Despre Eminescu nu poți gândi decât în două cu lacrimi.

A fost mintea supremă a românilor, universul străfulgerat de har al sfinților, voievozilor, țăranilor și pruncilor, destinul întrupat al neamului, gura simțirii infinite a gliei și sufletelor care s-au îmbrăcat cu ea. Avea o simțire gigantică, zdrobită mistic pe osia istoriei, ca o fântână în care au curs toate lacrimile neamului. În el, Duhul Sfânt Dumnezeu a picurat harul vederii cuvintelor și al însuflețirii prin rostire.

Această forță motrice a universului lui cerebral i-a permis să înțeleagă lumea de dincolo de lume, raiul cuvintelor, să îngenuncheze în Logos și să-i trăiască iubirea infinită.

Când privește la mare, Eminescu vede un infinit de ochi privind cerurile. Când contemplă munții, vede bărbăția strămoșilor, foșnetul eroilor, dulceața pruncilor, puterea nezdrobită a mamelor aprige.

Eminescu vede. Străpunge materia până la sânge, o contorsionează gigantic în inimă și o revarsă în cuvinte.

Și destinul lui christic. A fost mereu singur. Înconjurat de câini vicleni, de trădători, de invidioși, de nulități care n-ar fi putut scrie niciun rând din zecile de mii ale lui. Sfâșiat în lăuntru, trădat de iubirea vieții lui, împuns de privirile tembele ale epigonilor, Eminescu a fost mereu singur. Doar grăsanul roșcovan și chefliu, diaconul pezevenghi și ușărnic, nemuritorul Creangă, i-a stat umăr să-și liniștească inima. Până și protectorul lui, nulitatea Maiorescu, a complotat să-l scoată de nebun pe el, cea mai bună din luminile neamului.

Bântuit de nimicnicia perversă a proștilor și de răutatea infectă a cățeilor, poetul nepereche a răbdat o viață de suferință și a fost ucis încet într-un azil de nebuni, de nimicurile cărora, fără voie, doar prin măreția prezenței lui, le-a descoperit nimicnicia.

În ceruri, la judecată, sufletul fântână de lacrimi stă înfricoșat în fața nemuritorului Hristos. Se zbat dracii de amintirea micilor păcate și de vremelniciile lui. Și Împăratul privește. Cuvântul tace. Cu mâinile străpunse de piroanele Crucii, face semn. Și îngerii aduc bibliotecile de lacrimi și de lumină și de dor și de frumusețe, pe care sărmanul poet le-a sădit în inimile a milioane de oameni.

Împăratul dă din cap înțelegător și trist. Și îl trimite pe poetul cu inimă de rai în raiul cuvintelor Lui, acolo unde străjuiește gândind la Crucea neamului românesc.