Această tendință de relativizare a fost și prima ispită demonică și tentația primului om când a pus la îndoială Cuvântul Creatorului său...
"Oare chiar veți muri dacă mâncați din pomul cunoștinței binelui și răului?
Nu, nu veți muri, ci veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul...", a șoptit Evei, ispititorul (Geneză, cap.3).
Oare mai este binele bine și răul rău, adevărul adevăr și minciuna minciună sau totul devine relativ când punem la îndoială totul?
Acest "oare" care încolțește în mințile trufașe desființează orice distincție și fluidizează conceptele...
Această cutezanță a semeției, nu doar demonice, ci și omenești răpește discernământul, introduce eroarea în judecată, subiectivismul și operează o versatilizare a categoriilor filosofice, dar și a gândirii teologice care fără recursul la dogme, înțelese ca adevăruri revelate, părăsește arealul ispirațional al sensurilor care se tălmăcesc prin suita valorilor cardinale: binele, adevărul și frumosul în Duhul Sfânt...
Extrapolarea acestei tendințe relativizante zădărnicește orice demers și efort de a separa principiile contrare, de a delimita răul de bine, de a demarca ariile circumscrise ale categoriilor, ale genurilor, ale idiomilor lingvistici specifici nu doar în disciplinele teologice, ci și în orice fel de demers hermeneutic, laic...
În maniera aceasta fluidă, relativistă, se destructurează tot ce s-a dorit inițial de către Creatorul văzutelor și nevăzutelor prin actul creaționist, anume de a statornici: datul creatural, ontologic, biologic și teologic numit chiar de Dumnezeu - "bun foarte"...
Toate aceste făpturi și făptuiri sunt chemate a se rândui spre sensurile "bune foarte" primordiale...pierdute prin desacralizare și înstrăinare de Dumnezeu...
În Hristos se afirmă toate, pentru că toate (regnuri, specii, genuri) au fost create prin Hristos și poartă în esența lor ontologică cuvintele Cuvântului și rațiunile sacre, divine...
Vocația credinței este tocmai această orientare transfiguratoare spre Sacru, spre "în-Dumnezeire" a acestora...Nu de a-L face pe Dumnezeu ca noi, micșorându-L pe Cel nemărginit la măsura noastră, omenească, ci de a ne face pe noi ca Dumnezeu, prin asemănare și dezmărginire până la măsură dumnezeiască...
Cum mai pot fi deslușite sensurile în lipsa unor raporturi bine definite între subiectiv și obiectiv, între clar și obscur, între absolut și relativ, între transcendent și imanent, între creat și necreat, între natural și supranatural, între virtute și viciu, între sacru și profan, între imuabil și efemer, între moral și imoral, între rânduială și neorânduială ...
Chiar dacă există și osmoză între ele, când trec dintr-o parte în alta, din medii diferite, separate de o membrană, chiar simbioză, înțeleasă ca relație reciprocă dintre două organisme diferite, care conviețuiesc ajutându-se una pe alta, fiecare rămâne, totuși, ceea ce este chiar dacă există și o comunicare de însușiri...
În Hristologie, conceptul Unirii ipostatice a firilor în persoana divin-umană a Mântuitorului, cu comunicarea însușirilor celor două naturi, dumnezeiască și omenească, rămâne modelul arhetipal al înțelegerii tuturor acestor raporturi între cele enumerate mai sus...
În această lume care și-a pierdut reperele, s-a mutat depravarea cea dinafară, prin greșita folosire a lucrurilor în depravarea cea dinăuntru, în greșita folosire a ideilor...dar noi vrem să organizăm înțelesuri, să operăm esențializări și să elucidăm terminologii și concepte, prin anarhism epistemologic, prin răstălmăciri semețe și nihilism ...
Criticăm tot, negăm orice, judecăm pe oricine, tragem vanitos concluzia: nimic nu e bun, în afară de mintea noastră, care rămâne singura noastră certitudine...
Cum se iluzionează unii crezând că sunt în "în Duh și în Adevăr" cu Hristos, nu tălmăcind, ci răstălmăcind aproape totul...
Dumnezeu nu s-a lepădat de Biserica Sa, de preoții Săi, de Dogmă, de Morală și de Cult ori de toată lucrarea Sf. Taine, de icoane sau de moaștele sfinților Săi, dar omul îndrăznește să se lepede de acestea, să le conteste...și să-L prezinte pe Dumnezeu ca pe Unul care și-a abandonat lucrurile și lucrările pe care le-a lăsat Bisericii și omului spre mântuire...
"Tatăl Meu până acum lucrează și Eu lucrez" (Ioan 5, 17).
Acest perpetuum și dinamism trinitar se întâmplă pururea în Biserică și în viața omului credincios...
Comunicare, comuniune și conlucrare, toate poartă chipul Crucii, verticala este relația cu Dumnezeu și orizontala este relația cu semenii, nu doar individual, ci comunitar...
De aceea, Biserica este sobornicească, așișderea și comuniunea are același caracter sobornicesc, cum și mărturisim în Crez...
De asemenea, toate virtuțile au chipul Crucii...
Apoi se mai observă o apucătură la cei cu reflexe gnostice: se purced să reinterpreteze dogmele, să redefinească învățăturile, dar totul în răspăr cu Sf. Părinți; chiar și în contrasens cu Scripturile; de aceea, demersul este unul profanator...
Da, omul a ajuns să le profaneze pe cele sfinte ale lui Dumnezeu, să le maculeze cu gândirea sa profană, că de aici se extrage sensul cuvântului profanare, de la demersul, nu de îndumnezeire a gândirii și de consacrare a vieții sale prin îmbisericire, ci de substituire a sacrului de către profan și de blamare a celor sfinte...
Înomenirea lui Hristos a însemnat îndumnezeirea naturii umane, nu volatilizarea sacrului, a dumnezeiescului prin afirmarea omenescului...
Extincția, neantizarea dumnezeiescului a fost opera gândirii umaniste care a rămas ca o inerție peste veacuri și un reflex al gândirii seculare, nihiliste...
Când Hristos a intrat în Biserică cu biciul tocmai acest lucru l-a înfăptuit: separarea Sacrului de profan, așișderea când S-a disociat de gândirea fariseică...
Nu S-a lepădat de "Templul Tatălui Său, care casă de rugăciune se va chema", pe care "porțile iadului nu o vor birui", pentru că este "stâlpul și temelia Adevărului"...
(1 Timotei 3, 15)
Și fiind "un Dumnezeu al rânduielii, nu a neorânduielilor"
(1 Corintieni 14, 33), a inspirat pe sfinții Săi să pună rânduială prin Lege, porunci, dogme și ritual liturgic ...și demarcaj între virtute și viciu, între permis și nepermis...
Ordinea morală presupune, așadar, delimitare între bine și rău...și nu amestec...
Judecata lui Hristos presupune despărțirea "oilor de capre" și așezarea sufletelor în cele două realități distincte: Rai sau Iad, împreună cu El în lumina necreată sau separați de El, în "întunericul cel mai dinafară..."
(Matei 25, 30)
Omului îi rămâne liberul arbitru de " a se pune în rânduială" prin rânduieli, ori ba, de a fi înăuntru sau în afară, de a-și "con-sacra" viața, gândirea, existența sau de a le profana, cum și zice Domnul:
"Cine e nedrept, să nedreptățească înainte. Cine e spurcat, să se spurce încă. Cine este drept, să facă dreptate mai departe. Cine este sfânt, să se sfințească încă." (Apocalipsa 22, 11)
Asta face și Biserica: sfințește pe om punând în rânduială sacră viața lui...
în timp ce lumea spurcă pe omul care s-a lepădat, amăgindu-se ca un apostat cu noua paradigmă demonică:
Da, Dumnezeu, nu Biserică...
Da, credință, dar nu cu Hristos, în Hristos și pentru Hristos, ci aiurea și cu aiureli lumești, omenești, profanatoare...
Acestea sunt valabile pentru cei care vor o "credință de debara" și un "Iisus de buzunar", care să nu le ceară nimic, ci doar să le îndeplinească ifosele...
Cât despre cârtitorii care se uită chiorâș la Biserică și li se strâmbă gura când vorbesc despre ea, să-i lăsăm în plata Domnului...Domnul să-i lumineze și să-i îndrepteze la cuget!
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.