Părintele Justin Pârvu s-a născut în data de 10 februarie 1919 în mirificul ținut al Neamțului, în Poiana Largului, din părinți harnici și evlavioși. Pelerinajele la mănăstirile din apropierea satului natal, făcute împreună cu mama sa, în sărbătorile creștine, au deschis în sufletul său dorul de viață monahală, dorul de desăvârșire. La vârsta de 17 ani, merge la Mănăstirea Durău. Fiind remarcat pentru calitățile sale intelectuale și duhovnicești, este trimis să studieze la Seminarul Monahal de la Cernica.

În anul 1948 este arestat pentru convingerile sale politice și morale, fiind condamnat la 12 ani de temniță. În momentul în care trebuia să fie eliberat, dar pentru că i-a răspuns torționarului care îl ancheta că după eliberare va face ceea ce a făcut și înainte, adică se va reîntoarce la mănăstire, fără nici un fel de judecată i-au fost adăugați încă doi ani de închisoare. Anii de detenție i-a petrecut patru la Aiud, doi la Baia Sprie, iar restul la Gherla și în alte închisori ale regimului comunist. Temnița i-a fost o adevărată „școală a mântuirii”, o „academie a sfințeniei”, iar rugăciunea i-a fost balsam și medicament împotriva cruntelor chinuri și umilințe, îndurate cu tărie morală și credință în biruința binelui.

După eliberare, în anul 1964, a viețuit la Mănăstirea Bistrița, din apropierea orașului Piatra Neamț, o perioadă scurtă la Mănăstirea Secu, iar apoi a întemeiat Mănăstirea „Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil”-Petru Vodă, care a devenit lavră a Ortodoxiei moldave și loc de pelerinaj pentru milioane de oameni care cereau sfatul și mângâierea duhovnicului român. În chilia sa smerită, între slujbele bisericești, ziua și noaptea, primea neobosit pelerinii, 17-18 ore pe zi, oferindu-le milostenie materială și sufletească, alinându-le durerile lăuntrice, sfătuindu-i și mângâindu-i, prin sfat, spovedanie și rugăciune. Mila materială și spirituală, considera părintele Justin, reprezintă cea mai înaltă formă de respectare a poruncilor creștine și cea mai nobilă manifestare a iubirii de semeni.

Părintele Calciu Dumitreasa, care și-a petrecut ultimii ani din viață în obștea monahală de la Petru Vodă și își doarme somnul de veci în cimitirul mănăstirii, în așteptarea Învierii, cunoscând dragostea părintelui Justin ­pentru semenii săi și osteneala sa neobosită în a-i sfătui și ajuta, alina și mângâia, l-a considerat a fi cel mai puternic duhovnic în cuvânt și în sfat din vremea sa, nădăjduind în trecerea sa din „închisoare în sinaxare”. Viața sa a fost, într-adevăr, „jumătate dragoste și jumătate luptă, jertfă pentru a păstra dragostea intactă, neatinsă de rău”.

Prezentând trăsăturile unui duhovnic încercat, spiritualitatea ortodoxă acordă o importanță deosebită formării părintelui în ascultare desăvârșită față de un părinte iscusit. Nu poate fi sau deveni duhovnic bun cel care nu are experiența încredințării sufletului său și a ascultării față de un părinte duhovnicesc.

Adeseori, părintele Justin povestea despre dragostea și prețuirea pe care le-a avut față de părintele Paisie Olaru. În momentul în care a ieșit din închisoare, în anul 1964, înainte de a merge acasă, la părinții săi, care îl credeau mort, a dorit să-l „cerceteze” pe părintele Paisie, iar dragostea cu care l-a primit acesta i-a fost model personal de iubire și dăruire față de credincioși.

Vorbind mai târziu despre modul de căutare și aflare a unui duhovnic potrivit, părintele Justin mărturisea dragostea sa față de părintele Paisie Olaru: „Cel care caută cu adevărat un povățuitor duhovnicesc, la momentul potrivit, îl va simți... ardea inima în mine să-l văd, astfel încât, după eliberare, am mers direct la chilia părintelui Paisie, așteptând două zile la ușă să mă primească la spovedit. De atunci înainte, timp de opt ani nu m-am mai despărțit de povățuirea caldă a părintelui Paisie”.

După două zile de așteptare, zărindu-l, când i-a venit rândul, părintele Paisie l-a îmbrățișat și l-a întrebat: „«Vii de departe, nu? Vii de departe. Hai în chilie». Și am stat în sfârșit de vorbă cu el și mi-a rămas duhovnic o perioadă”. Dragostea pe care a învățat-o de la părintele Paisie a ridicat-o la măsura îngerească de jertfă și slujire a aproapelui.

De la monahii pe care i-a întâlnit în mănăstirile în care a viețuit, cuviosul părinte Justin Pârvu a luat ca o albină ceea ce era mai înalt și folositor pentru mântuire, devenind el însuși un chip deplin al iubirii și dăruirii.

Ca unul care a cunoscut oameni pervertiți și desfigurați de răutate, în persoana torționarilor sau a „caraliilor”, lipsiți de umanism și de milă față de semenii lor, adevărate brute și canalii, ce fac rușine neamului omenesc, dar și caractere înalte, ce s-au împotrivit, uneori cu prețul vieții, unei ideologii antiumane și potrivnice lui Dumnezeu, precum și din relația duhovnicească pe care a avut-o cu mulțimile de credin­cioși, care îl căutau și îi cereau sfatul și rugăciunea, părintele Justin a știut și a înțeles profund mișcările sufletului uman, de la virtuțile cele mai înalte la căderile abisale în întunericul patimilor.

Duhovnicul român era convins că la originea oricărei crize economice sau materiale, sociale și politice se află o criză morală, îndepărtarea oamenilor de Dumnezeu și de valorile credinței creștine. În lipsa acestora, viața omului este un zbucium și o frământare, o trăire în derivă și o scufundare în plăcerile efemere ale lumii acesteia, care se transformă în dureri, poveri și suferințe. „E o criză profundă a omului modern care nu mai știe de unde vine și spre ce merge, observa părintele Justin. Dacă ai merge prin pădure, fără să ai o cărare, fără să vezi stele călăuzitoare, fără să vezi o luminiță dacă e noapte, nu ai fi disperat? Nu te-ar apuca frica de orice zgomot, de tot ce nu cunoști și nu știi? Îți trebuie o credință mare și un soi de nebunie ca să sfidezi toate neajunsurile și stricăciunea lumii de azi și să le depășești.”

Ca un duhovnic responsabil, ce a vegheat neîncetat la păstrarea credinței și a moralității acestui neam, a sesizat și păcatele care afectează viața individuală și cea socială, personală și de familie: „Trufia, mândria nemăsurată. Apoi lucrul făcut de mântuială, superficial. Rugăciunea făcută din vârful buzelor, fără să atingă inima. Alcoolismul, care e cauza tuturor relelor în societatea noastră... Starea de nemulțumire a omului, care deși are de toate, tot vrea să aibă mai mult, material, fără să se gândească o clipă la cât de profund înaintează/cu sufletul, cât de mântuit îi este sufletul. Apoi ura susținută față de vecin, de frate din motive copilărești, din ambiție prostească și de aici cearta, mânia, agresivitatea”.

„Profesiunea de român nu-i ușoară”, spunea duhovnicescul părinte mărturisitor. Căci „unde-i românul, acolo e și sărăcia”, dar sărăcia materială îi poate deveni acestuia prilej de îmbogățire spirituală, în credință și în virtuți.

Având conștiința respon­sabilității față de semenii și nea­mul său, părintele Justin și-a pecetluit prin ani grei de detenție și suferință convingerile sale ­înalte cu privire la vocația creștină a românilor.

Mai ales în vremuri de tulburare și de frământare, preotul trebuie să fie permanent alături de păstoriții săi, întărindu-i și încurajându-i, prin modelul propriu, în lupta împotriva răului și a formelor tot mai variate și mai perfide, pe care acesta le îmbracă. „Preotul, învăța părintele Justin, trebuie să se implice în viața poporului, în viața neamului, pentru că totdeauna el a fost alături de toate necazurile și în toate prigoanele care au însoțit istoria noastră. Dacă nu stă lipit de popor, pentru cine slujește? Dacă nu stă să înțeleagă pe fiecare dintre creștinii pe care îi are în seamă, care e misiunea lui de preot? Preotul este misionarul numărul unu, de care depinde nu numai viața pe pământ, ci și viața veșnică - expresie a împăcării omului cu sine. Că omul, când se împacă cu sine, înseamnă că este pregătit să primească harul, hrana sufletească pentru un drum pe calea veșniciei.”

Precum într-o durere sau suferință trupească, de folos este medicul, în căderile și neputințele duhovnicești, părintele duhovnicesc ne este medicul vindecător, care tămăduiește cu puterea și harul primit de la Dumnezeu. „Păcatele sunt bolile sufletului, spunea părintele Justin. Când ai o boală, mergi la doctor și, dacă dă Domnul, dacă priceperea doctorului e mare, dacă medicamentul e eficient și puterea ta fizică și morală e mare, te vindeci. Dar când ți-e frică de boală, ca o posibilitate iminentă, mergi la biserică: aici vei primi încurajarea că boala e o încercare, că duhul din fiecare poate domina orice boală, că omul s-a născut sănătos, bolile sunt consecința vieții incoerente, nesănătoase și că doar redescoperirea vieții curate, de când erai copil, poate să determine o amânare a bolii, a durerii, a morții.”

 

Editorial Ziarul Lumina