Și aici este interesantă abordarea: https://www.contemporanul.ro/polemice/uraciunea-pustiirii.html.
Căzuți în cea mai flagrantă formă de negare a realității lui Dumnezeu, propagandiștii noii „religii” n‑au nici măcar minima inteligență să‑și dea seama că dorința le‑a fost împlinită: țara s‑a umplut de spitale!
În anul 167 î.H. regele grec Antiochus Epiphanies a așezat un altar pentru Zeus peste altarul darurilor arderilor de tot, în templul din Ierusalim. Tot el a jertfit un porc, în același altar. Blasfemia a rămas consemnată în istorie ca „urâciunea pustiirii”. Sintagma apare și în Cartea proorocului Daniel din Vechiul Testament (9.27). Evanghelia după Matei, prin cuvântul lui Hristos, face directă legătura dintre Antihrist și urâciunea pustiirii, atunci când le vorbește Apostolilor despre sfârșitul lumii și Cea de a Doua Venire: „Răspunzând, Iisus le‑a zis: Vedeți să nu vă amăgească cineva. Căci mulți vor veni în numele Meu zicând: Eu sunt Hristos, și pe mulți îi vor amăgi. Și veți auzi de războaie și de zvonuri de războaie; luați seama să nu vă speriați, căci trebuie să fie toate, dar încă nu este sfârșitul. Căci se va ridica neam peste neam și împărăție peste împărăție și va fi foamete și ciumă și cutremure pe alocuri. Dar toate acestea sunt începutul durerilor. (…) Deci, când veți vedea urâciunea pustiirii ce s‑a zis prin Daniel proorocul, stând în locul cel sfânt – cine citește să înțeleagă – Atunci cei din Iudeea să fugă în munți. (…) Atunci de vă va zice cineva: Iată, Mesia este aici sau dincolo, să nu‑l credeți. Căci se vor ridica hristoși mincinoși și prooroci mincinoși și vor da semne mari și chiar minuni ca să amăgească, de va fi cu putință, și pe cei aleși.” (24. 4‑24).
Sintagma biblică „urâciunea pustiirii” mă vizitează de când a început pandelia („corcitură” între pandemie și pandalie). Pentru că, dintru început, armele omului de tip nou (ca și virusul) au fost îndreptate împotriva bisericii. Diverși liberi cugetători contemporani ori teoreticieni ai credinței au reclamat, pe rând, spațiul bisericii, rugăciunea colectivă, comuniunea creștină prin intermediul Sfintei Euharistii, ca fiind contagioase și periculoase nu doar pentru creștinii practicanți (oricum, ei, fiind niște înapoiați, nu contează, treaba lor ce fac), dar, mai ales, pentru cei care ar avea ghinionul să intre în contact cu aceștia și, astfel, să fie contaminați.
Mă vizitează această metaforă a Anticristului, pentru că i‑am simțit prezența de mai multe ori în cele aproape două luni de arest la domiciliu. M‑a vizitat, mai întâi, când am aflat că bisericile vor fi închise pentru credincioși, aceștia urmând să se transforme în public spectator al slujbelor bisericii, la televizor sau on line. Vizita a durat mai mult când mi‑am dat seama că ne vom petrece Paștile tot închiși în case, dar și păziți cu strășnicie, ca să nu ne infectăm de la Lumina Învierii ce urma să ne fie dată de…. poliție. După aceea, s‑a renunțat la idee, că iarăși s‑a pus problema contaminării și ni s‑a arătat la televizor degetul prezidențial amenințător, în caz că ne‑ar fi trecut prin cap să ieșim din case. Apoi m‑a copleșit vizita urâciunii, când am vrut să merg la cimitir, în Săptămâna Mare, ca să le aprind lumânări la morminte plecaților mei și am găsit porțile cimitirului legate cu lanțuri și ferecate cu un lacăt care până în acel moment nici măcar în imaginația cuiva nu existase. I‑am găsit, cum ar veni, și pe morți arestați în gropile lor și între gardurile cimitirelor. Ca să nu intre în contact cu noi și să ne dea noua boală.
M‑a învăluit urâciunea pustiirii când am privit și ascultat, cu stupefacție, diverși figuranți (unii chiar preoți) care încercau să mă lămurească cum că privitul slujbelor de acasă, din fotoliu, eventual cu masca pe figură și mâinile bine dezinfectate, păstrând distanțarea socială față de oricine, chiar și față de mine însămi, ar reprezenta o probă de responsabilitate și o formă de aliniere a Bisericii la realitățile secolului XXI. Mai nou, am văzut și un „happening” la o biserică din București: în sala goală, pe scaune, erau așezate fotografiile enoriașilor, iar preotul slujea în fața acestor fotografii. Mai târziu, la predică, respectivul prestator de servicii religioase, într‑un adevărat delir, se împăuna cu geniala idee de a‑i înlocui pe oamenii vii cu fotografiile lor (dacă nu mă înșel, așa se obișnuiește la înmormântări; lângă sicriu e pusă fotografia defunctului, pe când era el în viață și ferice). Umor macabru involuntar. Prezența fotografiilor în locul creștinilor co‑slujitori ai Sfintei Liturghii era cât pe ce să‑i provoace respectivului o criză de extaz. Ce puteam face altceva decât ce făcea bunica atunci când îl simțea pe aproape pe Ucigă‑l toaca? Mi‑am scuipat în sân.
În fine, cel mai recent m‑a cuprins „urâciunea pustiirii” când mi‑am dat seama că am ocazia să scriu despre o „expoziție” cu totul neașteptată, vizibilă nicăieri altundeva decât pe panourile de publicitate închiriate de primăria capitalei și de cea din Iași, în unele zone, diverselor firme de profil. Oroarea cu pretenție de artă, fiind chiar „opera” unei artiste vizuale, a fost accesibilă unui „public” mult mai numeros decât celui care vizitează în mod obișnuit o galerie de artă sau un muzeu.
O firmă de publicitate (să‑i fie cât mai repede uitat numele!) s‑a gândit să le aducă un „omagiu” vizual medicilor care tratează bolnavii de covid. Intenție, la o primă vedere lăudabilă, autoanulată de mesajul blasfemiator. Icoanele lui Hristos și ale Maicii Domnului au fost maimuțărite. În locul personajelor sacre, dar folosindu‑se de tipul de reprezentare specific icoanei, au fost înfățișați medici cu botniță (așa le zic oltenii din Vâlcea măștilor), stetoscop la gât și aureole în jurul capului. E adevărat că „expoziția” a durat puțin, fiindcă o parte dintre oameni și‑au exprimat oripilarea, iar Biserica a respins și ea insulta grosolană. Imaginile blasfemiatoare au fost retrase, dar amintirea lor n‑are cum să nu rămână. Ele nu sunt simple imagini, ci un mod perfid de a impune, în contextul special al unei epidemii sau ce o fi ea, cu oameni paralizați de frică, lesne manipulabili, noua „religie” (ca și virusul) a sănătății cu forța și în numele unui așa‑zis bine colectiv. Religia sănătății ca valoare absolută, dar nu ca un dar al lui Dumnezeu, ci ca un privilegiu acordat bieților muritori de zeii‑doctori. Nici unul dintre celebrii autori de distopii nu și‑a imaginat așa ceva. Mesajul bate de departe și celebrul roman 1984 al lui George Orwell și pe cel intitulat Minunata lume nouă al lui Aldous Huxley.
Nu poți să nu asociezi aceste imagini horror – care pun în locul persoanei divine a Mântuitorului, ori în locul Maicii Domnului doctori mascați care te obligă să fii sănătos – cu sloganul „Vrem spitale, nu catedrale!” Căzuți în cea mai flagrantă formă de negare a realității lui Dumnezeu, propagandiștii noii „religii” n‑au nici măcar minima inteligență să‑și dea seama că dorința le‑a fost împlinită: țara s‑a umplut de spitale! Nu contează că nu prea folosesc nimănui. Spitalul e noul (ca și virusul) spațiu „sacru”, unde zeii‑doctori fără chip, în costume de cosmonauți, „mântuiesc” omenetul de singura boală care a mai rămas pe planetă: covidul.
Departe de mine gândul de a întina cu ceva nobila vocație a medicinei. Că nu despre o profesie e vorba. Medicul trebuie să aibă, exact ca și preotul, har și frică de Dumnezeu. Orice medic adevărat știe, fie că recunoaște, fie că nu, că nu el e cel care vindecă. Și când știe și acceptă acest adevăr, când Îi recunoaște lui Dumnezeu puterea și întâietatea, atunci bolnavul are cele mai mari șanse să se tămăduiască.
Mi‑am amintit, văzând noua (ca și virsul) sminteală de un film, al cărui nume l‑am uitat, dar care m‑a îngrozit în copilărie, asta însemnând undeva pe la începutul deceniului șapte. Era un serial SF la televizor și într‑unul dintre episoade extratereștrii care invadaseră Terra făceau experimente medicale pe pământeni. Mi s‑a imprimat în memorie scena în care a fost prinsă prima victimă, pe care au imobilizat‑o și au început să coboare peste ea un fel de cilindru uriaș, din sticlă, spre a o izola. În acel cilindru erau medicii‑extratereștri cu instrumentele lor de tortură. Ceva asemănător cu ceea ce se petrecea în acel film SF ni se întâmplă nouă acum, de fapt. Suntem cobaii unui experiment social planetar. Păpușarii fără nume și fără chip care‑l dirijează s‑au gândit că pot pune ei ceva în locul Dumnezeului Celui Atotputernic. Iar ceea ce încearcă să pună în loc e consemnat în Scriptură, anume „urâciunea pustiirii”. E cunoscut totul, încă de la Facerea Lumii. Tot ce avem de făcut este să nu ne dezicem de Hristos, să‑L mărturisim cu orice preț și să răbdăm, căci „cel ce va răbda până la sfârșit, acela se va mântui” (Matei, 24. 13).
Luiza Barcan
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
Duhul Sfânt a grăit mereu prin Proorocii Vechiului și Noului Testament când ei aveau să comunice oamenilor înștiințări dumnezeiești mai sigure și mai binefăcătoare decât toate prognozele și studiile științifice. Glasul Proorocilor și al Sfinților Părinți are și astăzi autoritate divină, nu doar prin chemarea oamenilor la pocăință, ci și prin demascarea preventivă a planurilor diavolești și omenești generatoare de mult rău în lume. De aceea trebuie cercetate și urmate cu multă grijă profețiile și sfaturile Sfinților referitoare la „vremurile din urmă” pe care le traversăm noi acum, manifestând trezvie, cumpătare și realism, înțelepciune și curaj, nicidecum disperare sau delăsare fatalistă.
Biserica are rolul de a trezi credincioșii (în a-L asculta primordial pe Dumnezeu spre a dobândi sfințenia și viața veșnică), nu de a-i dociliza spre a fi servili față de cezarul tot mai mult poziționat împotriva lui Dumnezeu și a Adevărului. Biserica lui Hristos nu este o anexă a statului laic, cu o funcție/finalitate doar pământească, ci este independentă față de autoritatea lui trecătoare (tot mai abuzivă și invazivă în ceea ce privește drepturile și libertățile oamenilor), având datoria de a propovădui adevărul (fizic și metafizic), indiferent de consecințe. (...)
Fragment din articolul - „Revoluția transumanistă, mutațiile axiologice, tirania globală și vremurile de pe urmă” - https://patermihail.wordpress.com/2023/10/22/revolutia-transumanista-mutatiile-axiologice-tirania-globala-si-vremurile-de-pe-urma/.
Căzuți în cea mai flagrantă formă de negare a realității lui Dumnezeu, propagandiștii noii „religii” n‑au nici măcar minima inteligență să‑și dea seama că dorința le‑a fost împlinită: țara s‑a umplut de spitale!
În anul 167 î.H. regele grec Antiochus Epiphanies a așezat un altar pentru Zeus peste altarul darurilor arderilor de tot, în templul din Ierusalim. Tot el a jertfit un porc, în același altar. Blasfemia a rămas consemnată în istorie ca „urâciunea pustiirii”. Sintagma apare și în Cartea proorocului Daniel din Vechiul Testament (9.27). Evanghelia după Matei, prin cuvântul lui Hristos, face directă legătura dintre Antihrist și urâciunea pustiirii, atunci când le vorbește Apostolilor despre sfârșitul lumii și Cea de a Doua Venire: „Răspunzând, Iisus le‑a zis: Vedeți să nu vă amăgească cineva. Căci mulți vor veni în numele Meu zicând: Eu sunt Hristos, și pe mulți îi vor amăgi. Și veți auzi de războaie și de zvonuri de războaie; luați seama să nu vă speriați, căci trebuie să fie toate, dar încă nu este sfârșitul. Căci se va ridica neam peste neam și împărăție peste împărăție și va fi foamete și ciumă și cutremure pe alocuri. Dar toate acestea sunt începutul durerilor. (…) Deci, când veți vedea urâciunea pustiirii ce s‑a zis prin Daniel proorocul, stând în locul cel sfânt – cine citește să înțeleagă – Atunci cei din Iudeea să fugă în munți. (…) Atunci de vă va zice cineva: Iată, Mesia este aici sau dincolo, să nu‑l credeți. Căci se vor ridica hristoși mincinoși și prooroci mincinoși și vor da semne mari și chiar minuni ca să amăgească, de va fi cu putință, și pe cei aleși.” (24. 4‑24).
Sintagma biblică „urâciunea pustiirii” mă vizitează de când a început pandelia („corcitură” între pandemie și pandalie). Pentru că, dintru început, armele omului de tip nou (ca și virusul) au fost îndreptate împotriva bisericii. Diverși liberi cugetători contemporani ori teoreticieni ai credinței au reclamat, pe rând, spațiul bisericii, rugăciunea colectivă, comuniunea creștină prin intermediul Sfintei Euharistii, ca fiind contagioase și periculoase nu doar pentru creștinii practicanți (oricum, ei, fiind niște înapoiați, nu contează, treaba lor ce fac), dar, mai ales, pentru cei care ar avea ghinionul să intre în contact cu aceștia și, astfel, să fie contaminați.
Mă vizitează această metaforă a Anticristului, pentru că i‑am simțit prezența de mai multe ori în cele aproape două luni de arest la domiciliu. M‑a vizitat, mai întâi, când am aflat că bisericile vor fi închise pentru credincioși, aceștia urmând să se transforme în public spectator al slujbelor bisericii, la televizor sau on line. Vizita a durat mai mult când mi‑am dat seama că ne vom petrece Paștile tot închiși în case, dar și păziți cu strășnicie, ca să nu ne infectăm de la Lumina Învierii ce urma să ne fie dată de…. poliție. După aceea, s‑a renunțat la idee, că iarăși s‑a pus problema contaminării și ni s‑a arătat la televizor degetul prezidențial amenințător, în caz că ne‑ar fi trecut prin cap să ieșim din case. Apoi m‑a copleșit vizita urâciunii, când am vrut să merg la cimitir, în Săptămâna Mare, ca să le aprind lumânări la morminte plecaților mei și am găsit porțile cimitirului legate cu lanțuri și ferecate cu un lacăt care până în acel moment nici măcar în imaginația cuiva nu existase. I‑am găsit, cum ar veni, și pe morți arestați în gropile lor și între gardurile cimitirelor. Ca să nu intre în contact cu noi și să ne dea noua boală.
M‑a învăluit urâciunea pustiirii când am privit și ascultat, cu stupefacție, diverși figuranți (unii chiar preoți) care încercau să mă lămurească cum că privitul slujbelor de acasă, din fotoliu, eventual cu masca pe figură și mâinile bine dezinfectate, păstrând distanțarea socială față de oricine, chiar și față de mine însămi, ar reprezenta o probă de responsabilitate și o formă de aliniere a Bisericii la realitățile secolului XXI. Mai nou, am văzut și un „happening” la o biserică din București: în sala goală, pe scaune, erau așezate fotografiile enoriașilor, iar preotul slujea în fața acestor fotografii. Mai târziu, la predică, respectivul prestator de servicii religioase, într‑un adevărat delir, se împăuna cu geniala idee de a‑i înlocui pe oamenii vii cu fotografiile lor (dacă nu mă înșel, așa se obișnuiește la înmormântări; lângă sicriu e pusă fotografia defunctului, pe când era el în viață și ferice). Umor macabru involuntar. Prezența fotografiilor în locul creștinilor co‑slujitori ai Sfintei Liturghii era cât pe ce să‑i provoace respectivului o criză de extaz. Ce puteam face altceva decât ce făcea bunica atunci când îl simțea pe aproape pe Ucigă‑l toaca? Mi‑am scuipat în sân.
În fine, cel mai recent m‑a cuprins „urâciunea pustiirii” când mi‑am dat seama că am ocazia să scriu despre o „expoziție” cu totul neașteptată, vizibilă nicăieri altundeva decât pe panourile de publicitate închiriate de primăria capitalei și de cea din Iași, în unele zone, diverselor firme de profil. Oroarea cu pretenție de artă, fiind chiar „opera” unei artiste vizuale, a fost accesibilă unui „public” mult mai numeros decât celui care vizitează în mod obișnuit o galerie de artă sau un muzeu.
O firmă de publicitate (să‑i fie cât mai repede uitat numele!) s‑a gândit să le aducă un „omagiu” vizual medicilor care tratează bolnavii de covid. Intenție, la o primă vedere lăudabilă, autoanulată de mesajul blasfemiator. Icoanele lui Hristos și ale Maicii Domnului au fost maimuțărite. În locul personajelor sacre, dar folosindu‑se de tipul de reprezentare specific icoanei, au fost înfățișați medici cu botniță (așa le zic oltenii din Vâlcea măștilor), stetoscop la gât și aureole în jurul capului. E adevărat că „expoziția” a durat puțin, fiindcă o parte dintre oameni și‑au exprimat oripilarea, iar Biserica a respins și ea insulta grosolană. Imaginile blasfemiatoare au fost retrase, dar amintirea lor n‑are cum să nu rămână. Ele nu sunt simple imagini, ci un mod perfid de a impune, în contextul special al unei epidemii sau ce o fi ea, cu oameni paralizați de frică, lesne manipulabili, noua „religie” (ca și virusul) a sănătății cu forța și în numele unui așa‑zis bine colectiv. Religia sănătății ca valoare absolută, dar nu ca un dar al lui Dumnezeu, ci ca un privilegiu acordat bieților muritori de zeii‑doctori. Nici unul dintre celebrii autori de distopii nu și‑a imaginat așa ceva. Mesajul bate de departe și celebrul roman 1984 al lui George Orwell și pe cel intitulat Minunata lume nouă al lui Aldous Huxley.
Nu poți să nu asociezi aceste imagini horror – care pun în locul persoanei divine a Mântuitorului, ori în locul Maicii Domnului doctori mascați care te obligă să fii sănătos – cu sloganul „Vrem spitale, nu catedrale!” Căzuți în cea mai flagrantă formă de negare a realității lui Dumnezeu, propagandiștii noii „religii” n‑au nici măcar minima inteligență să‑și dea seama că dorința le‑a fost împlinită: țara s‑a umplut de spitale! Nu contează că nu prea folosesc nimănui. Spitalul e noul (ca și virusul) spațiu „sacru”, unde zeii‑doctori fără chip, în costume de cosmonauți, „mântuiesc” omenetul de singura boală care a mai rămas pe planetă: covidul.
Departe de mine gândul de a întina cu ceva nobila vocație a medicinei. Că nu despre o profesie e vorba. Medicul trebuie să aibă, exact ca și preotul, har și frică de Dumnezeu. Orice medic adevărat știe, fie că recunoaște, fie că nu, că nu el e cel care vindecă. Și când știe și acceptă acest adevăr, când Îi recunoaște lui Dumnezeu puterea și întâietatea, atunci bolnavul are cele mai mari șanse să se tămăduiască.
Mi‑am amintit, văzând noua (ca și virsul) sminteală de un film, al cărui nume l‑am uitat, dar care m‑a îngrozit în copilărie, asta însemnând undeva pe la începutul deceniului șapte. Era un serial SF la televizor și într‑unul dintre episoade extratereștrii care invadaseră Terra făceau experimente medicale pe pământeni. Mi s‑a imprimat în memorie scena în care a fost prinsă prima victimă, pe care au imobilizat‑o și au început să coboare peste ea un fel de cilindru uriaș, din sticlă, spre a o izola. În acel cilindru erau medicii‑extratereștri cu instrumentele lor de tortură. Ceva asemănător cu ceea ce se petrecea în acel film SF ni se întâmplă nouă acum, de fapt. Suntem cobaii unui experiment social planetar. Păpușarii fără nume și fără chip care‑l dirijează s‑au gândit că pot pune ei ceva în locul Dumnezeului Celui Atotputernic. Iar ceea ce încearcă să pună în loc e consemnat în Scriptură, anume „urâciunea pustiirii”. E cunoscut totul, încă de la Facerea Lumii. Tot ce avem de făcut este să nu ne dezicem de Hristos, să‑L mărturisim cu orice preț și să răbdăm, căci „cel ce va răbda până la sfârșit, acela se va mântui” (Matei, 24. 13).
Luiza Barcan
În Matei 24:15, Iisus vorbea după aproximativ 200 de ani după ce urâciunea pustiirii descrisă mai sus a avut loc. Deci Iisus trebuie să fi profețit că la un moment dat în viitor o altă urâciune a pustiirii va avea loc într-un templu evreiesc în Ierusalim. Majoritatea celor care interpretează profețiile Bibliei cred că Iisus Se referă la Antihrist, care va face ceva asemănător cu ceea ce a făcut Antiochus Epiphanies. Acest lucru este confirmat de faptul că o parte din ceea ce a profețit Daniel în 9:27 nu a avut loc în 167 î.H. prin Antiochus Epiphanies. Antiochus nu a confirmat un legământ cu Israel timp de șapte ani. Antihristul este cel care, la sfârșitul veacurilor, va încheia un legământ cu Israelul timp de șapte ani, iar mai apoi îl va încălca, făcând ceva asemănător cu urâciunea pustiirii din templul evreiesc din Ierusalim.
Oricare va fi viitoarea urâciune a pustiirii, nu este nicio îndoială că cel care o va face este persoana cunoscută sub numele de Antihrist. Apocalipsa 13:14 îl descrie ca făcând o „icoană” (expresia unui sistem „religios”/idolatru cu simboluri și dogme noi, eretice și hulitoare) în fața căreia toți vor fi forțați să se închine. Transformarea templului Dumnezeului celui viu într-un loc de închinare înaintea lui Antihrist este într-adevăr o „urâciune”. Cei care trăiesc și rămân în timpul Necazului celui mare trebuie să vegheze și să știe că acest eveniment va marca începutul celor trei ani și jumătate a celei mai grele perioade ale Necazului celui mare și întoarcerea Domnului Iisus Hristos este iminentă. „Vegheați dar în tot timpul și rugați-vă, ca să aveți putere să scăpați de toate lucrurile acestea care se vor întâmpla și să stați în picioare înaintea Fiului omului.” (Luca 21:36)
Evident, înțelesul mistic/lăuntric al „urâciunii pustiirii” ni l-a dat Sfântul Maxim Mărturisitorul, după cum a spus și părintele Filotheu, și constă în cotropirea sufletului de către patimi (necredință sau rea credință, mânie și desfrânare - opuse virtuților credință dreaptă, rugăciune și post), apostazie care va atinge cel mai înalt stadiu în vremurile de pe urmă, sub propaganda uriașă anticreștină organizată/legalizată...
Creștinul înțelept și curajos nu poate fi nepăsător la devierile ideologice și morale promovate în societate de cercuri politice de putere care abuzează poporul și încearcă să-l reeduce prin propagandă și legi care atentează la sănătatea și demnitatea spirituală a omului, confiscându-i drepturile naturale și constituționale, ci ia atitudine fermă împotriva acestor abuzuri care reflectă intenții demonice și tiranice de răzvrătire împotriva lui Dumnezeu, a oamenilor și a legilor firii „bune foarte” (întemeiate de Dumnezeu).
Extras din articolul „Antim Ivireanul, Mihail Eminescu și „Rugul Aprins”- mărturisitori de foc ai Adevărului în cultura română” (PDF) - https://patermihail.files.wordpress.com/2024/03/rev.-ortodoxia-3-2023-antim-ivireanul-mihail-eminescu-si-rugul-aprins.pdf.