de Sorin Ovidiu Bălan

Un tată, un munte de om, brusc nu se mai poate ține pe picioare și este nevoie ca oamenii din jurul lui să-l susțină, ca să nu se prăbușească pe caldarâm. O mamă privește fără a părea că înțelege ce se întâmplă. Nu vrea să creadă că este adevărat. Vrea să fie un vis.

Mama vrea să fie un vis urât, care să se sfârșească și din care să se  trezească, bucuroasă că realitatea este cu totul alta. Câțiva oameni la început, apoi câteva zeci, privesc și ei înmărmuriți. Unii au puterea să filmeze ce se petrece. În jurul mașinii salvării, oamenii stau cu sufletul la gură, așteptând o veste. O veste care să le anunțe un miracol. Câteva mașini de poliție sclipesc din giropfaruri. Între ele, una, în mijlocul străzii, cu capota din partea stângă îndoită și parbrizul spart.

Minutele trec și vestea despre minune întârzie să vină. O altă ambulanță pleacă în urlet de sirene către cel mai apropiat spital. Și acolo se speră la o minune.

În așteptarea încordată a celor strânși în jurul ambulanței rămasă la fața locului, coboară un medic în salopeta roșie a SMURD-ului. Coboară trist, clătinând din cap. Minunea nu s-a produs. Fetița de 11 ani nu a mai putut fi resuscitată. A murit! A murit, ucisă de cineva care ar fi trebuit să o protejeze. A murit ucisă de un polițist. Viața Raisei s-a încheiat la 11 ani, sub roțile unei mașini de poliție, condusă aiurea de un polițist care le-a spulberat, pe ea și pe prietena ei, cea transportată de urgență la spital, o fetiță tot de 11 ani, pe trecerea de pietoni. În amiaza mare, într-o zi senină. Fetițele lovite au fost aruncate la câteva zeci de metri, semn că mașina de poliție avea viteză mare. Peste 100 de kilometri la oră.

Polițistul ucigaș nu se afla într-o misiune specială. Nu avea nicio urgență care să justifice viteza mare cu care se deplasa printr-un loc aglomerat și o trecere de pietoni aflată în apropierea unei școli. Polițistul criminal face parte dintre aceia care cred că dacă au îmbrăcat haina statului, au devenit supraoameni. Iar menirea lor nu este să-i protejeze pe cetățeni, ci, dimpotrivă, cetățenii sunt la dispoziția lor și-i pot umili, amenda, jecmăni de șpăgi, sau chiar ucide după cum le vine lor.

După ce a comis accidentul, polițistul ciminal a coborât și a scuturat cu vârful încălțării trupul fetiței întins pe asfalt, să vadă dacă mai trăiește. Colegii lui veniți la fața locului, l-au băgat într-o mașină și l-au acoperit cu o haină civilă. Justificarea a fost că îi era frig și erau îngrijorați să nu răcească cumva. Nu aceeași grijă au arătat-o față de cealaltă fetiță de 11 ani, care zăcea și ea tot pe asfalt. Pe ea nu au acoperit-o. Probabil au crezut că este asfaltul cald. Că pe sub el trece o conductă de termoficare.

A doua zi, când a ieșit de la Parchet, polițistul ucigaș a bruscat jurnaliștii care îl așteptau pentru o declarație. Nu a spus că regretă întâmplarea nefericită. Nu a spus nimic. În continuare era un supraom, care nu avea de dat deloc socoteală în fața unor oameni obișnuiți, chiar dacă ucisese unul dintre ei și schilodise un altul. Două fetițe.

La fața locului unde s-a petrecut accidentul, pe strada Laminorului din Capitală, oamenii au aprins candele. Multe candele. Unii peste măsură de îndurerați, gândindu-se la copiii lor de acasă și că putea fi oricare dintre ei în locul Raisei. Alții revoltați.

Poate candelele acestea, aprinse în memoria unui copil nevinovat, ucis de un polițist criminal ce se crede supraom, să lumineze până la urmă mizeria din Ministerul de Interne. Gunoiul adunat în ani și ani de zile. Mentalități de vătafi și de satrapi, ale unor incompetenți ajunși acolo prin împrejurări care de care mai dubioase.

Polițistul criminal care după ce și-a doborât victima a împuns-o cu vârful încălțării să vadă dacă mai mișcă, devenise supraom în urmă cu șapte ani. Era angajat din sursă externă.

Și acum, plecând de la această tragedie pe care nimeni nu o mai poate îndrepta, să analizăm și să argumentăm afirmațiile că MAI a devenit o cloacă urât mirositoare, care trebuie vidanjată imediat.

Distrugerea Poliției Române a fost o acțiune programată, care s-a desfășurat în timp și ale cărei rezultate le suportăm noi astăzi. Modalitatea a fost simplă. Polițiștii cu experiență, care știau să prindă hoți, au fost momiți cu pensii mari, ca să plece acasă. În același timp, le-au fost puși pe cap, pe criterii politice, șefi unul mai prost decât altul, care nu văzuseră vreun infractor decât la televizor în filmele cu cowboy. Combinație letală pentru Poliția Română. Combinație care a avut efectul scontat. Profesioniștii, oamenii cu experiență, unii atrași de pensia mare, alții sătui să tot înghită tâmpeniile superiorilor, au plecat. Și au rămas neprofesioniștii, să se lăfăie în funcții bine plătite.

Cei cu vocație de polițiști, cei care voiau să fie cu adevărat în slujba cetățeanului, nu mai aveau loc de ei. Apoi a apărut marea problemă a personalului. Erau birouri care rămăseseră, efectiv, goale. A fost prilejul de care s-au folosit pentru a termina de tot Poliția Română. În loc să mărească numărul de locuri la școlile de poliție, începând cu Academia de Poliție „Alexandru Ioan Cuza” și terminând cu școlile de agenți, în loc să le sporească numărul și să pună profesori dintre polițiștii care fuseseră nevoiți să plece, ca să-i învețe pe viitorii polițiști cum se prind infractorii, au inventat ceva. Ceva odios. Angajarea din sursă externă. Adică, oricine trecea printr-un fel de spoială de test, putea îmbrăca haina statului. Putea deveni polițist.

Putea adică să alerge cu mașinile inscripționate cu „siguranță și încredere” urlând din sirene și beculind din girofaruri unde pofteau, după modelul unui fost ministru de interne, cel mai prost din istoria instituției, care oprea circulația pentru că venea de la pensat și se grăbea la cârciumă. Este vorba despre multiplul general Gabriel Oprea, ca să nu fie nicio confuzie, al cărui dosar în legătură cu moartea polițistului Gigină nu s-a rezolvat nici astăzi.

Putea să dea amenzi după bunul plac, amenzi anulate în proporție de 90 la sută de instanțe. Și, în general, putea cam orice, pentru că nimeni nu-i sancționa. Dimpotrivă. Îi scotea basma curată. Această angajare din sursă externă mai avea și avantajul că toate nevstele, nepoatele, amantele, soacrele, prietenii și prietenele, căpătau o slujbă bine plătită la stat.

Și astfel am ajuns aici. Cu o poliție a cărei încredere în rândul cetățenilor este la cota cea mai de jos. Cu un polițist care nu avea nicio treabă, dar care alerga cu mașina de serviciu aiurea și ucidea o fetiță de 11 ani.

M-am săturat să tot aud sloganul: „Să nu generalizăm”! Bineînțeles că nu generalizăm. Eu am prieteni polițiști, oameni de toată isprava, care își fac treaba ca la carte. Care prind hoți.  Dar, parcă în ultima vreme, prea mulți polițiști au mașini de lux, pe care nu și le pot permite din salariu. Parcă prea mulți polițiști stau în vile pe care nu și le pot permite din salariu. Parcă prea mulți polițiști își fac concediile în locuri exotice, pe care nu și le pot permite din salariu.

Și parcă, zic eu, lumânările și candelele aprinse în memoria fetiței ucise pe trecerea de pietoni de un polițist care alerga ca un bezmetic cu mașina de serviciu fără să aibă nicio treabă urgentă, să arunce lumina lor îndurerată peste o instituție fundamentală a statului, încăpută pe mâna unor nepricepuți care au făcut-o praf.

Parcă e vremea să vină vidanja. Chiar cu un girofar și o sirenă, să ajungă mai repede. Și profesioniștii să reclădească prestigiul Poliției Române.

Parteneriat EVZ