https://www.facebook.com/plugins/post.php?href=https%3A%2F%2Fwww.facebook.com%2FTaviTrance%2Fposts%2Fpfbid05oQdf
hToUdm68jB2TRYpaqYrgmnKoKp3WEkqtzM7MxrsMCwKd1xdQDE
vFqtta1mNl
Duminica Mironosițelor - Sursa https://marturieathonita.ro/duminica-mironositelor/
Sfântul Nicolae Velimirovici
Și venind Iosif cel din Arimateea, sfetnic ales, care aștepta și el împărăția lui Dumnezeu, și, îndrăznind, a intrat la Pilat și a cerut trupul lui Iisus. Iar Pilat s-a mirat că a murit și, chemând pe sutaș, l-a întrebat dacă a murit de mult. Și, aflând de la sutaș, a dăruit lui Iosif trupul. Și Iosif, cumpărând giulgiu și coborându-L de pe cruce, L-a înfășurat în giulgiu și L-a pus într-un mormânt care era săpat în stâncă și a prăvălit o piatră la ușa mormântului. Iar Maria Magdalena și Maria, mama lui Iosif, priveau unde L-au pus.
Și după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, și Salomeea au cumpărat miresme, ca să vină să-L ungă. Și dis-de-dimineață, în prima zi a săptămânii (Duminică), pe când răsărea soarele, au venit la mormânt. Și ziceau între ele: Cine ne va prăvăli nouă piatra de la ușa mormântului? Dar, ridicându-și ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată; căci era foarte mare. Și, intrând în mormânt, au văzut un tânăr șezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veșmânt alb, și s-au spăimântat. Iar el le-a zis: Nu vă înspăimântați! Căutați pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus. Dar mergeți și spuneți ucenicilor Lui și lui Petru că merge în Galileea, mai înainte de voi; acolo Îl veți vedea, după cum v-a spus. Și, ieșind, au fugit de la mormânt, că erau cuprinse de frică și de uimire, și nimănui nimic n-au spus, căci se temeau.
Iubirea celui viu pentru cel viu este minunată. Lumina soarelui nu este niciodată atât de minunată. Iubirea celui viu pentru cel mort este minunată. Licărirea gingașă a lunii pe oglinda lacului nu este niciodată atât de minunată. Omul este măreț atunci când cercetează pe cei vii; omul este mai mult decât măreț atunci când se îngrijește de cei morți.
Omul se îngrijește adesea de cei vii din iubirea de sine. Dar ce fel de iubire de sine poate fi atunci când omul poartă de grijă celor morți? Poate să-l plătească cel mort sau pot ei să-și aducă recunoștința?
Unele animale își îngroapă morții lor; dându-i pe ei mormântului, îi dau pe ei uitării. Dar atunci când omul cel viu își îngroapă mortul, cel viu îngroapă o parte din el împreună cu mortul și se întoarce acasă aducând în sufletul său o parte din cel mort. Aceasta se face cu totul deslușit atunci când o rudenie își îngroapă o rudenie și un prieten își îngroapă un prieten.
O, groparilor, în câte morminte ați fost voi deja îngropați și câte leșuri au viață în voi!
Moartea și iubirea au o însușire care este asemenea; ca și iubirea, moartea lucrează o schimbare profundă în mulți dintre cei care trec prin aceasta și continuă să fie vii. După îngroparea copiilor săi, mama merge la mormintele copiilor ei. Cine merge acolo? Copiii din sufletul mamei, dimpreună cu mama, merg la morminte. În sufletul ei, mama trăiește numai într-un ungher; tot restul sufletului este un palat pentru sufletele copiilor care au fost luați de la ea.
Tot la fel sufletul este cu Hristos, deși într-o măsură cu mult mai mare. El făcea cercetări la marginile mormântului pentru ca oamenii, copiii Săi, să cunoască lărgimea palatului fără margini a Raiului.
Mama merge la mormintele copiilor, de parcă i-ar readuce la viață în sufletul ei, ca să-i răscumpere cu lacrimile ei, ca să-i miluiască pe ei prin gândurile ei. Iubirea mamei îi izbăvește pe copiii ei de pieire și stricăciune în lumea aceasta, măcar pentru o vreme.
Domnul, umilit și scuipat, a fost biruitor, plecându-Se Crucii și Mormântului, înviind cu adevărat întreaga omenire prin iubirea Sa și mântuind pe toți oamenii pentru vecie de la pieire și stricăciune. Lucrarea lui Hristos este nespus mai mare decât lucrarea oricărei mame din lume, iubirea Lui pentru oameni fiind cu mult mai mare decât iubirea oricărei mame din lume pentru copiii ei.
Cu toate că mama varsă întotdeauna lacrimi din marea ei iubire și durere, îi mai rămân lacrimi pe care le ia cu ea atunci când ea însăși pogoară în mormânt. Cu toate acestea, Domnul Iisus a vărsat toate lacrimile Sale pentru copiii Săi, până la ultima lacrimă – și tot sângele Său până la ultima picătură. O, păcătosule, niciodată nu se vor mai vărsa pentru tine lacrimi de mai mare preț, nici viu, nici mort. Niciodată mama, sau femeia bărbatului, sau copiii, sau țara, nu va plăti pentru tine mai mult decât a plătit Mântuitorul Hristos.
O, omule sărman și singur – nu spune: cine va plânge pentru mine când voi muri? Cine va plânge peste trupul meu cel mort? Iată, Domnul Hristos a plâns pentru voi și peste voi, atât în viață, cât și în moarte, cu inima mai plină decât a propriei voastre mame.
Nu este potrivit să chemați morții pentru care a suferit și a murit Hristos în iubirea Sa. Ei sunt vii întru Domnul Cel viu. Noi toți vom cunoaște aceasta deslușit când Domnul va intra în mormântul lumii acesteia pentru ultima oară și când trâmbițele vor suna.
Iubirea mamei nu poate face deosebire între copiii ei cei morți și cei vii. Cu atât mai mult, nu poate face deosebire iubirea lui Hristos. Domnul este mult mai pătrunzător decât soarele: El vede sfârșitul care se apropie, al celor care se află în viață pe pământ, și mai vede și începutul vieții pentru cei care se mută la odihnă. Pentru Cel care a făcut pământul din nimic și trupul omului din țărână, mormântul omului nu este la fel, fără niciun fel de deosebire, fie că este din pământ sau din trup. Grânele care se află pe câmp sau care sunt adăpostite în hambar – sunt deosebite între ele pentru gospodarul care se gândește la grâne în amândouă împrejurările, iar nu la paie sau la hambar? Dacă oamenii se află în trup sau în pământ – ce deosebire poate să fie pentru Gospodarul sufletelor oamenilor?
Venind pe pământ, Domnul a făcut două vizite oamenilor: prima a făcut-o celor vii din mormântul trupului și a doua a făcut-o celor din mormântul pământului. El a murit pentru a-i vizita pe copiii Săi cei morți. Ah, este foarte adevărat că mama moare când ea merge la mormintele copiilor ei!
Grija pentru morți este numai grija lui Dumnezeu; tot restul este bucuria lui Dumnezeu. Dumnezeu nu-Și face griji pentru îngerii fără de moarte; El Se veselește întru îngerii Lui, tot așa cum și ei se veselesc întru El. Cu toate acestea, El Se îngrijește continuu de felul în care să dea învierea oamenilor. De aceea, El vizitează continuu mormintele oamenilor, atât cele mișcătoare (ale trupului), cât și cele nemișcătoare (ale pământului), împreună cu sfinții Săi îngeri. Dumnezeu Își face mari griji pentru cei morți; nu pentru că nu-i poate aduce la viață, ci pentru că nu toți morții vor să fie înviați. Oamenii nu primesc propriul lor bine: pentru aceasta Își face Dumnezeu griji foarte mari.
O, ce veselie mare se face în cer atunci când un mort vine la viață, atunci când un păcătos se pocăiește! Un păcătos pocăit – care este același lucru cu omul care a murit în suflet și a venit din nou la viață – dă lui Dumnezeu bucurie mai mare decât nouăzeci și nouă de îngeri care nu au nevoie de pocăință. „Că așa și în cer, va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăiește, decât pentru nouăzeci și nouă de drepți, care n-au nevoie de pocăință” (Luca 15:7).
Cât de înălțătoare este grija pentru morți! Îngerii lui Dumnezeu împărtășesc grija lui Dumnezeu îngrijindu-se de noi în această vale a morții. Îngrijindu-ne de morți, împărtășim și noi grija lui Dumnezeu și în felul acesta ne facem prietenii și împreună lucrătorii lui Dumnezeu.
Dar atunci când Domnul și Dumnezeul nostru moare ca om, doborât de păcatele oamenilor, cine are grijă de El mort, dintre toți cei pentru care El S-a îngrijit dintru întreaga veșnicie? Cine pogoară în mormântul Lui? Femeile. Nu fiecare și nu toate femeile, ci femeile mironosițe, ale căror suflete fuseseră unse cu mir de către iubirea fără de moarte a Domnului nostru Iisus Hristos. Sufletele lor s-au umplut de mireasma credinței și a iubirii și de aceea ele și-au umplut mâinile cu uleiuri mirositoare și au pornit către mormânt, ca să ungă trupul lui Hristos.
Pericopa Evanghelică de astăzi vorbește despre aceasta: despre grija pentru Cel Unul Fără de Moarte care se află în stare de moarte, pe care o au cei pentru care învățătura lui Hristos le dăduse viață.
La vremea aceea, venind Iosif din Arimateea, sfetnic ales, care aștepta și el împărăția lui Dumnezeu, și, îndrăznind, a intrat la Pilat și a cerut trupul lui Iisus. Se mai afla și un alt om mare care venise din Arimateea, sau Ramataim, pe Muntele Efraim: Proorocul Samuel (I Regi 1:1). Acest Iosif este pomenit de către toți cei patru Evangheliști, mai ales în legătură cu îngroparea Domnului celui mort. Ioan îl numește pe el ucenic al lui Iisus, dar într-ascuns (Ioan 19:38); Luca îl numește bărbat bun și drept (23:50), Matei îl numește om bogat (27:57).
Evanghelistul nu-l numește bogat din îngâmfare, pentru a arăta că Domnul avea printre ucenicii Săi și oameni bogați, „ci pentru a arăta cum s-a făcut că el a putut să ia trupul lui Iisus de la Pilat. Pentru un om sărac sau necunoscut nu s-ar fi putut să pătrundă până la Pilat, reprezentantul puterii romane” – Ieronim: „Comentariu la Matei”). El era nobil în suflet: el avea frică de Dumnezeu și aștepta Împărăția lui Dumnezeu. Pe lângă trăsăturile sale duhovnicești de mare preț, Iosif mai era și bogat cu stare bună. Marcu și Luca îl numesc sfetnic. Atunci, el era unul dintre bătrânii poporului, ca și Nicodim. Ca și Nicodim, el Îl prețuia în ascuns pe El și era ucenicul lui Iisus Hristos.
Dar, deși acești doi bărbați erau următori ascunși ai învățăturii lui Hristos, totuși ei s-au așezat înaintea primejdiei rămânând împreună cu Hristos. Nicodim i-a întrebat odată pe cârmuitorii iudei cu fețele lor înveninate, când aceștia căutau o pricină pentru ca să-L ucidă pe Hristos: „Nu cumva Legea noastră judecă pe om, dacă nu-l ascultă mai întâi?” (Ioan 7:51). Iosif din Arimateea s-a așezat în fața unei primejdii și mai mari, gândindu-se să ia trupul Domnului atunci când ucenicii Săi cei cunoscuți fugiseră și se împrăștiaseră și atunci când lupii iudei, ucigând Păstorul, puteau în orice clipă să se năpustească asupra oilor.
Evanghelistul folosește cuvântul „cutezând” ca să arate că Iosif făcea ceva primejdios. Atunci, el avea nevoie de mai mult decât curaj; el avea nevoie de cutezanță ca să meargă la reprezentantul lui Cezar și să ceară trupul unuia ucis pe cruce. Dar Iosif, după cum spune Nichifor, „în măreția sufletului său, a lăsat frica și s-a descotorosit de toată slugărnicia, dând pe față că este ucenic al lui Iisus Hristos”.
Iar Pilat s-a mirat că a și murit și, chemând pe sutaș, l-a întrebat dacă a murit de mult. Și aflând de la sutaș, a dăruit lui Iosif trupul. Pilat cel precaut, neîncrezător, este tipul acela de căpetenie care stăpânește prin putere și prin putere se desprinde de alții. Lui nu-i venea să creadă nici măcar un cuvânt al unui om nobil ca Iosif. Poate că într-adevăr era greu de crezut că Cel pe Care numai în noaptea dinainte Îl osândise la răstignirea pe cruce, Își dăduse deja ultima suflare pe Cruce. Pilat s-a arătat un adevărat reprezentant al puterii statului roman: el l-a crezut mai degrabă pe sutașul pe care îl însărcinase să stea de pază pe Golgota decât pe un bătrân ales al poporului. Pilat a împlinit cererea lui Iosif numai atunci când sutașul a încuviințat “oficial” vestea lui Iosif.
Și Iosif, cumpărând giulgiu și coborându-L de pe cruce, L-a înfășurat în giulgiu și L-a pus într-un mormânt care era săpat în stâncă și a prăvălit o piatră la ușa mormântului. Alt Evanghelist spune că acesta era mormântul lui Iosif – și L-a pus în mormântul nou al său (Matei 27:60) în care nu mai fusese nimeni îngropat (Ioan 19:41), ca să se împlinească cuvintele proorocului Isaia: „cu cei făcători de rele, după moartea Lui” (53:9). Când ne răstignim mintea față de lume și o îngropăm într-o inimă readusă la viață, ca într-un mormânt, atunci mintea noastră va veni la viață și va învia tot omul lăuntric.
Un mormânt nou, pecetluit, o piatră mare prăvălită la intrare, un ostaș care stă de pază lângă el – ce înseamnă toate astea? Toate aceste măsuri pline de mare grijă au fost alese prin înțelepciunea rânduielii lui Dumnezeu, pentru ca prin acestea să se închidă gurile tuturor necredincioșilor care încearcă să dovedească faptul că Hristos ori n-a murit, ori n-a înviat, ori că trupul Său a fost furat.
Dacă Iosif nu ar fi cerut trupul mort de la Pilat; dacă căpetenia gărzilor nu ar fi dat mărturie despre moartea lui Hristos; dacă trupul nu ar fi fost îngropat și pecetluit în fața prietenilor și vrăjmașilor lui Hristos, s-ar fi putut spune că, de fapt, Hristos nu murise, ci că se aflase numai în stare de comă și apoi Și-a recăpătat cunoștința (așa cum au afirmat mai recent Schleiermacher și alți protestanți).
Dacă mormântul nu ar fi fost închis și pecetluit cu o piatră mare, dacă nu ar fi fost păzit de către ostași, s-ar fi putut spune că era adevărat faptul că Hristos murise și fusese îngropat, dar că El fusese furat din mormânt de către ucenicii Săi.
Dacă nu ar fi fost un mormânt cu totul nou, s-ar fi putut spune că nu Hristos era cel care a înviat, ci vreun alt mort, care fusese îngropat mai dinainte. Și astfel toate măsurile de pază care s-au luat de către iudei pentru a ascunde adevărul au sprijinit adevărul, prin rânduiala lui Dumnezeu.
Iosif a înfășurat trupul Domnului în giulgiu curat de in (Matei 27:59) și L-a pus în mormânt. Dacă noi vrem ca Domnul să învie din morți în noi, atunci noi trebuie să-L păstrăm în trupul nostru curat, neprihănit – căci inul curat înseamnă un trup curat. Trupul care se necurățește prin patimi și pofte nu este locul în care Domnul va învia din morți și va fi viu.
Evanghelistul Ioan întregește chipul dat de către ceilalți Evangheliști, spunând că a venit și Nicodim la mormântul lui Hristos aducând ca la o sută de litre de amestec de smirnă și aloe. Au luat deci trupul lui Iisus (adică Iosif dimpreună cu Nicodim) și l-au înfășurat în giulgiu cu miresme, precum este obiceiul de înmormântare la iudei (19:39-40). O, acești bărbați binecuvântați, care cu atâta curaj, grijă și iubire au luat preacuratul trup al Domnului și l-au pus în mormânt!
Ce exemplu minunat este acesta pentru toți cei care Îl iubesc pe Domnul! Și cât de cumplit s-au osândit acei preoți și mireni care, rușinându-se înaintea lumii, se apropie de sfântul potir cu nebăgare de seamă și fără de iubire, ca să primească în ei preasfântul și de viață dătătorul Trup și Sânge al Domnului – al Domnului Celui înviat și viu.
Dar Iosif și Nicodim nu au fost singurii prieteni ai lui Hristos care au putut, cu proprii lor ochi, să vadă și să cerceteze că El a murit și a fost îngropat. Grija lor pentru Domnul cel mort era atât fapta iubirii pentru Învățătorul și Prietenul cel mult iubit, cât și o datorie pe care omenirea le-a lăsat-o lor, pe care ei să o pună în lucrare față de Cel Unul Care a suferit pentru dreptate. Dar iată că privind mormântul, alte două suflete pline de iubire cercetau cu mare atenție ceea ce făceau Iosif și Nicodim, pregătindu-se pentru o lucrare a preacuratei iubiri față de Domnul – două femei mironosițe: Maria Magdalena și Maria mama lui Iosif!
Iar Maria Magdalena și Maria, mama lui Iosif, priveau unde L-au pus. Și după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, și Salomeea au cumpărat miresme, ca să vină să-L ungă. Întâi sunt pomenite două femei și apoi trei. Două fuseseră de față la toate cele ce se întâmplaseră Domnului pe Golgota.
Ele au văzut cum ucenicii cei ascunși ai lui Hristos au coborât trupul cel mort de pe Cruce; ele au văzut toate cele ce s-au făcut cu trupul mort după aceasta și, ceea ce a fost cel mai important pentru ele, ele au văzut mormântul în care fusese pus trupul. O, cu câtă bucurie s-au grăbit ele ca să dea ajutor lui Iosif și lui Nicodim ca să spele sângele de pe trup, ca să închidă și să curățească rănile, ca să netezească părul Lui, ca să așeze mâinile Lui în formă de cruce, ca să înfășoare pânză în jurul capului Lui cu mare grijă și să învelească trupul Lui în giulgiu de in!
Dar făcând aceasta, ei nu împlineau niciun obicei, nicio regulă cu ajutorul bărbaților. Ei se vor întoarce mai târziu, ca să facă totul singuri și, mai ales, ca să ungă trupul Domnului cu miresme. Împreună cu ei, a venit mai târziu cea de a treia purtătoare de mir, prietena lor. Duhul lui Dumnezeu i-a adunat pe toți împreună în prietenie mare.
Cine erau aceste femei? Pe Maria Magdalena am cunoscut-o deja. Ea este acea Marie pe care Domnul a vindecat-o, scoțând din ea șapte diavoli. Maria, mama lui Iosif și Maria, mama lui Iacov erau, potrivit Părinților, una și aceeași persoană. Salomeea era femeia lui Zevedeu, mama Apostolilor Iacov și Ioan. Ce deosebire era între aceste femei și Eva! Din iubire, aceste femei se grăbeau să dea ascultare trupului mort al Domnului, pe când Eva nu L-a ascultat pe Domnul Cel viu. Ele făceau ascultare pe Golgota, la locul săvârșirii uciderii, vărsării de sânge și răutății, pe când Eva a fost neascultătoare în Rai.
Și dis-de-dimineață, în prima zi a săptămânii (Duminică), pe când răsărea soarele, au venit la mormânt. Toți Evangheliștii sunt de acord că era prima zi a săptămânii, ziua Învierii Domnului, ziua care a urmat sâmbetei, așa cum spune Evanghelistul Marcu: Și după ce a trecut ziua sâmbetei … Toți Evangheliștii sunt de acord cu aceasta: că Domnul a înviat în zorii zilei de Duminică. Ei mai sunt de acord cu faptul că femeile au venit la mormântul Domnului dis-de-dimineață. În Evanghelia sa, Marcu pare să fi mers puțin mai în urmă când spune: la răsăritul soarelui. Este foarte probabil că femeile au venit la mormânt de mai multe ori, atât din iubire pentru Omul cel mort, cât și din frică de vrăjmașii obraznici ai lui Hristos care ar putea pângări în vreun fel mormântul și trupul. („Ele au venit cu nerăbdare, nevrând să lase mormântul Domnului pentru multă vreme singur” – Ieronim: „Comentariu la Matei”).
Se poate ca Marcu să nu se gândească aici la „soare” ca la soarele cel materialnic, ci chiar la Domnul, potrivit cuvintelor proorocului care spune: „Soarele Dreptății va răsări” (Maleahi 4:2), gândindu-se la Mesia. Soarele Dreptății răsărise deja din întunericul adâncului la ora aceea devreme, când au venit la mormânt mironosițele. Fiindcă Soarele acesta strălucea mai înaintea soarelui care fusese făcut la prima zidire a lumii, așa că acum, la cea de a doua zidire, la reînnoirea lunii, Acesta strălucea peste istoria omenirii mai înainte ca soarele cel materialnic să strălucească peste natura pământească.
Și ziceau între ele: „Cine ne va prăvăli nouă piatra de la ușa mormântului?”. Aceasta vorbeau Femeile Mironosițe urcând pe Golgota, necăutând nimic neașteptat. Mâinile femeilor nu aveau destulă putere ca să rostogolească piatra de la intrarea mormântului, pentru că aceasta era foarte mare. Sărmanele femei! Ele nu și-au amintit că se grăbiseră cu ostenire și râvnă către mormânt, pe când Domnul se mai afla în viața pământească. În Betania, la cina din casa lui Simon leprosul, o femeie turnase mir de nard de mare preț pe capul lui Hristos: Atoatecunoscătorul, Domnul nostru, a spus la vremea aceea despre această femeie: „Ea, turnând mirul acesta pe trupul Meu, a făcut-o spre îngroparea Mea” (Matei 26:12). El cunoștea limpede, mai dinainte, că trupul Său nu va mai primi în moarte o altă ungere cu mir.
Vă puteți întreba: atunci de ce a îngăduit rânduiala lui Dumnezeu ca aceste femei evlavioase să primească dezamăgire atât de amară? Pentru a cumpăra mir de mare preț, ca să vină cu frică în noaptea întunecată și fără de somn la mormânt și să nu săvârșească fapta plină de iubire pentru care ele se jertfiseră atât de mult? Dar Dumnezeu nu le-a răsplătit ostenelile într-un chip negrăit de bogat, dându-le pe Dumnezeul Cel viu – în locul trupului mort?
Dar, ridicându-și ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată; căci era foarte mare. Și, intrând în mormânt, au văzut un tânăr șezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veșmânt alb, și s-au spăimântat. Venind împreună cu oamenii săi la Marea Roșie, Moise s-a aflat în mare greutate: cum să croiască o cale acolo unde nu se afla niciuna. Și atunci când el a strigat la Dumnezeu, marea s-a împărțit în două și calea s-a deschis de îndată. Aceasta se întâmplă acum cu femeile mironosițe.
Fiind foarte preocupate, că cine ar rostogoli piatra pentru ele, acestea se uitau, și au văzut că piatra fusese rostogolită și au coborât în mormânt fără întârziere. Dar unde se aflau strajele care păzeau mormântul? Nu erau aceștia o piedică mai mare în intrarea lor în mormânt decât piatra cea mare și grea care se afla la intrare? La vremea aceea, santinela, fie că era pe jumătate mort de frică, fie că fugise deja în cetate, ca să grăiască cu bâlbâială bărbaților, ceea ce de la strămoșul nostru Adam încoace urechile omenești nu mai auziseră niciodată.
La mormânt nu era nimeni care să-i oprească și la intrare nu se afla nimeni și nimic. Dar, în mormânt, se afla cineva, și înfățișarea lui era ca fulgerul și îmbrăcămintea lui albă ca zăpada (Matei 28:3). Părea să fie un tânăr; de fapt, un înger al lui Dumnezeu. Femeile s-au înfricoșat și și-au plecat fețele la pământ (Luca 24:5), căci era înspăimântător să privești înfățișarea vestitorului lui Dumnezeu din cealaltă lume, vestitorul celor mai neașteptate și de bucurie îmbelșugate vești de pe pământ, de la căderea omului în păcat, și omul a început să se hrănească cu cele pământești.
Nu există nicio împotrivire între cele grăite de Evanghelistul Matei, precum că un înger al lui Dumnezeu ședea pe piatra care fusese rostogolită de la intrarea mormântului; și cele grăite de Evanghelistul Marcu, potrivit cărora, îngerul se afla în interiorul mormântului. Femeile puteau să-l fi văzut mai întâi pe înger pe piatră, și apoi să-i fi auzit glasul în interiorul mormântului. Îngerul nu este trupesc și nemișcător: în orice clipă el se poate arăta acolo unde dorește. Credinciosul nu trebuie să se întristeze nici de faptul că Luca pomenește de doi îngeri, iar Marcu și Matei de unul singur.
Când S-a născut Domnul în Betleem, s-a arătat îndată un înger printre păstori și ei s-au înfricoșat cu frică mare (Luca 2:9). Îndată după aceea, deodată s-a văzut, împreună cu îngerul, mulțime de oaste cerească (2:13). Cete de îngeri ai Domnului trebuie să se fi aflat și pe Golgota la Învierea Domnului. Atunci, cum poate fi de mirare faptul că femeile mironosițe au văzut o dată un înger și altă dată doi îngeri?
Iar el le-a zis: Nu vă înspăimântați! Căutați pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus. Dar mergeți și spuneți ucenicilor Lui și lui Petru că merge în Galileea, mai înainte de voi; acolo Îl veți vedea, după cum v-a spus. Îngerul strălucitor al lui Dumnezeu potolește mai întâi frica și groaza femeilor, pentru a le pregăti pentru vestea cea neașteptată a Învierii Domnului. Mai întâi femeile au fost uimite să vadă mormântul deschis și apoi s-au umplut de înfricoșare aflând în interiorul mormântului, nu pe Cel pe Care Îl căutau, ci pe cineva la care nu se așteptau.
De ce vorbește îngerul precis: „Căutați pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit?”. Pentru ca să nu fie niciun fel de îndoială sau nedumerire despre Cel Care înviase. Îngerul vorbește foarte lămurit atât pentru femei, cât și pentru toate veacurile și neamurile viitoare. Îngerul are același scop și atunci când le arată mormântul gol: „Iată locul unde L-au pus”. Era de prisos să spună aceasta femeilor, care văzuseră cu ochii lor ceea ce le spunea îngerul, dar nu era același lucru pentru întreaga omenire, pentru care Domnul murise și înviase. „A înviat! Nu este aici”. Vestitorul cel ceresc rostește veștile cele mai mari din întreaga istorie a omenirii în chipul cel mai scurt și mai simplu cu putință: „A înviat! Nu este aici”. Pentru cetele de îngeri nemuritori, moartea Domnului era mai uimitoare decât Învierea Lui. Pentru oamenii cei muritori, situația era inversă.
După aceasta, îngerul a spus femeilor să vestească aceste știri de bucurie Apostolilor „și lui Petru”. De ce „și lui Petru”? Cu siguranță este aceasta, pentru că Petru se simțea cu mult mai nelămurit decât ceilalți ucenici. Conștiința lui trebuie să-l fi chinuit pentru că se lepădase de Domnul de trei ori și în cele din urmă fugise de El. Râvna Apostolului Ioan, dimpreună cu care Petru stătuse cel mai aproape de Domnul, trebuie să-i fi ascuțit și mai mult conștiința lui Petru. Ioan nu fugise, ci rămăsese sub Crucea Domnului Său răstignit.
Pe scurt, Petru trebuie să se fi simțit vânzător al Domnului și trebuie să fi fost foarte neliniștit în preajma Apostolilor, mai ales în preajma Preasfintei Maici a Domnului. Numele lui Petru înseamnă „piatră”, dar credința lui nu era tare ca piatra. Șovăiala și sfiiciunea l-au făcut să se nesocotească în proprii săi ochi. El trebuia așezat pe picioarele sale și să-și aibă demnitatea sa ca om și Apostol rezidit. Din iubirea Sa de oameni, Domnul a făcut aceasta acum și de aceea îngerul a pomenit cu osebire numele lui Petru.
De ce a vorbit îngerul despre arătarea Domnului în Galileea și nu despre arătarea lui de mai înainte în Ierusalim și în preajma Ierusalimului? „Acolo Îl veți vedea pe El, așa v-a spus El” (cf. Marcu 14:28). Fiindcă Galileea era mai păgână decât Iudeea și astfel a vrut Domnul să se înfățișeze acolo, ca să arate ucenicilor Săi calea Evangheliei Sale, locul principal al lucrării Apostolilor în zidirea Bisericii lui Dumnezeu.
De asemenea, fiindcă El li S-a arătat acolo, nu cu frica sub care trăiau în Ierusalim, ci întru libertate; nu întru întunericul nopții sau în amurg, ci întru toată lumina zilei, așa ca să nu se spună că frica are ochii mari și că aflându-se sub povara fricii și a spaimei, ucenicii L-au văzut pe Domnul viu în Ierusalim.
În cele din urmă, îngerul lui Dumnezeu a vorbit despre arătarea Domnului în Galileea, păstrând sub tăcere cu înțelepciune arătarea Lui în Ierusalim, pentru a smulge armele din mâinile necredincioșilor celor răi, care altfel ar fi spus că ucenicii văzuseră o nălucă la ideea îngerului: adică, ei L-au văzut pe El pentru că sufletele lor erau în agitație, așteptând să-L vadă. (Nichifor spune: „De ce vorbește îngerul tocmai despre arătarea Sa în Galileea? Pentru că arătarea Sa în Galileea era cea mai limpede și cea mai însemnată: acolo, Domnul nu S-a arătat într-o casă cu ușile închise, ci pe munte, în chip văzut pentru toți”.
Văzându-L acolo, ucenicii I-au dat Lui slavă; acolo li S-a arătat Domnul, cu o mare descoperire a puterii dată Lui de la Tatăl, spunând: „Datu-Mi-s-a toată puterea în cer și pe pământ” (Matei 28:18). „După învierea Mea, voi merge mai înainte de voi în Galileea” (Marcu 14:28), a spus Domnul. Adică: „Biruitor, voi merge înaintea voastră în lumea păgână și voi – urmați-Mă. Și oriunde vă îndeamnă Duhul să propovăduiți, gândiți-vă că Eu Mă aflu în fața voastră – și Eu voi merge înaintea voastră, ca să vă deschid calea”.
Și, ieșind, au fugit de la mormânt, că erau cuprinse de frică și de uimire și nimănui nimic n-au spus, căci se temeau. Se aflau în cer sau pe pământ? Cu cine vorbeau ele? Ce auziseră ele? Oamenii nu visează asemenea lucruri; și acesta nu era vis ,ci adevăr: din tot ceea ce se întâmplase, se deslușește prea lămurit că acesta era adevărul. O, acea cutremurare și frică binecuvântată care cade asupra omului când cerurile sunt deschise pentru el și el aude glas de bucurie din țara sa adevărată, fără de moarte și mult slăvită!
Nici cel mai mărunt lucru nu vede vreunul dintre îngerii nemuritori ai lui Dumnezeu; nici nu se aude glasul care slobozește din buzele cele fără de moarte. Este mai îndurător să vezi fața și să auzi urletul întregii lumi muritoare, stricăcioase decât să vezi fața și să auzi glasul celor fără de moarte, care au fost zidiți înaintea lumii și a căror frumusețe și tinerețe este mai minunată decât zorii primăverii.
Când Proorocul Daniel, omul lui Dumnezeu, a auzit glasul îngerului, el a spus despre sine: și n-a rămas în mine putere, fața mea și-a schimbat înfățișarea, strigându-se, și nu mai aveam vlagă … eu am căzut înmărmurit cu fața la pământ (Daniel 10:8-9). Atunci, cum să nu se cuprindă de frică și cutremur aceste femei slabe? Cum să nu fugă ele de la mormânt? Cum să poată deschide gura și să grăiască? Unde să se afle cuvintele care să spună ceea ce văzuseră? O, Doamne, de negrăit prin cuvânt este slava Ta cea minunată! Noi, oamenii cei muritori, spunem aceasta mai lesnicios în tăcere și cu lacrimi decât cu limbile noastre.
Și nimănui nimic n-au spus, căci se temeau. Ele nu au spus nimic nimănui pe cale; nici unuia dintre vrăjmașii și vărsătorii de sânge ai lui Hristos, împreună cu care se amesteca întregul Ierusalim. Dar, desigur că ele au spus Apostolilor. Ele nici măcar nu cutezau, nici nu erau în stare să vorbească atunci când le poruncise îngerul cel fără de moarte. Cum să nu poată împlini ele porunca lui Dumnezeu? Atunci, este limpede că femeile au spus numai celor cărora le era de trebuință (vezi Luca 24:10) și iarăși că ele nu au vorbit celor care nu trebuiau să știe și de care le era frică.
Astfel, s-a sfârșit mergerea femeilor mironosițe la mormântul lui Hristos în dimineața Învierii. Femeile mironosițe au venit cu miruri, cu care voiau să-L țină pe El departe de stricăciune, pe Cel care păstrează cerurile de șubreziciune, și cu care ele doreau să-L ungă pe Cel de la Care cerurile își iau mireasma! O, Doamne Preaînmiresmate, singura mireasmă a ființei omenești și a istoriei omenești; cât de minunat ai răsplătit Tu aceste suflete cinstite și credincioase care nu Te-au uitat pe Tine mort în mormântul Tău! Tu le-ai făcut pe femeile mironosițe vestitoarele veștii Învierii și slavei Tale! Ele nu Ți-au uns cu mir trupul Tău cel mort, dar Tu le-ai uns sufletele lor vii cu uleiul bucuriei.
Cei care plângeau mortul au ajuns rândunelele unei primăveri noi. Cei care au plâns la mormântul Tău au ajuns sfinți în Împărăția Ta cea cerească.
„Cu rugăciunile lor, Dumnezeule Cel înviat, miluiește-ne și mântuiește-ne pe noi, ca să Te slăvim pe Tine, dimpreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh – Treimea Cea deoființă și nedespărțită, acum și pururea, și-n vecii vecilor. Amin”.
ÎNTREGUL CARE PREMERGE PARTEA https://doxologia.ro/duminica-3-dupa-pasti-mironositelor
RĂZBOI ÎNTRU CUVÂNT https://www.crestinortodox.ro/sar.../duminica-mironositelor/ && https://www.cuvantul-ortodox.ro/.../duminica-mironositelor/ && NOTA BENE https://marturieathonita.ro/duminica-mironositelor/ && https://marturieathonita.ro/tag/duminica-mironositelor/
EVANGHELIE https://doxologia.ro/evanghelie/ev-marcu-15-43-47-16-1-8
Ev. Marcu 15, 43-47; 16, 1-8
În vremea aceea a venit Iosif cel din Arimateea, sfetnic ales, care aștepta și el Împărăția lui Dumnezeu, și, îndrăznind, a intrat la Pilat și a cerut trupul lui lisus. Iar Pilat s-a mirat că Iisus a murit așa curând și, chemând pe sutaș, l-a întrebat dacă a murit de mult. Deci, aflând de la sutaș, a dăruit lui Iosif trupul. Atunci Iosif, cumpărând giulgiu și coborându-L de pe cruce, L-a înfășurat în giulgiu și L-a pus într-un mormânt care era săpat în stâncă și a prăvălit o piatră la ușa mormântului. Iar Maria Magdalena și Maria, mama lui Iosi, priveau unde L-au pus. Și, după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, și Salomeea au cumpărat miresme, ca să vină să-L ungă. Și dis-de-dimineață, în ziua cea dintâi a săptămânii, pe când răsărea soarele, au venit la mormânt; și ziceau între ele: Cine ne va prăvăli nouă piatra de la ușa mormântului? Dar, ridicându-și ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată; căci era foarte mare. Și, intrând în mormânt, au văzut un tânăr șezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veșmânt alb, și s-au spăimântat. Iar el le-a zis: Nu vă înspăimântați! Căutați pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus. Dar mergeți și spuneți ucenicilor Lui și lui Petru că va merge în Galileea mai înainte de voi; acolo Îl veți vedea, după cum v-a spus vouă. Și, ieșind, au fugit de la mormânt, căci erau cuprinse de frică și de uimire, și nimănui nimic n-au spus, căci se temeau.
APOSTOL https://doxologia.ro/apostol/ap-fapte-6-1-7
Ap. Fapte 6, 1-7
În zilele acelea, înmulțindu-se ucenicii, eleniștii murmurau împotriva evreilor, pentru că văduvele lor erau trecute cu vederea la slujirea cea de fiecare zi. Și, chemând cei doisprezece mulțimea ucenicilor, au zis: Nu este drept ca noi, lăsând de o parte cuvântul lui Dumnezeu, să slujim la mese. Drept aceea, fraților, căutați șapte bărbați dintre voi cu nume bun, plini de Duh Sfânt și de înțelepciune, pe care noi să-i rânduim la această slujbă. Iar noi vom stărui în rugăciune și în slujirea cuvântului. Și a plăcut cuvântul înaintea întregii mulțimi; și au ales pe Ștefan, bărbat plin de credință și de Duh Sfânt, și pe Filip, și pe Prohor, și pe Nicanor, și pe Timon, și pe Parmena, și pe Nicolae, prozelit din Antiohia, pe care i-au pus înaintea apostolilor, iar aceștia, rugându-se, și-au pus mâinile peste ei. Și cuvântul lui Dumnezeu creștea și se înmulțea foarte numărul ucenicilor în Ierusalim, încă și mulțime de preoți se supunea credinței.
https://doxologia.ro/rugaciune-pentru-citirea-cu-folos-sfintei-scripturi
"Fără citirea Sfintei Scripturi, mântuirea omului este îndoielnică." Sf. Ioan Gură de Aur
https://fb.watch/s9gOY7l5Ff/
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
hToUdm68jB2TRYpaqYrgmnKoKp3WEkqtzM7MxrsMCwKd1xdQDE
vFqtta1mNl
Duminica Mironosițelor - Sursa https://marturieathonita.ro/duminica-mironositelor/
Sfântul Nicolae Velimirovici
Și venind Iosif cel din Arimateea, sfetnic ales, care aștepta și el împărăția lui Dumnezeu, și, îndrăznind, a intrat la Pilat și a cerut trupul lui Iisus. Iar Pilat s-a mirat că a murit și, chemând pe sutaș, l-a întrebat dacă a murit de mult. Și, aflând de la sutaș, a dăruit lui Iosif trupul. Și Iosif, cumpărând giulgiu și coborându-L de pe cruce, L-a înfășurat în giulgiu și L-a pus într-un mormânt care era săpat în stâncă și a prăvălit o piatră la ușa mormântului. Iar Maria Magdalena și Maria, mama lui Iosif, priveau unde L-au pus.
Și după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, și Salomeea au cumpărat miresme, ca să vină să-L ungă. Și dis-de-dimineață, în prima zi a săptămânii (Duminică), pe când răsărea soarele, au venit la mormânt. Și ziceau între ele: Cine ne va prăvăli nouă piatra de la ușa mormântului? Dar, ridicându-și ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată; căci era foarte mare. Și, intrând în mormânt, au văzut un tânăr șezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veșmânt alb, și s-au spăimântat. Iar el le-a zis: Nu vă înspăimântați! Căutați pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus. Dar mergeți și spuneți ucenicilor Lui și lui Petru că merge în Galileea, mai înainte de voi; acolo Îl veți vedea, după cum v-a spus. Și, ieșind, au fugit de la mormânt, că erau cuprinse de frică și de uimire, și nimănui nimic n-au spus, căci se temeau.
Iubirea celui viu pentru cel viu este minunată. Lumina soarelui nu este niciodată atât de minunată. Iubirea celui viu pentru cel mort este minunată. Licărirea gingașă a lunii pe oglinda lacului nu este niciodată atât de minunată. Omul este măreț atunci când cercetează pe cei vii; omul este mai mult decât măreț atunci când se îngrijește de cei morți.
Omul se îngrijește adesea de cei vii din iubirea de sine. Dar ce fel de iubire de sine poate fi atunci când omul poartă de grijă celor morți? Poate să-l plătească cel mort sau pot ei să-și aducă recunoștința?
Unele animale își îngroapă morții lor; dându-i pe ei mormântului, îi dau pe ei uitării. Dar atunci când omul cel viu își îngroapă mortul, cel viu îngroapă o parte din el împreună cu mortul și se întoarce acasă aducând în sufletul său o parte din cel mort. Aceasta se face cu totul deslușit atunci când o rudenie își îngroapă o rudenie și un prieten își îngroapă un prieten.
O, groparilor, în câte morminte ați fost voi deja îngropați și câte leșuri au viață în voi!
Moartea și iubirea au o însușire care este asemenea; ca și iubirea, moartea lucrează o schimbare profundă în mulți dintre cei care trec prin aceasta și continuă să fie vii. După îngroparea copiilor săi, mama merge la mormintele copiilor ei. Cine merge acolo? Copiii din sufletul mamei, dimpreună cu mama, merg la morminte. În sufletul ei, mama trăiește numai într-un ungher; tot restul sufletului este un palat pentru sufletele copiilor care au fost luați de la ea.
Tot la fel sufletul este cu Hristos, deși într-o măsură cu mult mai mare. El făcea cercetări la marginile mormântului pentru ca oamenii, copiii Săi, să cunoască lărgimea palatului fără margini a Raiului.
Mama merge la mormintele copiilor, de parcă i-ar readuce la viață în sufletul ei, ca să-i răscumpere cu lacrimile ei, ca să-i miluiască pe ei prin gândurile ei. Iubirea mamei îi izbăvește pe copiii ei de pieire și stricăciune în lumea aceasta, măcar pentru o vreme.
Domnul, umilit și scuipat, a fost biruitor, plecându-Se Crucii și Mormântului, înviind cu adevărat întreaga omenire prin iubirea Sa și mântuind pe toți oamenii pentru vecie de la pieire și stricăciune. Lucrarea lui Hristos este nespus mai mare decât lucrarea oricărei mame din lume, iubirea Lui pentru oameni fiind cu mult mai mare decât iubirea oricărei mame din lume pentru copiii ei.
Cu toate că mama varsă întotdeauna lacrimi din marea ei iubire și durere, îi mai rămân lacrimi pe care le ia cu ea atunci când ea însăși pogoară în mormânt. Cu toate acestea, Domnul Iisus a vărsat toate lacrimile Sale pentru copiii Săi, până la ultima lacrimă – și tot sângele Său până la ultima picătură. O, păcătosule, niciodată nu se vor mai vărsa pentru tine lacrimi de mai mare preț, nici viu, nici mort. Niciodată mama, sau femeia bărbatului, sau copiii, sau țara, nu va plăti pentru tine mai mult decât a plătit Mântuitorul Hristos.
O, omule sărman și singur – nu spune: cine va plânge pentru mine când voi muri? Cine va plânge peste trupul meu cel mort? Iată, Domnul Hristos a plâns pentru voi și peste voi, atât în viață, cât și în moarte, cu inima mai plină decât a propriei voastre mame.
Nu este potrivit să chemați morții pentru care a suferit și a murit Hristos în iubirea Sa. Ei sunt vii întru Domnul Cel viu. Noi toți vom cunoaște aceasta deslușit când Domnul va intra în mormântul lumii acesteia pentru ultima oară și când trâmbițele vor suna.
Iubirea mamei nu poate face deosebire între copiii ei cei morți și cei vii. Cu atât mai mult, nu poate face deosebire iubirea lui Hristos. Domnul este mult mai pătrunzător decât soarele: El vede sfârșitul care se apropie, al celor care se află în viață pe pământ, și mai vede și începutul vieții pentru cei care se mută la odihnă. Pentru Cel care a făcut pământul din nimic și trupul omului din țărână, mormântul omului nu este la fel, fără niciun fel de deosebire, fie că este din pământ sau din trup. Grânele care se află pe câmp sau care sunt adăpostite în hambar – sunt deosebite între ele pentru gospodarul care se gândește la grâne în amândouă împrejurările, iar nu la paie sau la hambar? Dacă oamenii se află în trup sau în pământ – ce deosebire poate să fie pentru Gospodarul sufletelor oamenilor?
Venind pe pământ, Domnul a făcut două vizite oamenilor: prima a făcut-o celor vii din mormântul trupului și a doua a făcut-o celor din mormântul pământului. El a murit pentru a-i vizita pe copiii Săi cei morți. Ah, este foarte adevărat că mama moare când ea merge la mormintele copiilor ei!
Grija pentru morți este numai grija lui Dumnezeu; tot restul este bucuria lui Dumnezeu. Dumnezeu nu-Și face griji pentru îngerii fără de moarte; El Se veselește întru îngerii Lui, tot așa cum și ei se veselesc întru El. Cu toate acestea, El Se îngrijește continuu de felul în care să dea învierea oamenilor. De aceea, El vizitează continuu mormintele oamenilor, atât cele mișcătoare (ale trupului), cât și cele nemișcătoare (ale pământului), împreună cu sfinții Săi îngeri. Dumnezeu Își face mari griji pentru cei morți; nu pentru că nu-i poate aduce la viață, ci pentru că nu toți morții vor să fie înviați. Oamenii nu primesc propriul lor bine: pentru aceasta Își face Dumnezeu griji foarte mari.
O, ce veselie mare se face în cer atunci când un mort vine la viață, atunci când un păcătos se pocăiește! Un păcătos pocăit – care este același lucru cu omul care a murit în suflet și a venit din nou la viață – dă lui Dumnezeu bucurie mai mare decât nouăzeci și nouă de îngeri care nu au nevoie de pocăință. „Că așa și în cer, va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăiește, decât pentru nouăzeci și nouă de drepți, care n-au nevoie de pocăință” (Luca 15:7).
Cât de înălțătoare este grija pentru morți! Îngerii lui Dumnezeu împărtășesc grija lui Dumnezeu îngrijindu-se de noi în această vale a morții. Îngrijindu-ne de morți, împărtășim și noi grija lui Dumnezeu și în felul acesta ne facem prietenii și împreună lucrătorii lui Dumnezeu.
Dar atunci când Domnul și Dumnezeul nostru moare ca om, doborât de păcatele oamenilor, cine are grijă de El mort, dintre toți cei pentru care El S-a îngrijit dintru întreaga veșnicie? Cine pogoară în mormântul Lui? Femeile. Nu fiecare și nu toate femeile, ci femeile mironosițe, ale căror suflete fuseseră unse cu mir de către iubirea fără de moarte a Domnului nostru Iisus Hristos. Sufletele lor s-au umplut de mireasma credinței și a iubirii și de aceea ele și-au umplut mâinile cu uleiuri mirositoare și au pornit către mormânt, ca să ungă trupul lui Hristos.
Pericopa Evanghelică de astăzi vorbește despre aceasta: despre grija pentru Cel Unul Fără de Moarte care se află în stare de moarte, pe care o au cei pentru care învățătura lui Hristos le dăduse viață.
La vremea aceea, venind Iosif din Arimateea, sfetnic ales, care aștepta și el împărăția lui Dumnezeu, și, îndrăznind, a intrat la Pilat și a cerut trupul lui Iisus. Se mai afla și un alt om mare care venise din Arimateea, sau Ramataim, pe Muntele Efraim: Proorocul Samuel (I Regi 1:1). Acest Iosif este pomenit de către toți cei patru Evangheliști, mai ales în legătură cu îngroparea Domnului celui mort. Ioan îl numește pe el ucenic al lui Iisus, dar într-ascuns (Ioan 19:38); Luca îl numește bărbat bun și drept (23:50), Matei îl numește om bogat (27:57).
Evanghelistul nu-l numește bogat din îngâmfare, pentru a arăta că Domnul avea printre ucenicii Săi și oameni bogați, „ci pentru a arăta cum s-a făcut că el a putut să ia trupul lui Iisus de la Pilat. Pentru un om sărac sau necunoscut nu s-ar fi putut să pătrundă până la Pilat, reprezentantul puterii romane” – Ieronim: „Comentariu la Matei”). El era nobil în suflet: el avea frică de Dumnezeu și aștepta Împărăția lui Dumnezeu. Pe lângă trăsăturile sale duhovnicești de mare preț, Iosif mai era și bogat cu stare bună. Marcu și Luca îl numesc sfetnic. Atunci, el era unul dintre bătrânii poporului, ca și Nicodim. Ca și Nicodim, el Îl prețuia în ascuns pe El și era ucenicul lui Iisus Hristos.
Dar, deși acești doi bărbați erau următori ascunși ai învățăturii lui Hristos, totuși ei s-au așezat înaintea primejdiei rămânând împreună cu Hristos. Nicodim i-a întrebat odată pe cârmuitorii iudei cu fețele lor înveninate, când aceștia căutau o pricină pentru ca să-L ucidă pe Hristos: „Nu cumva Legea noastră judecă pe om, dacă nu-l ascultă mai întâi?” (Ioan 7:51). Iosif din Arimateea s-a așezat în fața unei primejdii și mai mari, gândindu-se să ia trupul Domnului atunci când ucenicii Săi cei cunoscuți fugiseră și se împrăștiaseră și atunci când lupii iudei, ucigând Păstorul, puteau în orice clipă să se năpustească asupra oilor.
Evanghelistul folosește cuvântul „cutezând” ca să arate că Iosif făcea ceva primejdios. Atunci, el avea nevoie de mai mult decât curaj; el avea nevoie de cutezanță ca să meargă la reprezentantul lui Cezar și să ceară trupul unuia ucis pe cruce. Dar Iosif, după cum spune Nichifor, „în măreția sufletului său, a lăsat frica și s-a descotorosit de toată slugărnicia, dând pe față că este ucenic al lui Iisus Hristos”.
Iar Pilat s-a mirat că a și murit și, chemând pe sutaș, l-a întrebat dacă a murit de mult. Și aflând de la sutaș, a dăruit lui Iosif trupul. Pilat cel precaut, neîncrezător, este tipul acela de căpetenie care stăpânește prin putere și prin putere se desprinde de alții. Lui nu-i venea să creadă nici măcar un cuvânt al unui om nobil ca Iosif. Poate că într-adevăr era greu de crezut că Cel pe Care numai în noaptea dinainte Îl osândise la răstignirea pe cruce, Își dăduse deja ultima suflare pe Cruce. Pilat s-a arătat un adevărat reprezentant al puterii statului roman: el l-a crezut mai degrabă pe sutașul pe care îl însărcinase să stea de pază pe Golgota decât pe un bătrân ales al poporului. Pilat a împlinit cererea lui Iosif numai atunci când sutașul a încuviințat “oficial” vestea lui Iosif.
Și Iosif, cumpărând giulgiu și coborându-L de pe cruce, L-a înfășurat în giulgiu și L-a pus într-un mormânt care era săpat în stâncă și a prăvălit o piatră la ușa mormântului. Alt Evanghelist spune că acesta era mormântul lui Iosif – și L-a pus în mormântul nou al său (Matei 27:60) în care nu mai fusese nimeni îngropat (Ioan 19:41), ca să se împlinească cuvintele proorocului Isaia: „cu cei făcători de rele, după moartea Lui” (53:9). Când ne răstignim mintea față de lume și o îngropăm într-o inimă readusă la viață, ca într-un mormânt, atunci mintea noastră va veni la viață și va învia tot omul lăuntric.
Un mormânt nou, pecetluit, o piatră mare prăvălită la intrare, un ostaș care stă de pază lângă el – ce înseamnă toate astea? Toate aceste măsuri pline de mare grijă au fost alese prin înțelepciunea rânduielii lui Dumnezeu, pentru ca prin acestea să se închidă gurile tuturor necredincioșilor care încearcă să dovedească faptul că Hristos ori n-a murit, ori n-a înviat, ori că trupul Său a fost furat.
Dacă Iosif nu ar fi cerut trupul mort de la Pilat; dacă căpetenia gărzilor nu ar fi dat mărturie despre moartea lui Hristos; dacă trupul nu ar fi fost îngropat și pecetluit în fața prietenilor și vrăjmașilor lui Hristos, s-ar fi putut spune că, de fapt, Hristos nu murise, ci că se aflase numai în stare de comă și apoi Și-a recăpătat cunoștința (așa cum au afirmat mai recent Schleiermacher și alți protestanți).
Dacă mormântul nu ar fi fost închis și pecetluit cu o piatră mare, dacă nu ar fi fost păzit de către ostași, s-ar fi putut spune că era adevărat faptul că Hristos murise și fusese îngropat, dar că El fusese furat din mormânt de către ucenicii Săi.
Dacă nu ar fi fost un mormânt cu totul nou, s-ar fi putut spune că nu Hristos era cel care a înviat, ci vreun alt mort, care fusese îngropat mai dinainte. Și astfel toate măsurile de pază care s-au luat de către iudei pentru a ascunde adevărul au sprijinit adevărul, prin rânduiala lui Dumnezeu.
Iosif a înfășurat trupul Domnului în giulgiu curat de in (Matei 27:59) și L-a pus în mormânt. Dacă noi vrem ca Domnul să învie din morți în noi, atunci noi trebuie să-L păstrăm în trupul nostru curat, neprihănit – căci inul curat înseamnă un trup curat. Trupul care se necurățește prin patimi și pofte nu este locul în care Domnul va învia din morți și va fi viu.
Evanghelistul Ioan întregește chipul dat de către ceilalți Evangheliști, spunând că a venit și Nicodim la mormântul lui Hristos aducând ca la o sută de litre de amestec de smirnă și aloe. Au luat deci trupul lui Iisus (adică Iosif dimpreună cu Nicodim) și l-au înfășurat în giulgiu cu miresme, precum este obiceiul de înmormântare la iudei (19:39-40). O, acești bărbați binecuvântați, care cu atâta curaj, grijă și iubire au luat preacuratul trup al Domnului și l-au pus în mormânt!
Ce exemplu minunat este acesta pentru toți cei care Îl iubesc pe Domnul! Și cât de cumplit s-au osândit acei preoți și mireni care, rușinându-se înaintea lumii, se apropie de sfântul potir cu nebăgare de seamă și fără de iubire, ca să primească în ei preasfântul și de viață dătătorul Trup și Sânge al Domnului – al Domnului Celui înviat și viu.
Dar Iosif și Nicodim nu au fost singurii prieteni ai lui Hristos care au putut, cu proprii lor ochi, să vadă și să cerceteze că El a murit și a fost îngropat. Grija lor pentru Domnul cel mort era atât fapta iubirii pentru Învățătorul și Prietenul cel mult iubit, cât și o datorie pe care omenirea le-a lăsat-o lor, pe care ei să o pună în lucrare față de Cel Unul Care a suferit pentru dreptate. Dar iată că privind mormântul, alte două suflete pline de iubire cercetau cu mare atenție ceea ce făceau Iosif și Nicodim, pregătindu-se pentru o lucrare a preacuratei iubiri față de Domnul – două femei mironosițe: Maria Magdalena și Maria mama lui Iosif!
Iar Maria Magdalena și Maria, mama lui Iosif, priveau unde L-au pus. Și după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, și Salomeea au cumpărat miresme, ca să vină să-L ungă. Întâi sunt pomenite două femei și apoi trei. Două fuseseră de față la toate cele ce se întâmplaseră Domnului pe Golgota.
Ele au văzut cum ucenicii cei ascunși ai lui Hristos au coborât trupul cel mort de pe Cruce; ele au văzut toate cele ce s-au făcut cu trupul mort după aceasta și, ceea ce a fost cel mai important pentru ele, ele au văzut mormântul în care fusese pus trupul. O, cu câtă bucurie s-au grăbit ele ca să dea ajutor lui Iosif și lui Nicodim ca să spele sângele de pe trup, ca să închidă și să curățească rănile, ca să netezească părul Lui, ca să așeze mâinile Lui în formă de cruce, ca să înfășoare pânză în jurul capului Lui cu mare grijă și să învelească trupul Lui în giulgiu de in!
Dar făcând aceasta, ei nu împlineau niciun obicei, nicio regulă cu ajutorul bărbaților. Ei se vor întoarce mai târziu, ca să facă totul singuri și, mai ales, ca să ungă trupul Domnului cu miresme. Împreună cu ei, a venit mai târziu cea de a treia purtătoare de mir, prietena lor. Duhul lui Dumnezeu i-a adunat pe toți împreună în prietenie mare.
Cine erau aceste femei? Pe Maria Magdalena am cunoscut-o deja. Ea este acea Marie pe care Domnul a vindecat-o, scoțând din ea șapte diavoli. Maria, mama lui Iosif și Maria, mama lui Iacov erau, potrivit Părinților, una și aceeași persoană. Salomeea era femeia lui Zevedeu, mama Apostolilor Iacov și Ioan. Ce deosebire era între aceste femei și Eva! Din iubire, aceste femei se grăbeau să dea ascultare trupului mort al Domnului, pe când Eva nu L-a ascultat pe Domnul Cel viu. Ele făceau ascultare pe Golgota, la locul săvârșirii uciderii, vărsării de sânge și răutății, pe când Eva a fost neascultătoare în Rai.
Și dis-de-dimineață, în prima zi a săptămânii (Duminică), pe când răsărea soarele, au venit la mormânt. Toți Evangheliștii sunt de acord că era prima zi a săptămânii, ziua Învierii Domnului, ziua care a urmat sâmbetei, așa cum spune Evanghelistul Marcu: Și după ce a trecut ziua sâmbetei … Toți Evangheliștii sunt de acord cu aceasta: că Domnul a înviat în zorii zilei de Duminică. Ei mai sunt de acord cu faptul că femeile au venit la mormântul Domnului dis-de-dimineață. În Evanghelia sa, Marcu pare să fi mers puțin mai în urmă când spune: la răsăritul soarelui. Este foarte probabil că femeile au venit la mormânt de mai multe ori, atât din iubire pentru Omul cel mort, cât și din frică de vrăjmașii obraznici ai lui Hristos care ar putea pângări în vreun fel mormântul și trupul. („Ele au venit cu nerăbdare, nevrând să lase mormântul Domnului pentru multă vreme singur” – Ieronim: „Comentariu la Matei”).
Se poate ca Marcu să nu se gândească aici la „soare” ca la soarele cel materialnic, ci chiar la Domnul, potrivit cuvintelor proorocului care spune: „Soarele Dreptății va răsări” (Maleahi 4:2), gândindu-se la Mesia. Soarele Dreptății răsărise deja din întunericul adâncului la ora aceea devreme, când au venit la mormânt mironosițele. Fiindcă Soarele acesta strălucea mai înaintea soarelui care fusese făcut la prima zidire a lumii, așa că acum, la cea de a doua zidire, la reînnoirea lunii, Acesta strălucea peste istoria omenirii mai înainte ca soarele cel materialnic să strălucească peste natura pământească.
Și ziceau între ele: „Cine ne va prăvăli nouă piatra de la ușa mormântului?”. Aceasta vorbeau Femeile Mironosițe urcând pe Golgota, necăutând nimic neașteptat. Mâinile femeilor nu aveau destulă putere ca să rostogolească piatra de la intrarea mormântului, pentru că aceasta era foarte mare. Sărmanele femei! Ele nu și-au amintit că se grăbiseră cu ostenire și râvnă către mormânt, pe când Domnul se mai afla în viața pământească. În Betania, la cina din casa lui Simon leprosul, o femeie turnase mir de nard de mare preț pe capul lui Hristos: Atoatecunoscătorul, Domnul nostru, a spus la vremea aceea despre această femeie: „Ea, turnând mirul acesta pe trupul Meu, a făcut-o spre îngroparea Mea” (Matei 26:12). El cunoștea limpede, mai dinainte, că trupul Său nu va mai primi în moarte o altă ungere cu mir.
Vă puteți întreba: atunci de ce a îngăduit rânduiala lui Dumnezeu ca aceste femei evlavioase să primească dezamăgire atât de amară? Pentru a cumpăra mir de mare preț, ca să vină cu frică în noaptea întunecată și fără de somn la mormânt și să nu săvârșească fapta plină de iubire pentru care ele se jertfiseră atât de mult? Dar Dumnezeu nu le-a răsplătit ostenelile într-un chip negrăit de bogat, dându-le pe Dumnezeul Cel viu – în locul trupului mort?
Dar, ridicându-și ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată; căci era foarte mare. Și, intrând în mormânt, au văzut un tânăr șezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veșmânt alb, și s-au spăimântat. Venind împreună cu oamenii săi la Marea Roșie, Moise s-a aflat în mare greutate: cum să croiască o cale acolo unde nu se afla niciuna. Și atunci când el a strigat la Dumnezeu, marea s-a împărțit în două și calea s-a deschis de îndată. Aceasta se întâmplă acum cu femeile mironosițe.
Fiind foarte preocupate, că cine ar rostogoli piatra pentru ele, acestea se uitau, și au văzut că piatra fusese rostogolită și au coborât în mormânt fără întârziere. Dar unde se aflau strajele care păzeau mormântul? Nu erau aceștia o piedică mai mare în intrarea lor în mormânt decât piatra cea mare și grea care se afla la intrare? La vremea aceea, santinela, fie că era pe jumătate mort de frică, fie că fugise deja în cetate, ca să grăiască cu bâlbâială bărbaților, ceea ce de la strămoșul nostru Adam încoace urechile omenești nu mai auziseră niciodată.
La mormânt nu era nimeni care să-i oprească și la intrare nu se afla nimeni și nimic. Dar, în mormânt, se afla cineva, și înfățișarea lui era ca fulgerul și îmbrăcămintea lui albă ca zăpada (Matei 28:3). Părea să fie un tânăr; de fapt, un înger al lui Dumnezeu. Femeile s-au înfricoșat și și-au plecat fețele la pământ (Luca 24:5), căci era înspăimântător să privești înfățișarea vestitorului lui Dumnezeu din cealaltă lume, vestitorul celor mai neașteptate și de bucurie îmbelșugate vești de pe pământ, de la căderea omului în păcat, și omul a început să se hrănească cu cele pământești.
Nu există nicio împotrivire între cele grăite de Evanghelistul Matei, precum că un înger al lui Dumnezeu ședea pe piatra care fusese rostogolită de la intrarea mormântului; și cele grăite de Evanghelistul Marcu, potrivit cărora, îngerul se afla în interiorul mormântului. Femeile puteau să-l fi văzut mai întâi pe înger pe piatră, și apoi să-i fi auzit glasul în interiorul mormântului. Îngerul nu este trupesc și nemișcător: în orice clipă el se poate arăta acolo unde dorește. Credinciosul nu trebuie să se întristeze nici de faptul că Luca pomenește de doi îngeri, iar Marcu și Matei de unul singur.
Când S-a născut Domnul în Betleem, s-a arătat îndată un înger printre păstori și ei s-au înfricoșat cu frică mare (Luca 2:9). Îndată după aceea, deodată s-a văzut, împreună cu îngerul, mulțime de oaste cerească (2:13). Cete de îngeri ai Domnului trebuie să se fi aflat și pe Golgota la Învierea Domnului. Atunci, cum poate fi de mirare faptul că femeile mironosițe au văzut o dată un înger și altă dată doi îngeri?
Iar el le-a zis: Nu vă înspăimântați! Căutați pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus. Dar mergeți și spuneți ucenicilor Lui și lui Petru că merge în Galileea, mai înainte de voi; acolo Îl veți vedea, după cum v-a spus. Îngerul strălucitor al lui Dumnezeu potolește mai întâi frica și groaza femeilor, pentru a le pregăti pentru vestea cea neașteptată a Învierii Domnului. Mai întâi femeile au fost uimite să vadă mormântul deschis și apoi s-au umplut de înfricoșare aflând în interiorul mormântului, nu pe Cel pe Care Îl căutau, ci pe cineva la care nu se așteptau.
De ce vorbește îngerul precis: „Căutați pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit?”. Pentru ca să nu fie niciun fel de îndoială sau nedumerire despre Cel Care înviase. Îngerul vorbește foarte lămurit atât pentru femei, cât și pentru toate veacurile și neamurile viitoare. Îngerul are același scop și atunci când le arată mormântul gol: „Iată locul unde L-au pus”. Era de prisos să spună aceasta femeilor, care văzuseră cu ochii lor ceea ce le spunea îngerul, dar nu era același lucru pentru întreaga omenire, pentru care Domnul murise și înviase. „A înviat! Nu este aici”. Vestitorul cel ceresc rostește veștile cele mai mari din întreaga istorie a omenirii în chipul cel mai scurt și mai simplu cu putință: „A înviat! Nu este aici”. Pentru cetele de îngeri nemuritori, moartea Domnului era mai uimitoare decât Învierea Lui. Pentru oamenii cei muritori, situația era inversă.
După aceasta, îngerul a spus femeilor să vestească aceste știri de bucurie Apostolilor „și lui Petru”. De ce „și lui Petru”? Cu siguranță este aceasta, pentru că Petru se simțea cu mult mai nelămurit decât ceilalți ucenici. Conștiința lui trebuie să-l fi chinuit pentru că se lepădase de Domnul de trei ori și în cele din urmă fugise de El. Râvna Apostolului Ioan, dimpreună cu care Petru stătuse cel mai aproape de Domnul, trebuie să-i fi ascuțit și mai mult conștiința lui Petru. Ioan nu fugise, ci rămăsese sub Crucea Domnului Său răstignit.
Pe scurt, Petru trebuie să se fi simțit vânzător al Domnului și trebuie să fi fost foarte neliniștit în preajma Apostolilor, mai ales în preajma Preasfintei Maici a Domnului. Numele lui Petru înseamnă „piatră”, dar credința lui nu era tare ca piatra. Șovăiala și sfiiciunea l-au făcut să se nesocotească în proprii săi ochi. El trebuia așezat pe picioarele sale și să-și aibă demnitatea sa ca om și Apostol rezidit. Din iubirea Sa de oameni, Domnul a făcut aceasta acum și de aceea îngerul a pomenit cu osebire numele lui Petru.
De ce a vorbit îngerul despre arătarea Domnului în Galileea și nu despre arătarea lui de mai înainte în Ierusalim și în preajma Ierusalimului? „Acolo Îl veți vedea pe El, așa v-a spus El” (cf. Marcu 14:28). Fiindcă Galileea era mai păgână decât Iudeea și astfel a vrut Domnul să se înfățișeze acolo, ca să arate ucenicilor Săi calea Evangheliei Sale, locul principal al lucrării Apostolilor în zidirea Bisericii lui Dumnezeu.
De asemenea, fiindcă El li S-a arătat acolo, nu cu frica sub care trăiau în Ierusalim, ci întru libertate; nu întru întunericul nopții sau în amurg, ci întru toată lumina zilei, așa ca să nu se spună că frica are ochii mari și că aflându-se sub povara fricii și a spaimei, ucenicii L-au văzut pe Domnul viu în Ierusalim.
În cele din urmă, îngerul lui Dumnezeu a vorbit despre arătarea Domnului în Galileea, păstrând sub tăcere cu înțelepciune arătarea Lui în Ierusalim, pentru a smulge armele din mâinile necredincioșilor celor răi, care altfel ar fi spus că ucenicii văzuseră o nălucă la ideea îngerului: adică, ei L-au văzut pe El pentru că sufletele lor erau în agitație, așteptând să-L vadă. (Nichifor spune: „De ce vorbește îngerul tocmai despre arătarea Sa în Galileea? Pentru că arătarea Sa în Galileea era cea mai limpede și cea mai însemnată: acolo, Domnul nu S-a arătat într-o casă cu ușile închise, ci pe munte, în chip văzut pentru toți”.
Văzându-L acolo, ucenicii I-au dat Lui slavă; acolo li S-a arătat Domnul, cu o mare descoperire a puterii dată Lui de la Tatăl, spunând: „Datu-Mi-s-a toată puterea în cer și pe pământ” (Matei 28:18). „După învierea Mea, voi merge mai înainte de voi în Galileea” (Marcu 14:28), a spus Domnul. Adică: „Biruitor, voi merge înaintea voastră în lumea păgână și voi – urmați-Mă. Și oriunde vă îndeamnă Duhul să propovăduiți, gândiți-vă că Eu Mă aflu în fața voastră – și Eu voi merge înaintea voastră, ca să vă deschid calea”.
Și, ieșind, au fugit de la mormânt, că erau cuprinse de frică și de uimire și nimănui nimic n-au spus, căci se temeau. Se aflau în cer sau pe pământ? Cu cine vorbeau ele? Ce auziseră ele? Oamenii nu visează asemenea lucruri; și acesta nu era vis ,ci adevăr: din tot ceea ce se întâmplase, se deslușește prea lămurit că acesta era adevărul. O, acea cutremurare și frică binecuvântată care cade asupra omului când cerurile sunt deschise pentru el și el aude glas de bucurie din țara sa adevărată, fără de moarte și mult slăvită!
Nici cel mai mărunt lucru nu vede vreunul dintre îngerii nemuritori ai lui Dumnezeu; nici nu se aude glasul care slobozește din buzele cele fără de moarte. Este mai îndurător să vezi fața și să auzi urletul întregii lumi muritoare, stricăcioase decât să vezi fața și să auzi glasul celor fără de moarte, care au fost zidiți înaintea lumii și a căror frumusețe și tinerețe este mai minunată decât zorii primăverii.
Când Proorocul Daniel, omul lui Dumnezeu, a auzit glasul îngerului, el a spus despre sine: și n-a rămas în mine putere, fața mea și-a schimbat înfățișarea, strigându-se, și nu mai aveam vlagă … eu am căzut înmărmurit cu fața la pământ (Daniel 10:8-9). Atunci, cum să nu se cuprindă de frică și cutremur aceste femei slabe? Cum să nu fugă ele de la mormânt? Cum să poată deschide gura și să grăiască? Unde să se afle cuvintele care să spună ceea ce văzuseră? O, Doamne, de negrăit prin cuvânt este slava Ta cea minunată! Noi, oamenii cei muritori, spunem aceasta mai lesnicios în tăcere și cu lacrimi decât cu limbile noastre.
Și nimănui nimic n-au spus, căci se temeau. Ele nu au spus nimic nimănui pe cale; nici unuia dintre vrăjmașii și vărsătorii de sânge ai lui Hristos, împreună cu care se amesteca întregul Ierusalim. Dar, desigur că ele au spus Apostolilor. Ele nici măcar nu cutezau, nici nu erau în stare să vorbească atunci când le poruncise îngerul cel fără de moarte. Cum să nu poată împlini ele porunca lui Dumnezeu? Atunci, este limpede că femeile au spus numai celor cărora le era de trebuință (vezi Luca 24:10) și iarăși că ele nu au vorbit celor care nu trebuiau să știe și de care le era frică.
Astfel, s-a sfârșit mergerea femeilor mironosițe la mormântul lui Hristos în dimineața Învierii. Femeile mironosițe au venit cu miruri, cu care voiau să-L țină pe El departe de stricăciune, pe Cel care păstrează cerurile de șubreziciune, și cu care ele doreau să-L ungă pe Cel de la Care cerurile își iau mireasma! O, Doamne Preaînmiresmate, singura mireasmă a ființei omenești și a istoriei omenești; cât de minunat ai răsplătit Tu aceste suflete cinstite și credincioase care nu Te-au uitat pe Tine mort în mormântul Tău! Tu le-ai făcut pe femeile mironosițe vestitoarele veștii Învierii și slavei Tale! Ele nu Ți-au uns cu mir trupul Tău cel mort, dar Tu le-ai uns sufletele lor vii cu uleiul bucuriei.
Cei care plângeau mortul au ajuns rândunelele unei primăveri noi. Cei care au plâns la mormântul Tău au ajuns sfinți în Împărăția Ta cea cerească.
„Cu rugăciunile lor, Dumnezeule Cel înviat, miluiește-ne și mântuiește-ne pe noi, ca să Te slăvim pe Tine, dimpreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh – Treimea Cea deoființă și nedespărțită, acum și pururea, și-n vecii vecilor. Amin”.
ÎNTREGUL CARE PREMERGE PARTEA https://doxologia.ro/duminica-3-dupa-pasti-mironositelor
RĂZBOI ÎNTRU CUVÂNT https://www.crestinortodox.ro/sar.../duminica-mironositelor/ && https://www.cuvantul-ortodox.ro/.../duminica-mironositelor/ && NOTA BENE https://marturieathonita.ro/duminica-mironositelor/ && https://marturieathonita.ro/tag/duminica-mironositelor/
EVANGHELIE https://doxologia.ro/evanghelie/ev-marcu-15-43-47-16-1-8
Ev. Marcu 15, 43-47; 16, 1-8
În vremea aceea a venit Iosif cel din Arimateea, sfetnic ales, care aștepta și el Împărăția lui Dumnezeu, și, îndrăznind, a intrat la Pilat și a cerut trupul lui lisus. Iar Pilat s-a mirat că Iisus a murit așa curând și, chemând pe sutaș, l-a întrebat dacă a murit de mult. Deci, aflând de la sutaș, a dăruit lui Iosif trupul. Atunci Iosif, cumpărând giulgiu și coborându-L de pe cruce, L-a înfășurat în giulgiu și L-a pus într-un mormânt care era săpat în stâncă și a prăvălit o piatră la ușa mormântului. Iar Maria Magdalena și Maria, mama lui Iosi, priveau unde L-au pus. Și, după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, și Salomeea au cumpărat miresme, ca să vină să-L ungă. Și dis-de-dimineață, în ziua cea dintâi a săptămânii, pe când răsărea soarele, au venit la mormânt; și ziceau între ele: Cine ne va prăvăli nouă piatra de la ușa mormântului? Dar, ridicându-și ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată; căci era foarte mare. Și, intrând în mormânt, au văzut un tânăr șezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veșmânt alb, și s-au spăimântat. Iar el le-a zis: Nu vă înspăimântați! Căutați pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus. Dar mergeți și spuneți ucenicilor Lui și lui Petru că va merge în Galileea mai înainte de voi; acolo Îl veți vedea, după cum v-a spus vouă. Și, ieșind, au fugit de la mormânt, căci erau cuprinse de frică și de uimire, și nimănui nimic n-au spus, căci se temeau.
APOSTOL https://doxologia.ro/apostol/ap-fapte-6-1-7
Ap. Fapte 6, 1-7
În zilele acelea, înmulțindu-se ucenicii, eleniștii murmurau împotriva evreilor, pentru că văduvele lor erau trecute cu vederea la slujirea cea de fiecare zi. Și, chemând cei doisprezece mulțimea ucenicilor, au zis: Nu este drept ca noi, lăsând de o parte cuvântul lui Dumnezeu, să slujim la mese. Drept aceea, fraților, căutați șapte bărbați dintre voi cu nume bun, plini de Duh Sfânt și de înțelepciune, pe care noi să-i rânduim la această slujbă. Iar noi vom stărui în rugăciune și în slujirea cuvântului. Și a plăcut cuvântul înaintea întregii mulțimi; și au ales pe Ștefan, bărbat plin de credință și de Duh Sfânt, și pe Filip, și pe Prohor, și pe Nicanor, și pe Timon, și pe Parmena, și pe Nicolae, prozelit din Antiohia, pe care i-au pus înaintea apostolilor, iar aceștia, rugându-se, și-au pus mâinile peste ei. Și cuvântul lui Dumnezeu creștea și se înmulțea foarte numărul ucenicilor în Ierusalim, încă și mulțime de preoți se supunea credinței.
https://doxologia.ro/rugaciune-pentru-citirea-cu-folos-sfintei-scripturi
"Fără citirea Sfintei Scripturi, mântuirea omului este îndoielnică." Sf. Ioan Gură de Aur
https://fb.watch/s9gOY7l5Ff/