel veșnic Își ascunde fața Sa în aripile Heruvimilor, pentru a plânge durerea Fiului una cu El, Care așteaptă jertfirea cea de taină.

Unul dintre troparele remarcabile ale Sfintei și Marii Joi vorbește despre această ascunzime de iubire trădată a lui Dumnezeu. „În mijlocul celor ce se tocmeau pentru a te vinde, stătut-ai întru ascuns, Tu de care era tocmeala”. În cel mai ascuns colț al Templului, acolo unde trebuia să aibă loc rugăciune fierbinte și invocare a Dumnezeului Savaoth, se desfășura sfatul de ucidere a lui Dumnezeu, de către cei care primiseră mană din văzduh, apă din piatră, stâlp de foc și cărare prin mijlocul Mării Roșii de la Creatorul lor. Acolo unde nicio șoaptă nu putea fi auzită, în inima templului, Cineva mai mare decât întregul univers asculta sfatul lor de fărădelege. Și, totuși, din iubire infinită nu face nimic pentru a-i șterge de pe pământ. Ar fi putut Dumnezeu să desființeze pământul sau galaxia întreagă doar închizându-Și ochii cei preacurați de la privirea ei. Însă ochii Celui preacurat rămân deschiși, deși se umplu de lacrimi de durere pentru ucigașii Săi și nu face nimic pentru a împiedica cea mai mare oroare a istoriei, care însă va aduce cea mai mare binecuvântare a veșniciei: Învierea și nemurirea întregii umanități.

Ce a fost în inima și în mintea lui Hristos, ce au văzut ochii Lui atunci când, aplecat asupra vasului, a spălat picioarele ucenicului care-L va vinde? Cu ce privire îl va fi privit pe cel responsabil de cea mai mare durere a istoriei și a veacurilor, asumată de Trupul firav al lui Dumnezeu din iubire? Cum îl va fi atins fără a-l arde întreg pe Vânzător? Cu câtă iubire trădată, sfâșiată, zdrobită de răutatea oamenilor, i-a mângâiat tălpile care se grăbeau spre ucidere? Cum se vor fi atins mâinile ziditoare, preacurate ale lui Dumnezeu de picioarele trădătorului? Cum Își va fi stăpânit ochii Cel ce arde văpaia Soarelui cu miliardele Lui de grade? Și totuși le-a făcut din iubire, pentru a dărui tuturor, până și lui Iuda, șansa de a se întoarce și a plânge pentru trădarea lui.

Peste tot Mântuitorul întregului univers, Cuvântul cel nemuritor, născut din veșnicie din Tatăl, tace. Tace la Irod, la Pilat, la Caiafa, tace printre soldații violenți și batjocoritori, tace în fața celor ce-L biciuiesc, tace pe Cruce, primește cu dragoste piroanele care-I zdrobesc mâinile. Cuvântul tace din iubire. Mai presus de cer și de cuvânt, Își poartă tăcând durerea infinită pentru cei de care e îndrăgostit. Și prin aceasta ne arată că valoarea supremă a acestei lumi este tăcerea rugătoare, care se jertfește din iubire și dăruiește viață. Mielul tăcut, în care încap cuvintele întregului univers, Rațiunea supremă a Tatălui, tace: „Ca un Miel spre junghiere s-a adus, și ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, așa nu și-a deschis gura Sa” spunea Isaia, văzând cu secole înainte Jertfa euharistică a istoriei în Cuvânt. Și prin aceasta ne învață să tăcem, rugându-ne. Să nu răspundem la nicio jignire, să nu ne îndreptățim, să nu cerem și să pretindem niciodată mulțumire pentru darurile făcute altora, să nu ne lăudam cu valorile noastre, să nu cerem recunoaștere, vanitate, stăpânire, să nu răspundem la rău cu rău: „Și m-am făcut ca un om ce nu aude și nu are în gura lui mustrări”. Să nu impunem nimănui cuvintele noastre, ideile noastre, să nu siluim timpul nimănui cu părerile noastre, să nu vindem iluzii prin cuvânt. Pe scurt, să tăcem, rugându-ne mereu în taină lui Dumnezeu, așa cum a făcut Mielul tăcut, răstignit pe Cruce pentru noi. Universul întreg tace slujind în lumină pe Creator. Cerul gravitează ascultător, în taină în jurul Centrului ubicuu, nevăzut, mai presus decât cerurile și prezent întreg în fiecare atom al acestei lumi. Pământul se învârte tăcând, așteptând ca Dumnezeu să moară pe el, pentru viața lumii, pentru a se cutremura de spaimă la vederea Creatorului lui. „Soarele și-a cunoscut apusul său”, învățând, repetând mereu, de la nașterea lui în zorii creației, clipa când se va întuneca de frică la vederea lui Dumnezeu rănit de durerile morții.

Tăcerea este aerul vieții viitoare. Acolo, dincolo de timp și de spațiu, Liturghia devine totul în întreg, ca o străfulgerare veșnică de sens și de iubire, între Dumnezeu și oamenii cu care S-a unit. Tăcerea deschide ochii și-i învață să plângă, iar apoi îi închide la toate răutățile lumii, pentru ca lacrimile să devină izvor care se naște în raiul inimii și adapă cu lumină răstignită întreaga fire.