La adio...
Stau de două zile și citesc, buimac, fără să pot reacționa, la tot ce se scrie pe aici despre dispariția fulgerătoare a lui Constantin Gheorghe, neputând depăși faza de negare ori de a procesa adevăratul înțeles al acestei ireparabile pierderi.

Când cu două zile in urmă, mi-a picat sub ochi anunțul făcut de fiul celui care ne-a părăsit atât de neașteptat, a trebuit să citesc de câteva ori textul respectiv pentru a-i găsi o noimă. La prima vedere am crezut că prietenul nostru din fiecare zi anunța decesul tatălui său (decedat de fapt cu mai mult timp in urmă). Nu puteam găsi un înțeles în înșiruirea aceea de cuvinte. Apoi practic m-a lovit cu leuca realitatea din spatele acelor câteva rânduri seci.

Domnul Constantin Gheorghe, prietenul nostru, Gheorghe Constantin pentru cei care au avut șansa să-l cunoască ori să și-l apropie, nu doar virtual, ne-a părăsit subit, pe neașteptate, fără niciun preaviz. Fără ca ceva să ne anunțe.
Uluire? Groază? Furie? Sufocare? Neputință? Deznădejde? Nimic nu ar putea descrie șocul recepționării acestei cumplite vești.

E total neverosimilă vestea morții atât de neașteptate a lui Constantin Gheorghe încât, după dezmeticirea din șocul inițial, am intrat automat – cum altfel - pe modul „conspirație”.

Fire păcătoasă, nu pot să nu pun in contextul actual această dispariție... subită.

Pe fondul epidemiei de morți subite cauzate – fapt demonstrat, de inoculare și in plină isterie întreținută de propaganda de război, m-au străbătut inevitabil unele gânduri nu tocmai ortodoxe. Pe modelul: băi, dar dacă...

Sigur, mor oamenii pretudindeni și oricând, ba aș zice că tot ce e viu, la un moment dat moare – nimeni nu scapă viu din viața asta, cum s-ar zice.

Dar cum adică, un om cu o vitalitate extraordinară, la cei 68 de ani ai săi abia împliniți, echilibrat și neconflictual, care iubea viața și frumosul fără rest, dând tot ce putea de la el cu credința că niciun efort nu e inutil sau prea mare pentru a încerca să îndrepte ce se putea îndrepta din strâmbătatea acestei lumi; un om care, pe de altă parte, in afara unor dureri de coloană (de care amintea când și când) și a unei singurăți apăsătoare dar pe care știa să o umple cu frumosul privit prin ochii săi mereu tineri și iscoditori, care găsea esteticul până și in calcanul scorojit al unei clădiri insingurate, acest om atât de frumos și de viu, să cadă ca trăznit din senin, pe când viața îl mai aștepta să o descopere cu tot ce mai avea să îi ofere.

M-am gândit in fel și chip.. I-am revăzut multe din postările anterioare, in special pe cele despre pandemie și matrapazlâcurile politicienilor legate de serul minune.

Desigur, prima concluzie ar fi, trecând din nou prin aceste texte, că prietenul nostru, atât de neverosimil dispărut dintre noi, în niciun caz nu ar fi căzut pradă propagandei mergând să se injecteze.
Da, dar singurătății? (avea familie dar locuia singur).
Dar dorinței ireprimabile, mai ales pentru un om care locuiește singur, de a ieși din casă? De a se plimba și de a-și umple sufletul lui mare cu aerul și senzațiile spațiului liber, larg, deschis?
Dar nevoii de a-și procura cele necesare traiului zilnic, în condițiile în care, nu pot uita, ca să intri intr-un magazin alimentar, deci pentru a-ți putea asigura existența, în multe ți se cerea nazi-pass-ul iar în altele erai inghesuit ca vitele pe culoare special amenajate. Innebunești numai când te gândești. Dar prin ce au trecut el și câți alții ca el când guvernul a decis in mod criminal, ca cei de peste 65 de ani AU VOIE să iasă din casă doar două ore (din 24) pentru aprovizionare cu cele necesare? Și nu oricum, ci doar la anumite ore, cu documente insoțitoare justificative. Vă puteți imagina umilința trăită și cum iși trecea restul orelor și zilelor?

In paranteză fie spus, asta imi amintește și de drama lui Florin Condurățeanu care, nefăcând niciodată apologia fascinării, ba eschivându-se elegant ori de câte ori era prins prin emisiuni pe la televiziuni de a participa la propaganda deșănțată pentru vaxx, împins până la urmă de presiunea „societății” și a „celor dragi” care, ca multor bunici le condiționau vizitele la nepoți cu inocularea, a cedat șantajului și s-a ințepat. Restul e tăcere...

Desigur nu îi cunosc situația familială lui CG, mai mult decât a lăsat să se ințeleagă din postările sale. Nu pot, nu am dreptul și nici nu vreau să intru pe acest teren. Îl respect prea mult, m-am bucurat de prietenia și atenția domniei sale ca să-mi permit să pătrund intr-o zonă atât de intimă, care nu mă privește.

Dar revenind la condițiile descrise mai sus, aproape din nevoia de a-mi explica mie însumi inexplicabilul, mintea mea m-a dus la ipoteza că acest uriaș om, poate, fără să o fi spus, umilinița fiind de nesuportat, să fi cedat șantajului pentru nevoile sale imediate, necesare supraviețuirii.

Atenție! Nu spun că așa s-a intâmplat. Nu am niciun element care să mă ducă spre o așa concluzie. Speculez numai, punând in context unele experiențe prin care am trecut cu toții...

Altfel nici nu o să merg până la a mă gândi că lui Constantin Gheorghe, prietenul multora flămânzi după adevăruri nespuse, o voce clară și distinctă în spațiul public virtual, care demonta zi de zi, piesă cu piesă, cu argumente dintre cele mai avizate și pertinente manipulările din mass media legate de războiul occidentului colectiv cu Rusia, de sforăriile puterii din pandemie, falsul și derizoriul din lumea politică, ori care știa să interpreteze cu finețe și mare rafinament intelectual semnele evenimentelor și crizelor care tulbură lumea, un om cu vaste cunoștințe și incomod din multe privințe dată fiind experiența sa profesională, activitatea din zona politică, cultura și priza avută la un public mai degrabă refractar la „adevărurile” oficiale, o personalitate în sine, urmărită de foarte mulți oameni, un „liberal de stânga”, cum îi plăcea să se recomande, să i se fi făcut vânt, discret, fără multă vâlvă, din viața asta.

Pe de altă parte, priviți la captura de pe VK.
4 ianuarie, ora 23.59
Ce spunea?
„Nu mai pot posta de pe calculator, ci doar de pe mobil. Să văd ce și cum. Asta e!”

Este ultima postare a lui Constantin Gheorghe.

Aflu apoi că a doua zi, 5 ianuarie, nu știu ora, a fost găsit fără suflare, în casă, de un vecin. Deși în prima parte a zilei era bine, chiar vorbise cu familia la telefon. A căzut cu capul pe masa, tocmai când se pregătea sa mănânce. Cutremurător, nu-i așa?

Și ce să înțelegem din ultima sa postare? Că nu a mai putut posta pe fb. „de pe calculator” din motive „tehnice”? Că de probleme de sănătate încă nu putea fi vorba. Îi fusese blocat iarăși contul fb. de a trecut din nou pe vk? Știm că în ultimele foarte multe luni, a fost continuu șicanat prin blocarea contului fb. Luni întregi. Practic cine a făcut-o, a făcut-o țintit, urmărind scoaterea lui din peisaj și în irelevanță. Și nu pentru limbaj licențios, pentru că nu era cazul, ci pentru puterea opiniilor sale sprijinite pe o vastă cultură și experiență de viață și profesională. Noroc cu cei câțiva prieteni din online care i-au preluat postările de pe vk pe fb.
Abia revenise de câteva zile din nou pe fb. după o astfel de blocare a contului.

Sigur, pentru un om al cărui refugiu din singurătate era evadarea zilnică in spațiul online și în nevoia de socializare cu oamenii, astfel de șicane puteau avea urmări. Intrebarea este, cât de căutate au fost aceste urmări? Intrebare retorică, desigur...

Apoi, dacă a observat că la miezul nopții nu mai putea posta pe fb. „de pe calculator”, dar putea pe vk „de pe mobil”, cum a reușit să posteze fiul său a doua zi pe fb. de pe același calculator pe care l-a găsit deschis, conform cu ultima postare în care ne anunța decesul tatălui său?
Nu știu... prea multă confuzie..

Da, știu... poate că în rândurile acestea urlă neputința în fața implacabilului.
Cel mai probabil așa și este. Sau încă se manifestă negarea. Se poate și asta.

Un lucru este sigur: moartea subită în zilele noastre nu mai alege pe criterii de sănătate, vârstă, ocupație ori dacă vreți, fatalitate și devine norma și nu excepția...

PS. Să fiu iertat pentru ieșirea în decor cu acest text, dar probabil că acesta este modul meu a-mi lua adio de la CG, de a accepta ireparabilul și de a face față inexplicabilului...