Cu o zi înainte de înmormântare, seara, pe la 7, mă apucă un dor imens să merg și să-i sărut mâna. De multe ori mi-a călăuzit viața, uneori mi-a dat sfaturi cu vedere de Duh și înțelepciune mai presus de fire. Acum trebuie să merg și să sărut mâna unui om sfânt. Ne mai găsim vreo câțiva preoți și credincioși și plecăm din Iași. La intrarea pe drumul forestier care duce la mănăstire, lung de vreo 5 kilometri buni, totul e blocat. Poți să fii delegație oficială, orice, nu se mișcă nicio mașină, din cauza unor tronsoane lungi de un singur fir. Lăsăm mașina și pornim pe jos. După vreo câteva sute de metri, mama începe să se vaiete de ritmul nostru insuportabil de mers și de oboseală. Spune: Părinte Justin, trimite te rog vreun om al lui Dumnezeu să ne ia cu mașina, măcar câteva sute de metri. Peste un minut oprește un domn fără a-i face vreun semn și ne ia preț de un kilometru. Coborâm în grabă și ne întindem iar la drum. Și iarăși lamentații și plângeri la Părintele Justin. Sunt mii de oameni care urcă alene muntele, pe drumul șerpuit care duce la mănăstire. Oprește iar o mașină nouă, doamna din față se pliază în portbagaj și șoferul ne invită pe toți în mașină. Ne urcăm siderați, fără să știm de unde această minune, mulțumim abia șoptit. Șoferul ne spune: mergem la Părintele, am citit pe doxologia și în Lumina despre zecile de mii de oameni care vin să-i sărute mâna. Îi spun că sunt de la doxologia și mă minunez de judecățile tainice ale lui Dumnezeu.

Ajung într-un final la sicriul marelui duhovnic. Mireasma de crini cerești e atât de puternică în toată curtea mănăstirii, încât e simțită de toți. Fața părintelui e de un alb imaculat, de crin, de o sensibilitate care te pătrunde până la cerul inimii. Parcă zâmbește sfios. Are o mână caldă, de o finețe și puritate mai presus de cuvânt, cu care a binecuvântat și a sfințit sute de mii de oameni, total opusă răcelii de congelator și rigidității cadavrelor obișnuite.

Stau și mă gândesc: ce titan de duhovnic, așchia asta de om, ce munte de răbdare și de speranță, câtă suferință a îndurat în cei 16 ani de temniță grea, câte milioane de lacrimi a înghițit în rugăciune în celulă, câte bătăi, câtă foame și sete, câte umilințe a răbdat, pentru a ajunge aici. A fugit de oameni în adâncul pădurii și oamenii au venit cu zecile de mii la el. A plecat din oraș și orașul s-a mutat în pădure. S-a ascuns în munte și muntele a devenit mușuroi de credință. A căutat singurătatea rugătoare, și rugăciunea celor singuri, pierduți în mijlocul lumii, tăinuiți în suferință, l-a găsit. A iubit tăcerea brazilor și a spovedit sute de mii de oameni. Privesc zecile de mii de oameni tăcuți, care urcă alene, în rugăciune, muntele către părintele lor duhovnicesc și înțeleg ce este ortodoxia: căutare a sfințeniei care devine sfințenie însăși. Oamenii aceștia, asudați, bătrâni, copii în căruțuri, tineri, familii întregi, monahi și maici de pretutindeni, oamenii ăștia sunt ortodoxia. O bătrână ține nefiresc de sus, legănat, un ghiveci mare de flori, pe care vrea să-l aducă părintelui cu viață sfântă. Alții poartă opaițe cu lumină pentru a lumina calea către el. În jurul sicriului sute de oameni plâng firesc, molcom, pentru un om de nouăzeci și ceva de ani. Sute de preoți strânși parcă de o mână nevăzută stau și se roagă în jurul catafalcului modest. Nimeni nu mai are nicio îndoială: au venit toți să-l vadă pe Părintele și să se roage să-i semene. Au venit să-i sărute mâna și să se împărtășească de o ultimă binecuvântare plină de har. Jandarmii țin cu greu piept mulțimii care dorește să îmbrățișeze pentru o clipă pe monahul care le-a schimbat lumea definitiv.

Ceea ce am văzut la sicriul Părintelui Justin este o revoluție. Revoluția tăcută, mai discretă decât florile de colț, a omului credincios, neostentativ, a bătrânului căutător de veșnicie, a tânărului căutător de liniște, a familiilor cu copii mulți și a călugărilor iubitori de pustie. Sunt zecile de mii de oameni care au simțit cu toată ființa lor, cum Dumnezeu se revarsă în suferință și o face scară către cer, Cruce a firii care vestește Învierea. Oamenii nu se roagă sfinților care nu-i ajută. Talpa țării este iubitoare de sfințenie și de rugăciune. Sunt oamenii tăcuți, care dis de dimineață la birou, într-o discreție totală își fac Acatistul Maicii Domnului sau Paraclisul, înainte de o zi plină de povara grijilor sau fac cruce alene pe pâinea scoasă din cuptor pentru a-și sfinți pruncii de mireasma euharistică a raiului.

Părintele Justin rămâne în sufletul oamenilor, acolo de unde nimic nu-l poate smulge, adânc înfipt în inima lor, prin rugăciune. Puterea lui de a predica și spovedi, de a sfătui și lumina oamenii, rămâne și se înmulțește după trecerea lui în regnul cel fără de moarte. Lumina ochilor lui rămâne în suflete și după ce ochiii lui pământești s-au stins. E puterea de a iubi jertfelnic pe cei ce te prigonesc, de a cerceta ca un chirurg iscusit păcatele tuturor și de a călăuzi fără odihnă pe toți rătăciții acestei lumi. E puterea care se înrădăcinează în cer și rodește pe pământ smerenie, rugăciune și îndumnezeire.  E bucuria care rodește multe  lacrimi, rouă a raiului interior, care dorește și se sfârșește după curțile Domnului.