A venit Învierea. Cel mai mare eveniment al istoriei are loc în fiecare clipă, în fiecare duminică și mai ales în fiecare an. Este de fapt un fapt istoric înveșnicit în inima lui Dumnezeu, care se revarsă în fiecare diviziune a timpului, ca un preaplin de ființă peste moartea acestei lumi.

Hristos cel Înviat revarsă peste toți acea lumină mai presus de fire care îi face pe oameni mai buni și ceea ce este mai important, mai nemuritori. Privești lumea cu alți ochi, cu ochii străluminați și curățiți de înviere, oamenii sunt mai frumoși, mai zâmbitori, urlă mai puțin, pun frâne mai line în trafic, parcă sunt mai mulți copii sau fiecare dintre noi ne-am amintit de copilărie. Soarele e mai prezent și de fapt soarele interior al sufletului hrănit cu lumina Învierii luminează întreaga zi și întreaga noapte.

Ne amintim cât de greu a fost în post. Postul este o absență a lui Dumnezeu, asumată din pricina păcatelor și o retragere subtilă a luminii firești a cerului din inima lumii. Postul este o durere ascunsă, fără leac, pentru pierderea raiului, o zbatere interioară în singurătatea pământului roditor de spini și mărăcini, un teritoriu al lacrimilor care se adună ca un potop care pierde pământul cel plin de păcate al sufletului. Postul e o asceză interioară și un strigăt de suferință, plângerea fiecărui Adam al acestei lumi pentru vederea panoramică a ușilor paradisului din exterior, păzite de arhanghel cu flacăra de foc rotitoare.

Odată cu trecerea postului, lumea noastră interioară se pustiește, ca de-o secetă nevăzută de har, sufletul devine arid și plângător, întors asupra lui însuși, exersând durerea ca mod de viață. În această foamete de ființă, buruienile aciuate pe pământul inimii se zbat de sete și mor, patimile își dau ultima suflare, confortul și obișnuința lui (a se citi dependența de el) sunt condamnate la moarte. Din adâncurile ființei, străbate strigătul lui Adam: "Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?". E o devastare a universului lăuntric, în care realizăm cât de cumplită este lumea fără de Dumnezeu, cât de goală de conținut, cât de ridicole sunt plăcerile trupului redundante, oferind din ce în ce mai puțin și cerând din ce în ce mai mult. Păcatul este conștientizat în ființa lui de dăunător, adică de buruiană a ființei care se hrănește cu viața noastră și nu dăruiește decât spini și mărăcini. Trebuie să vină însuși Dumnezeu să strige, cu toată durerea acestei lumi, străpuns de cuie și spânzurat pe lemn: "Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?". E aici toată suferința istoriei pierdute, toate lacrimile lumii strânse în potirul inimii lui Hristos, toate morțile și ororile acestei lumi, beată de atâta neființă.

Și apoi vine cumplita durere de a-L pierde total pe Dumnezeu. În liniștea Vinerii Mari, după ce Hristos moare pentru lume, nicio mângâiere nu mai poate alina suferința universului de a deveni mormânt. Umanitatea devine un enorm cimitir de idealuri, sarcofagul greu mirositor a propriei noastre nimicnicii. În acest mormând de neființă, însă din iubire intră Însuși Dumneuzeu. Trupul lui preacurat înmiresmează cu aloe mai presus de cer pereții mormântului. Pătrunzând în pământ, Hristos îl deschide către cer, îl transformă în templu, umanitatea Lui devine catapeteasmă a unirii omului cu Dumnezeu, piatra care i-a astupat groapa devine catapultă către cer.

Trebuie cu adevărat să pierzi pe cineva pentru a-i descoperi adevărata valoare. Apogeul iubirii este dorul, adică absența celui drag și nașterea lui ființială în inima ta, acolo unde nimeni în cer și pe pământ nu-l mai poate ucide. Când îți moare mama, spre exemplu, ai fi în stare să îți dai o jumătate din viața care ți-a rămas, pentru a o mai îmbrățișa măcar o dată. Așa e și cu Hristos. Trebuie să-l pierzi prin Cruce pentru a-L descoperi în Înviere. Trebuie să-ți urle singurătatea în inimă pentru a primi potopul de lumină al Paștilor. Trebuie să cânți în lacrimi Prohodul, pentru a deveni cu toată ființa ta Hristos a înviat.

Ce greu a fost fără Tine, Iisuse, cât de cumplită este lumea aceasta fără Tine! Cât de imposibilă este răsuflarea fără de har, pământul fără cer, soarele fără lumina Ta, noaptea fără odihna Ta asupra creației! Și cât e de frumos universul avându-Te în centrul lui, pretutindeni și mereu, strălucind în lumina Învierii. De fapt descoperim prin Cruce și Înviere că universul este creat să existe numai în lumina lui Dumnezeu.

Fără Hristos, universul devine iad și se cufundă în tenebrele morții, iar cu Hristos, și iadul explodează de lumina Învierii și devine locaș al viețuirii lui Dumnezeu cu oamenii.

Hristos a înviat!