Fotoreporterul Paul Agarici a petrecut mulți ani în redacția revistei Flacăra, alături de Adrian Păunescu și de mari condeieri ai gazetăriei anilor 70-80. A învățat acolo să știe a scrie și povesti. Iar despre viața lui a povestit multe lucruri interesante, inclusiv în cărțile sale. Întâmplările legate de copilăria sa, dar mai ales de tatăl său sunt nu numai emoționante, ci și pagini de istorie.

Paul Agarici este unul dintre copiii unui aviator foarte cunoscut în Dobrogea, mai ales în partea Constanței, pentru că doborâse mai multe avioane sovietice în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Aviatorul Horia Agarici a fost întâi „criminal de război”, apoi erou… pe jumătate, în accepțiunea comuniștilor. Mult mai târziu Aviația Română i-au recunoscut meritele.

Pilotul de vânătoare Horia Agarici este unul dintre așii aviației române din cel de-Al Doilea Război Mondial. Deși a luptat cu demnitate și curaj pentru țară, iar despre faptele sale a ajuns să se născocească legende și cântece, Agarici a fost trimis la pușcărie de regimul comunist și considerat „criminal de război”. Doborâse trei avioane inamice sovietice în vara anului 1941, trimise să distrugă Portul Constanța. A fost eliberat din pușcărie la începutul anilor 60, când Gheorghiu Dej a dat drumul deținuților.

Lui Paul Agarici i-a plăcut să vorbească mult despre faptele de eroism ale tatălui său. O dată a povestit că, într-o zi a anului 1949, un general rus l-a căutat pe tatăl său. Extrem de emoționat, acesta i-a spus că a învățat românește ca să vină să-i mulțumescă pentru că nu l-a atacat atunci când rămăsese fără muniție și nu putea să mai lupte.

Fotoreporterul a explicat că, într-o luptă aeriană, tatăl său, Horia Agarici, a rămas în duel aerian cu un singur avion inamic. Pilotul sovietic a rămas fără muniție și i-a transmis prin semne românului că nu mai are cu ce să lupte și că acceptă să se predea. Atunci, Agarici i-a transmis tot prin semne că va amâna duelul aerian pentru altă dată, pentru că nu este bărbătește să dobori pe cineva care nu are cum să se apere.

Celebrul fotoreporter a vorbit de câteva ori despre anii petrecuți la casa de copii Victoria din București. 14 ani a stat acolo, iar pe tată l-a văzut de vreo zece ori în acest timp. „Mai venea el la mine sau eu mai săream gardul și mergeam să-l văd. De multe ori îl întrebam: «De ce nu mă iei acasă?». Și atunci el ofta și nu știa cum să-mi explice ca să înțeleg", a povestit Paul Agarici, arătând că tatăl a fost nevoit să umble prin țară în căutarea unui loc de muncă.

Copilăria l-a marcat profund și știa că nu avea nicio vină ca să fie într-o casă de copii, ținut ca într-o închisoare, așa cum fusese și tatăl lui. Tot într-un interviu, Paul Agarici spunea: „Purtam un pantof cu numărul 37, altul cu numărul 40, un pantof era maro și altul negru. Până la 14 ani nu am știut ce-s alea izmene, fular sau mănuși. Pentru că nu aveam așa ceva. Toate cămășile mele erau cusute la cot și în pliu era o bucată de material. Cum mai creșteam, cum îmi dădeau drumul la cusătură și se lungea și mâneca. Era diferență de culoare. Dar eu așa am crescut".

După ce a scăpat de casa de copii, a urmat liceele „Ion Luca Caragiale" și „Șincai". Apoi a fost student al Facultății de Filologie. În anii ’70 a făcut primele fotografii, iar după șapte ani a devenit primul profesor de tehnică și artă fotografică din România, la Școala Populară de Artă. Din anul 1979 a intrat în presă. A început ca fotoreporter la Contemporanul, iar din 1982 a fost luat de Adrian Păunescu la „Flacăra". Ulterior a lucrat la alte ziare importante. Spune mândru că nu a fost niciodată membru PCR. „Nici măcar la redacția «Flacăra», unde era obligatoriu. M-au lăsat în pace pentru că eram un bun fotoreporter", spunea Paul Agarici.

Evenimentele din 1989 l-au prins tot în redacția Flacăra. A fost unul dintre puținii fotoreporteri care au reușit să facă fotografii din cele mai importante și fierbinți locuri din Bucureștii acelor zile revoluționare: Televiziunea Română, CC, Palatul regal, atacurile armate, Morga. El și Dinu Lazăr au rămas în memoria colectivă ca Fotoreporterii Revoluției, fotografiile lor fiind publicate la nivel mondial.