Evanghelia din Duminica orbului nu e cutremurătoare. E cutremurul însuși care sparge temeliile lumii și le vădește neființa. E iubirea devastatoare a lui Dumnezeu care sfărâmă toată poleiala asta împuțită cu miros de hoit și de stricăciune veșnică. E toată învârtoșarea mândriei ucigașe a lumii, strânsă în pumnul lui Dumnezeu și atinsă de scuipatul gurii Lui dumnezeiești. E spectacolul suprem al neputinței unei umanități blestemate să treacă pe lângă Dumnezeu și să pretindă că El nu există.
Să mă explic.
În primul rând, un om în vârstă orb din naștere. Zeci de ani de suferință atroce, o viață ca un urlet interminabil de durere care crește mereu în întunericul propriei neființe. Într-o lume de oameni care văd, el, nevrednicul de lumină, cu două găuri în frunte izvorâtoare de lacrimi. E revoltă aici, și neputință, și suferință, și absurd. De ce eu?
Cum a răbdat orbul pruncia, copilăria, adolescența, tinerețea?
Cerșetorul de pus la colțul uliței, în praf, să plângă cu mâna întinsă. Nimicul zdrobit de suferință. Aici, în inima plină de durere Dumnezeu face Biserică.
Hristos scuipă pe pământ, face noroi cu mâinile, plămădește tina, restaurează zidirea căzută de la început.
Noroiul ăla e scuipatul lui Dumnezeu. Ca și orbul, disprețuit, scuipat și umilit de toți. Noroiul ăla arde carnea și o transformă în lumină, și în pupile, și in cristalin, și în retină. Crearea lumii se continuă în ochii goi ai orbului.
Și îi zice: mergi și te spală la izvor. Si omul merge și crede orbește. Și găurile devin izvor și lumina explodează din orbitele lui, ca in ziua întâi a creației. Să fie lumină.
Ce nebunie, ce Dumnezeire îi cuprinde ființa. Numai mâinile de iubire ale Dumnezeului răstignit îi țineau inima să nu i se spargă în piept de atâta frumusețe. Și nu mai vrea să clipească, ci doar plânge și privește minunile lui Dumnezeu. El însuși e o minune după o viață de suferință, dar nu mai contează nimic. Faptul că Dumnezeu i-a mângâiat pupilele e ceva mai mare decât cerurile.
Și apoi ne dăm seama de ce a suferit atâta. Ca să înțeleagă minunea iubirii lui Dumnezeu, să vadă cu inima Chipul de lumină al Creatorului, să pătrundă cu ochii în fântâna infinită a lacrimilor lui Hristos.
Îmi place la nebunie cum îi desființează pe nimicurile grele de zorzoane aurite și de veșminte poleite ale Testamentului mort. Cum sfidează sistemul putred și miasmatic al regulilor sterpe și fără suflet al ritualului iudaic. Cum zdrobește instituții întregi fără de har și de simțire a prezenței lui Dumnezeu.
Normal că l-au dat afară din Sinagogă. Era prea înțelept, era prea mare pentru ea. Cerșetorul așa analfabet cum era, știa adevărul fundamental al istoriei: Dumnezeul prezent în ea.
De aia îl iubește Dumnezeu. Pentru că în oceanul lui de lacrimi din întuneric, s-a născut smerenia cea întemeietoare de viață. Iar această smerenie e Însuși Hristos, Lumina lumii și a veacurilor.
Profesorul de Lumină
Asistăm la una dintre cele mai mari minuni ale Mântuitorului: vindecarea orbului din naștere. Adică a unui om care nu mai văzuse niciodată, care nu știa cum e să vezi, care nu putea conceptualiza lumina. Căci niciun cuvânt de pe pământ nu poate să exprime lumina soarelui sau frumusețea unui chip sau a unei flori. Sunt oameni care au orbit pe parcurs: aceștia se retrag într-un univers al amintirilor luminoase, adâncindu-se în izvorul minții, în căutarea unei străfulgerări de lumină. Însă un orb din naștere este prizonier al întunericului total. Nici măcar nu știe ce e acela întuneric, căci a trăit în el dintotdeauna și viața lui a fost mereu un chin al celui silit să trăiască într-o lume compusă din lumină, fără ca să o vadă vreodată. Ochii lui erau buni doar pentru plâns, nu și pentru vedere.
Orbitele sale goale vădeau disfuncția firii umane rănite și răpite de întuneric, omul zăcând în propria-i suferință devenită aer pe care îl respiră mereu. Cele mai simple principii fundamentale ale umanității îi erau străine: recunoașterea, asemănarea, apropierea, zâmbetul, gestica, trecerea zilelor și a nopților era un întuneric tern și etern, fără deosebire, o noapte fără de sfârșit îngânându-i suferința.
În această beznă a firii, în care orice căutare înseamnă cădere, în care orice obstacol înseamnă lovire, vine Mântuitorul la firea umană, orbită de păcat și de moarte. Orbul din naștere era analfabet, cerșetor, vrednic de milă, izvor de plângere și prilej de tânguire.
Odată ce ființa lui se atinge de Lumina lumii, întunericul cade, ca rod al ascultării. Spălarea – ca tipologie a Botezului – devine prilej de vedere. Un nou univers se deschide celui ce murise întreaga lui viață. Lumina durea în orbitele sale nou născute sub mâinile de lumină ale lui Dumnezeu. Și toată frumusețea lumii a intrat deodată în sufletul lui, încât a devenit teolog adânc și profesor al tainelor dumnezeiești. Cerșetorul devine dăruitor de taine. Analfabetul pătrunde în Învățăturile Logosului etern. Locașul rănilor vindecă prin cuvânt. Cât de sfidător îi desființează pe învățătorii orbi ai Legii trecute! Cum râde el, cel ce a plâns toată viața, de cei ce bâjbâie în căutarea unui răspuns de la propria viață inutilă. În fața zbaterii sterile a fariseilor, omul văzător de cele cerești, simțind încă saliva lui Dumnezeu pe orbite, rostește un adevăr absolut: „și noi știm că Dumnezeu nu îi ascultă pe păcătoși. Și dacă este cineva bun și cinstitor de Dumnezeu, pe acela Dumnezeu îl ascultă. Din veac nu s-a auzit cineva să fi deschis ochii unui orb”.
Dumnezeu nu este o rețetă de porunci, o structură morală, o țintă ideatică, o sumă de valori. El nu este un afișier al sfințeniei. El este Lucrătorul, Cel prezent, Vindecătorul, Doctorul universului, Persoana de lângă noi și din noi, dintru adânc. El creează lumea mereu din nimicul propriei ei suficiențe, deschide mereu galaxii valorice în suflete, pătrunde lumea cu nemurire și adâncește adevărul necreat al harului în materia coruptibilă.
Orbul din naștere a aflat că lucrarea lui Dumnezeu nu este doar o istorie a minunilor, ci o minune a istoriei lucrătoare în prezent, vie și vibrantă în sufletele celor ce văd. Degeaba vii la Biserică, dacă nu îți schimbi viața în Biserică a Celui Preaînalt. Degeaba cinstești pe sfinți dacă nu devii unul dintre ei. Degeaba te minunezi, dacă nu devii minune totală a iubirii dăruitoare. E prea târziu pentru scuze ieftine. Hristos trece pe drum.
Omul cerșetor atins de sărutul lui Dumnezeu află adevărul fundamental al istoriei: veșnicia din ea. Dumnezeu este aproape, mâinile Lui ating ochii celor ce cred, gura Lui dăruiește vindecare, chipul Lui iubit devine chipul meu într-o îmbrățișare veșnică. Noi toți suntem cerșetori ai împărăției, sărmani la porțile luminii, așteptând atingerea mâinilor Celui ce a zidit cerul și pământul.
În genunchi vă rog: împăcați-vă cu Dumnezeu.
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
Ce minune în sine e lumina. Undă și foton. Infinit și punct la pachet într-un pachet ..proprietăți atât ale undelor cât și ale particulelor. Cât de orbi suntem ..dacă am vedea ..
Hristos a Înviat!
Dar din ce se naște orbirea sufletească în mintea omului? Aceasta vine asupra omului din mai multe pricini. Mai întâi ca urmare a faptelor rele. Acest lucru îl arată Mântuitorul când zice:
„Lumina a venit în lume, dar oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina, căci faptele lor erau rele. Că oricine face cele rele urăște Lumina, pentru ca faptele lui să nu se vădească” (Ioan 3, 19-20).
Orbirea spirituală vine de la diavol.
Spre judecată am venit în lumea aceasta, ca cei care nu văd să vadă, iar cei ce văd să fie orbi (Ioan 9, 39)
Hristos a Înviat!
Iubiți credincioși,
Multe învățături de tot felul putem scoate din Sfânta Evanghelie de azi, de vom cerceta textul ei cu luare aminte. Una dintre aceste învățături este cea despre orbirea duhovnicească a omului robit de păcate.
Câtă orbire spirituală era în mintea cărturarilor și fariseilor, care, nu numai că nu credeau în minunile mai presus de fire făcute de Hristos Domnul, ci și hulă mare aduceau asupra Lui, zicând că, cu Beelzebut, domnul demonilor scoate pe demoni (Marcu 3, 22).
Atâta orbire era în mintea lor, încât ochi având, nu vedeau și urechi având, nu auzeau. De aceea Domnul îi numește "farisei orbi" (Matei 23, 26).
Despre această orbire spirituală a cărturarilor și fariseilor, a arhiereilor și legiuitorilor iudei și despre pedeapsa ce-i așteaptă pentru aceasta zice proorocul David prin Duhul Sfânt:
“Să se întunece ochii lor ca să nu vadă și spinarea lor pururea o gârbovește” (Psalm 68, 27).
Și marele prooroc Isaia a proorocit despre orbirea spirituală a poporului lui Israel, zicând: “Dumnezeu le-a dat duh de împietrire, ochi ca să nu vadă și urechi ca să nu audă până în ziua de azi” (Isaia 56, 10).
Și iarăși: “Că s-a învârtoșat inima poporului acestuia și cu urechile sale greu a auzit și ochii săi i-a închis, ca nu cumva să vadă cu ochii și cu urechile să audă și cu inima să înțelagă și să se întoarcă la Mine și să-I vindec” (Isaia 6, 10).
Dar din ce se naște orbirea sufletească în mintea omului? Aceasta vine asupra omului din mai multe pricini. Mai întâi ca urmare a faptelor rele. Acest lucru îl arată Mântuitorul când zice: “Lumina a venit în lume, dar oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina, căci faptele lor erau rele. Că oricine face cele rele urăște Lumina, pentru ca faptele lui să nu se vădească” (Ioan 3, 19-20). Orbirea spirituală vine de la diavol.
Orbirea spirituală vine din necredință și din împotrivirea față de Dumnezeu. Acest lucru îl spune proorocul Isaia, zicând: “Toată ziua întindeam mâinile mele către un popor neascultător și împotrivă grăitor” (Isaia 65, 2). De aceea Dumnezeu le-a dat duh de împietrire ca să nu vadă cu ochii și cu urechile lor să nu audă până în ziua de azi (Deuteronom 29, 4).
Orbirea spirituală vine și din necredință și învârtoșarea inimii, cum arată Sfânta Scriptură, zicând: “Du-te și spune poporului acestuia: Cu auzul veți auzi și nu veți înțelege și uitându-vă vă veți uita, dar nu veți vedea. Că inima poporului acestuia s-a învârtoșat și cu urechile sale greu a auzit și ochii săi i-a închis, ca nu cumva să vadă cu ochii și să audă cu urechile și cu inima să înțeleagă și să se întoarcă la Mine și să-l vindec” (Isaia 6, 9-10).
Am arătat că una din pricinile orbirii spirituale este păcatul.
Acum să vedem de ce păcatul aduce orbirea sufletului și întunecarea minții omului.
Iată de ce.
Păcatele după mărturisirea Sfintei Scripturi se numesc "lucruri ale întunericului" (Isaia 29, 15; Romani 13, 12; Efeseni 5, 11). Ca lucruri ale întunericului, păcatele, de orice fel ar fi, aduc în mintea omului întuneric, tulburare, boală și orbire duhovnicească.
Prin ce putem izgoni din mintea noastră întunericul păcatului?
Prin părăsirea păcatului, prin ascultarea cuvintelor lui Dumnezeu, prin post, rugăciune, pocăință cu lacrimi și spovedania sinceră la duhovnic și prin lucrarea poruncilor lui Dumnezeu.
Prin aceste fapte bune, fiecare om ORICÂT de păcătos ar fi, vine la lumina cunoștinței și se apropie de Dumnezeu, devenind dintr-un om întunecat și păcătos, un vas ales al lui Dumnezeu și un fiu al împărăției cerurilor.
Orbirea spirituală vine uneori la om și prin îngăduința și puterea lui Dumnezeu. Acest lucru s-a arătat la mulți oameni aleși de Dumnezeu. Dar mai luminat vedem aceasta la alegerea Marelui Apostol Pavel, care mai înainte de chemarea sa se numea Saul și prigonea foarte mult Biserica lui Hristos (Fapte 9, 1-22).
Iubiți credincioși,
Să întoarcem acum cuvântul la orbirea sufletească din zilele noastre. Toți am văzut oameni orbi, fie din naștere, fie din accidente, fie în urma unor boli grele. Ori de câte ori vedem un orb, ne cuprinde pe fiecare un sentiment de milă, ba câteodată ne dau și lacrimile. El nu poate merge singur, nu poate vedea cerul, soarele și frumusețea florilor. Nu poate privi icoana și crucea la care se închină, nici fața mamei, a copiilor și a semenilor săi. Orbul nu poate citi o carte sfântă, nu poate lucra mai nimic și se simte o povară pentru familie și societate, căci trăiește mai mult din mila altora.
Un asemenea om orb la ochii trupului este vrednic de jale, de îndurarea tuturor. Dumnezeu însă, mângâie pe cei fără vedere cu alte daruri: cu multă înțelepciune, cu vorbire frumoasă, cu smerenie, cu darul lacrimilor și adeseori cu darul cântării frumoase. Căci Creatorul a toate, prin dumnezeiasca pronie, are milă de zidirea Sa. De aceea zice Duhul Sfânt, prin gura psalmistului: “Domnul înțelepțește orbii!” (Psalm 145, 8).
Mult mai grea și mai vrednică de plâns este însă orbirea minții, a inimii, a voinței și conștiinței.
Căci și sufletul este cu mult mai de preț decât trupul.
De aceea zice Mântuitorul: “Ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă își pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb pentru sufletul lui?” (Marcu 8, 36-37).
Sufletul fiind creat de Dumnezeu veșnic, orbirea sufletească este una din cele mai grele boli care duce la pierderea sufletului și la osânda lui veșnică.
De aceea și vindecarea acestei boli este cu mult mai GREA și mai IMPORTANTĂ decât vindecarea orbirii trupești.
Ce înțelegem prin orbirea sufletească sau duhovnicească?
Înțelegem întunecarea și înrobirea SUFLETULUI prin tot felul de păcate sufletești și trupești.
Adică trufia minții, împietrirea inimii, slăbirea voinței și a conștiinței, necredința, îndoiala în credință, sectarismul, deznădejdea, mândria, sinuciderea, uciderea sufletească și trupească, avortul, ura și mânia dintre oameni, divorțul, desfrâul, minciuna, iubirea de averi, zgârcenia, lăcomia, beția, lenea și altele.
T O A T E păcatele sunt boli ale sufletului care îl aruncă în orbire și nesimțire, iar trupul în boli grele și fără leac.
Și DACĂ nu părăsim păcatele care ne robesc prin căință, spovedanie și înnoire duhovnicească, orbirea sufletului, ca orice boală, duce la moartea sufletească și la osânda sufletului în chinurile iadului.
Oare ce este creștinul care își schimbă credința în Dumnezeu și părăsește biserica întemeiată de Hristos și de Sfinții Apostoli și se duce la secte religioase de tot felul, dacă nu orb la suflet?
Ce este creștinul care nu vine cu anii la sfânta biserică, nu se roagă, nu citește cărți sfinte și amână pocăința și spovedania până în ceasul morții, dacă nu un bolnav și orb sufletește?
Ce este omul care se numește creștin doar cu numele și își cheltuiește timpul, averea și sănătatea în griji trecătoare și în păcate de moarte, dacă nu un om nefericit și orb la suflet?
Ce este creștinul care n-a citit măcar odată Sfânta Scriptură, mai ales Noul Testament și alte cărți creștinești de învățătură, care călăuzesc și luminează mintea și sufletul spre Hristos, dacă nu un om nefericit și lipsit de lumina cunoștinței și a bucuriei duhovnicești?
Ce este creștinul care își risipește viața în beții și desfrânări, în certuri și divorțuri, în judecăți și ură, dacă nu un om slab în credință și amăgit de diavoli, un om orb și bolnav la suflet, care umblă pe calea pierzării și nu mai este în stare să se scoale din păcate, să se pocăiască și să-și mântuiască sufletul?
Câtă orbire și necredință nu au acei soți care se căsătoresc doar din plăcere, pentru păcate și nu vor să nască copii, sau dacă îi nasc, îi smintesc cu viața lor și nu le dau o educație sănătoasă, creștinească?
Și doar vedem câte neînțelegeri și divorțuri, câte avorturi, beții și lipsă de educație religioasă, destramă astăzi unitatea familiilor noastre, a acestor CELULE VII ale vieții și societății.
Și toate aceste păcate ne robesc din cauza orbirii noastre sufletești.
Din cauza nepăsării, a necredinței unora în Dumnezeu, a lipsei de educație creștină, de cunoaștere a Evangheliei, din cauza lipsei de la viața Bisericii, a AMÂNĂRII spovedaniei, a lipsei unui duhovnic bun, și a uitării multora de moarte și de judecata ce ne așteaptă.
Iată, deci, ce este orbirea sufletească și cât de mult ne robește pe toți.
Pe unii cu păcate trupești, pe alții cu cele sufletești și pe toți cu împietrirea inimii, cu lipsa rugăciunii, cu uitarea de Dumnezeu și cu mulțimea grijilor pământești.
În fața Mântuitorului care ne va judeca, nu este NUMENI bun, nimeni drept, curat și vrednic de viața viitoare.
Ce trebuie să facem deci?
Cum ne putem vindeca de această cumplită nesimțire a inimii, de robia patimilor și de orbirea sufletelor noastre?
Prin părăsirea păcatelor care ne robesc, prin întoarcerea din nou la Hristos, la biserică, la rugăciuni, la smerenie și pocăință.
Adică să facem ce a făcut orbul din Evanghelia de azi, pe care l-a întrebat Hristos:
“Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?
Și el a răspuns din toată inima: Cred, Doamne. Și s-a închinat Lui!” (Ioan 9, 38).
Ne întreabă și pe noi astăzi Hristos:
"Creștinilor, credeți voi cu tărie în Hristos, Mântuitorul lumii?
Păziți poruncile Lui?
Credeți voi în Sfânta Evanghelie ca să aveți viața veșnică?
Credeți voi că Dumnezeu a creat lumea, că are milă de ea și El singur o poate salva de la distrugere și moarte?"
De RĂSUNSUL pe care îl vom da, depinde mântuirea sau osânda fiecăruia dintre noi.
Iar dacă credem în Fiul lui Dumnezeu cu tărie, atunci să împlinim poruncile Lui și să facem ce a făcut orbul din Evanghelie. Că după ce i-a pus tină pe ochi l-a trimis să se spele la izvorul Siloam din apropiere și îndată s-a vindecat și a văzut.
Tina de pe ochii sufletului este necurăția păcatelor noastre, de care ne curățim prin baia lacrimilor și a spovedaniei.
Să ascultăm de Hristos și să facem ce ne poruncește El.
Să ne spălăm ochii sufletești, ADICĂ mintea, inima și voința prin rugăciune, pocăință și milostenii, și atunci ne vom vindeca sufletul ca și orbul din Sfânta Evanghelie.
Iubiți credincioși,
Viața pământească este scurtă și plină de suferință și amăgitoare, iar viața cerească este binecuvântată și plină de fericire veșnică.
Să părăsim păcatele care ne orbesc și ne ucid sufletul și să ne reîntoarcem la Hristos.
NU-i de ajuns să facem o cruce și să zicem: "Doamne, Doamne!"
Ni se cere o profundă înnoire duhovnicească a vieții.
Ni se CERE să aruncăm de pe ochii sufletului tina patimilor de până acum, spălându-ne la apa Siloamului, adică la baia spovedaniei, apoi să intrăm sub ascultarea lui Hristos și a Bisericii pe care a întemeiat-o pe pământ.
Smerindu-ne, rugându-ne, împăcându-ne unii cu alții, mergând regulat la biserică, făcând milostenie după putere, crescându-ne copiii în dreapta credință și în iubire de Dumnezeu, devenim creștini buni, fii adevărați ai Bisericii Ortodoxe și moștenitori ai împărăției Cerurilor. Amin.
Hristos a înviat!