Într-un eseu de doar 16 pagini intitulat „Rădăcinile intelectuale ale unei mari dezorientări” și publicat în volumul „Cum a rămas România fără președinte ales. 7 răspunsuri posibile”, coord. Cristian Preda, Ed. Humanitas, 2025, pp. 159-174, Oliver Jens Schmitt emite, din nou, enunțuri elucubrante la adresa Bisericii Ortodoxe Române și a Academiei Române și la adresa relației dintre ortodoxie și națiune în istoria românilor.

Tema pe care o abordează este, în continuare, actuală în discursul public.

În prima parte a textului său, face referire la alegerile prezidențiale din 24 noiembrie 2024, anulate de Curtea Constituțională a României în 6 decembrie 2024, și consideră că rezultatul acestora, prin clasarea pe primul loc, a unui candidat de extremă dreaptă, indică „unul dintre cele mai critice momente din istoria postcomunistă a României” (p. 159) și o evidentă criză și confuzie politică la nivelul societății românești (p. 160).

În rândul cauzelor care au dus la acest rezultat al alegerilor prezidențiale, indică, pe plan extern - amestecul Rusiei în alegeri (explicația Guvernului și a președintelui) iar pe plan intern - acțiunea „grupurilor antioccidentale și proruse legate de structurile fostului serviciu secret comunist - Securitatea, de rezerviștii ultranaționaliști ai armatei și, nu în ultimul rând, de clericii radicalizați” (p. 160).

Menționează cauzele politice, economice și sociale interne și internaționale care ar fi dus, în ultimii ani, la creșterea rapidă a grupărilor politice din spectrul „extremei drepte” din România și la opțiunea electoratului pentru acestea.

Definește apoi, „extrema dreaptă” din România, ca „un amalgam de neolegionarism, antiliberalism, respingerea democrației, antioccidentalism, ortodoxie și autarhism cu rădăcini în legionarism și în național - comunismul de la sfârșitul epocii Ceaușescu” (p. 164) și consideră că partidele din această zonă politică nu sunt altceva decât „o excrescență a mainstreamului politic” oglindit în tendințele autoritare din partidele PSD și PNL, care, după anii 90, au promovat naționalismul antioccidental (p. 165), timp în care, la nivel instituțional, „ideile și activitățile neolegionare au fost tolerate tacit de poliție și de sistemul judiciar care nu au luat niciodată măsuri masive împotriva lor” (p. 165).

În continuare, OJS își concentrează tirurile pe Biserica Ortodoxă Română și pe Academia Română, sugerând faptul că „rădăcinile intelectuale” ale marii dezorientări și ale confuziei politice actuale din România și implicit ale noilor partide „de extremă dreaptă” trebuie căutate, în primul rând, în cele două instituții menționate.

La o lectură atentă a textului, adeseori incoerent și bazat pe informații de mâna a doua, pe care le culege din mass media, se poate observa că, în afară de unele „teze noi”, sunt readuse în atenție vechile teze reducționiste, tendențioase și denigratoare la adresa Bisericii Ortodoxe Române și a Academiei Române, pe care le-a publicat, deja, în ultimii cinci ani în presa românească și internațională și care au devenit între timp obositoare și prăfuite.

Iată câteva dintre acestea:

Armata României, Biserica Ortodoxă Română și Academia Română sunt menționate în capitolul intitulat „sugestiv”: „Instituțiile statului ca promotori ai extremismului” și sunt catalogate ca „instituții adânc înrădăcinate, care se bucură toate de un nivel ridicat de respect și încredere socială, dar care nu au sprijinit niciodată mișcarea reformatoare” (p. 163). Din cauza acestora, „forțele politice din România, orientate spre reformă, nu au reușit niciodată să se impună pe termen lung după 1989” (p. 163).

„Biserica Ortodoxă Română și Academia Română prezintă o continuitate puternică, în ceea ce privește personalul și ideile, cu sfârșitul epocii Ceaușescu și ambele nu au reușit să însoțească activ și pozitiv democratizarea și integrarea euroatlantică a României” (p. 166). Majoritatea celor două instituții promovează „un discurs național - autarhist” (p. 166). „Ambele „au reticență de a analiza critic rolul lor în comunism, shoah și dictaturile de dreapta” (p. 169).

În capitolul „rezervat” Academiei Române, menționează că „suveranismul vine din partea reprezentanților Academiei Române, unul dintre pilonii sistemului social românesc, care construiesc o presupusă amenințare la adresa identității, suveranității și unității naționale – și deci un discurs clasic de victimă, care ascunde, însă, o continuare aproape la fel de clasică a ideologiei național-comuniste a ceaușismului” (p. 167).

„Academia Română, înțeleasă ca o comunitate de membri (academicieni), a contribuit semnificativ la diseminarea ideilor care sunt răspândite într-o formă grosolană de extremiștii și populiștii de succes de astăzi” (p. 167).

Despre președintele Academiei Române, scrie că ar fi „unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai naționalismului suveranist”. Este „strâns legat de ascensiunea extremei drepte în ceea ce privește ideile și organizarea” și este „uneori apropiat de AUR”, fiind „discutat de acesta drept candidat la președinție” (p. 167).

„Negaționiștii Holocaustului, antisemiții și informatorii Securității sunt susținuți și celebrați în mediul Academiei” (p. 167). „Conducerea Academiei este izolată la nivel european, fapt aproape necunoscut în România” (p. 167). „În Academie nu există aproape nicio opoziție față de parcursul ideologic al instituției” (p. 168).

În capitolul „dedicat” Bisericii Ortodoxe Române, intitulat „BOR și tensiunile din rândul Bisericii”, menționează existența unui conflict în cadrul Sfântului Sinod, în anul 2024, în care „forțele reformatoare au fost învinse” (p. 168).

Scrie că ierarhii Bisericii încurajează „mai mult sau mai puțin deschis” „simpatia pentru autoritarism, respingerea democrației și a statului de drept liberal și admirația pentru ortodoxie” (pp. 169-170) și încearcă să demonstreze această aserțiune ineptă invocând, pe de o parte, „rezistența majorității ierarhilor de a sancționa actori proruși extremiști precum arhiepiscopul de Tomis” (p. 170) și, pe de altă parte, presiunile pe care aceștia le-au făcut pentru demiterea „purtătorului de cuvânt al patriarhului, care reprezenta un pericol, deoarece este ancorat în Biserică și, fără îndoială, un gânditor creștin, dar îndrăznește să critice abuzurile din Biserică” (p. 170).

Desparte clericii Bisericii în două tabere adverse: activiștii extremiști ortodoxiști și pasiviștii moderați (p. 171). De ani de zile, clericii „extremiști ortodoxiști din Biserică au întărit curentele politice care sunt în prezent atât de puternice” (p. 168). Mulți clerici „simpatizează sloganurile ortodoxiste, antidemocratice și antioccidentale (nu în ultimul rând preoții din diaspora europeană) și mulți ierarhi nu vor sau nu pot să ia măsuri decisive împotriva acestor preoți” (p. 170).

Îl menționează și pe patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, afirmând că „credincioșii nu au o conducere clară. Pe de altă parte, acest comportament previne o schismă a Bisericii între ortodoxiști și moderați, însă, această renunțare la o poziție clară sprijină indirect ascensiunea extremiștilor care confiscă Biserica și tradiția creștinăˮ (p. 170).

La un moment dat menționează chiar „furia naționalistă și ortodoxistă” (p. 172).

Denigrează și în acest text numele Sfântului Părinte Mărturisitor Dumitru Stăniloae, pe o pagină unde vorbește despre „grupurile radicale din frățiile și mănăstirile ortodoxe care, după anul 1989, glorificau în mod deschis Legiunea Arhanghelului Mihail și pe liderul acesteia, Corneliu Zelea Codreanu” și forțează, încă o dată, asocierea lui cu Mișcarea legionară: „Pe 4 februarie 2025 au fost declarați sfinți ai Bisericii Ortodoxe trei oameni care au avut legături strânse cu legionarismul, printre care și Dumitru Stăniloae” (p. 169).

Consideră că „dezvoltarea noilor partide de extremă dreaptă este greu de conceput fără mobilizarea taberei ortodoxiste în jurul referendumului pentru familia tradițională (ofensivă tradiționalistă) din anul 2018, față de care nu s-a opus niciun partid politic” (p. 165).

Menționează „sprijinul financiar generos primit de Biserică de la marile partide, care au considerat-o indispensabilă pentru câștigarea alegerilor” și argumentează ideea aceasta prezentând „costurile pentru teren și construcția Catedralei Naționale de 400 de milioane, care au fost suportate în mare parte de stat” (p. 168).

Cum era de așteptat, „intelectualii apropiați Bisericii” (p. 168) sunt gratulați de OJS. Menționează că „cel mai important reprezentant intelectual al Bisericii, fostul purtător de cuvânt al Patriarhiei, Vasile Bănescu, articulează critici la adresa tendințelor antidemocratice din Biserică” (p. 168). Alături de el, și alți „gânditori importanți din BOR, recunosc și numesc pericolul tendințelor naționaliste mai clar decât savanții reuniți în Academie” (p. 168).

Ultimul capitol, „Statul român între pasivitate autoimpusă și posibilități reale de acțiune” propune rețete salvatoare cu privire la grava criză de identitate și confuzie politică în care s-ar afla sărmanul popor român dezorientat.

Pe fondul observațiilor făcute până aici, înțeleptul analist de politică internă românească, ajunge la concluzia că „actori importanți din Academie și Biserică nu sprijină democratizarea României, ci mai degrabă o împiedică sau chiar i se opun în mod activ. O parte semnificativă a ideilor extremei drepte provin din rândul membrilor clerului și din cel al Academiei Române. Aceste idei au fost diseminate timp de decenii în școlile publice, unde Academia și Biserica exercită o influență considerabilă asupra programelor și practicilor didactice. Apelurile la mândria națională și la suveranitatea națională sunt eficiente, deoarece mulți oameni nu sunt capabili să clasifice aceste mesaje” (p. 171).

În continuare, opinează arogant, dar inept, pentru intervenția arbitrară a puterii de stat în sistemul național de învățământ (modificarea conținutului și predării lecțiilor de istorie din școlile publice din România), în Biserică (condiționarea finanțării comunităților religioase de parcursul ei democratic și euroatlantic) și în Academia Română (desființarea și reînființarea acesteia):

Statul trebuie să intervină cu o reformă a „lecțiilor de istorie în școlile de stat, cu accent pe istoria contemporană”, chiar dacă „membrii Academiei Române se opun cu înverșunare acestui proiect, ei înșiși fiind responsabili pentru lecțiile de istorie care promovează naționalismul, dar îi lasă pe majoritatea copiilor fără nicio idee și dezorientațiˮ (p. 172).

Cu privire la Biserica Ortodoxă Română, consideră că aceasta trebuie „să discute deschis despre modul în care tradiția ortodoxă poate fi combinată cu un stat constituțional democratic” (p. 172). „Statul însuși ar trebui să oblige Biserica să adere la o rațiune de stat bazată pe democrație, statul de drept și integrarea euroatlantică și ar trebui să-și regândească relația cu Biserica, dacă aceasta din urmă nu găsește o abordare pozitivă a acestor elemente. În termeni concreți, statul ar putea lega finanțarea Bisericii de astfel de criterii în viitorˮ (p. 173).

Cu privire la Academia Română, care, după anul 1989, „a ignorat oameni de știință și scriitori importanți, dar a urmărit în schimb o politică naționalistă de cadre”, OSJ propune, nici mai mult nici mai puțin, decât soluția radicală: „Societatea savantă a Academiei Române – adică membrii ei - în starea sa actuală va fi dizolvată. Academia Română va fi reînființată și toți membrii vor fi nou aleși” (p. 173). „Reînființarea societății savante ar transforma într-adevăr Academia Română într-un forum pentru cei mai buni gânditori ai țării și i-ar oferi totodată vizibilitate europeană. Există suficiente exemple de reforme fundamentale ale academiilor europene, ai căror membri învechiți și ultraconservatori au refuzat să se schimbe” (p. 174).

Un text de tot râsul, dacă n-ar fi de tot plânsul!

Avem în fața noastră un vajnic luptător care se confruntă aprig cu „furia naționalistă și ortodoxistă” din România și cu o întreagă armată a clericilor extremiști și ortodoxiști și a academicienilor suveraniști și naționaliști, dorind să salveze scumpa patrie română pentru democrație și integrare euroatlantică!

Ce ne-am face fără el?...

Promovat și cultivat în România de o parte a mass mediei și a cercului de intelectuali îndeobște cunoscut, este foarte înverșunat, agresiv și radical. Cu siguranță de sine, cu aroganță nedisimulată, dar și cu virulență, deține soluțiile și le propune statului român, care trebuie să intervină arbitrar („trebuie”, „să oblige”, „măsuri decisive împotriva”, „măsuri masive împotriva” etc.) la adresa reprezentanților Academiei Române și ai Bisericii Ortodoxe Române. Adevărat liberalism progresist, secular și anticlerical!

Să ne oprim puțin asupra elucubrațiilor, minciunilor și dezinformărilor domnului Schmitt.

1. Asocierea Academiei Române și a Bisericii Ortodoxe Române cu grupările politice ale „extremei drepte” și strecurarea insidioasă a ideii că prin discursul public despre identitatea națională, cele două instituții ar fi promotoare ale extremismului și ar alimenta ideologia neolegionară de partid bazată pe naționalism, suveranism, patriotism, autarhism, ortodoxism, antiliberalism, izolaționism, antioccidentalism și alte „isme” din mintea lui OJS și ar împiedica, astfel, democratizarea și integrarea euroatlantică a României, este extrem de forțată. Probabil, că în următorul text cu privire la Academia Română și la Biserica Ortodoxă Română, acestea vor fi înregimentate direct în „spectrul extremei drepte” din România.

Alături de Academia Română și de Biserica Ortodoxă Română, și Armata României este declarată de OJS ca instituție promotoare a extremismului în această țară. Urmărește, abil, să atace exact instituțiile aflate pe primele locuri în încrederea românilor și să provoace neîncredere față de acestea.

Orice om instruit și de bună credință din această țară cunoaște că rolul Academiei Române și al Bisericii Ortodoxe Române la consolidarea identității și conștiinței naționale a fost o constantă în istoria românilor și nu are de-a face cu programe de partid sau cu înființarea, acum câțiva ani, a grupărilor politice menționate.

2. Aserțiunea, pe care o repetă la nesfârșit, că Biserica Ortodoxă Română și Academia Română nu au reușit să însoțească activ și pozitiv democratizarea și integrarea euroatlantică a României și nu au sprijinit niciodată mișcarea reformatoare, este de-a dreptul hilară.

Ideea aceasta ineptă, rostogolită tot mai des în spațiul public, de tot mai mulți înțelepți salvatori ai națiunii, a constituit și tema principală în cadrul lansării cărții sale: „Biserică de stat sau Biserică în stat? O istorie a Bisericii Ortodoxe Române (1918-2023)”, Ed. Humanitas, 2023, la Cluj (10 mai 2023) și la București (11 mai 2023).

Amândoi moderatorii (Lucian Nastasă Kovacs, directorul Muzeului de Artă din Cluj Napoca și Gabriel Liiceanu, directorul Editurii Humanitas) au ținut în mod expres să folosească lansările de carte pentru a ataca impardonabil Biserica Ortodoxă Română pe motivul că, de trei decenii, i-ar ține pe români departe de proiectul statului de drept și de valorile democrației occidentale și că ar compromite ideea de evoluție democratică a societății românești, nefiind interesată de „integrarea valorilor ortodoxiei în valorile Uniunii Europene și punerea lor de acord” (https://youtu.be/a3jueH-zvd4; https://youtu.be/wkOdYqkCPKU).

Nici OJS și nici ceilalți doi nu explică, însă, niciodată, ce înseamnă pentru ei „integrarea valorilor ortodoxiei în valorile Uniunii Europene”. Poate ne ajută și pe noi, ortodocșii anacronici, să înțelegem unde greșim și în ce fel blocăm, de trei decenii, integrarea euroatlantică a României.

Acuzele grave aduse Academiei Române, pe motivul că ar promova naționalismul suveranist și, prin aceasta, ar împiedica democratizarea și integrarea euroatlantică a României, nu sunt singulare. Ele se regăsesc aproape identic și în discursul coordonatorului volumului menționat și de asemenea în discursul „analiștilor” care urmăresc discreditarea Academiei Române.

OJS nu poate concepe că poți să dai sens în modul cel mai firesc și autentic identității tale naționale, culturale și confesionale și, în același timp, poți să fii deschis spre valorile naționale, culturale și confesionale ale celorlalte națiuni și culturi din Europa cu care interacționezi. Vrea să rupă în mod artificial, cu orice preț, acest tip de relație, ca și cum cele două apartenențe s-ar exclude în mod radical.

În toate afirmațiile sale nu reușește, însă, niciodată, să arate, în mod concret, ce înseamnă democratizare și integrare euroatlantică și care sunt pașii pe care ar trebui, chipurile, să-i urmeze Biserica Ortodoxă Română și Academia Română.

3. Menționarea așa numitului conflict din interiorul Sfântului Sinod (p. 168) și despărțirea radicală a clerului Bisericii Ortodoxe Române în clerici „extremiști - ortodoxiști”, care confiscă Biserica și tradiția creștină, și clerici „pasiviști” (p. 171) constituie o noutate pentru mulți dintre noi, dar este o certitudine pentru OJS.

4. Acuzația că „ierarhii Bisericii au încurajat mai mult sau mai puțin deschis respingerea democrației și a statului de drept liberal” (pp. 169-170) este o acuzație inadmisibilă, care trebuie demonstrată!

5. Afirmația malițioasă că „preoții din diaspora europeană simpatizează sloganurile ortodoxiste, antidemocratice și antioccidentale” și că mulți ierarhi „nu vor sau nu pot să ia măsuri decisive împotriva acestor preoți” (p. 170), urmărește, din nou, să discrediteze clerul român ortodox, insinuând faptul că prin întărirea legăturii dintre credința ortodoxă și cultura națională, preoții din diaspora ar promova periculosul suveranism naționalist și ortodoxist, atât de dăunător pentru întreaga Europă.

În realitate, ceea ce OJS incriminează ca fiind suveranism, ortodoxism și antioccidentalism, constituie de fapt lucrarea misionară firească depusă de preoții români la nivelul parohiilor, de consolidare a identității confesionale ortodoxe, dar și a identității naționale a celor peste șase milioane de români plecați din țară la muncă în străinătate, pentru un trai mai bun al familiilor lor.

„Biserica oferă românilor din diaspora un important cadru de manifestare a moștenirii lor culturale, care joacă un rol însemnat în păstrarea identității lor, în integrarea lor, în alinarea dorului de țară, în întâlnirea altor persoane din România, în procesul de reziliență, în creativitate, în cultivarea mândriei față de obârșie, în înlăturarea sentimentului de inferioritate, în sprijinirea depășirii momentelor grele din viață, ca suport psihologic, moral și care ajută și la dezvoltarea unui dialog cu membrii țării gazde, îndemnând la respect față de diversitatea culturală” (Preasfințitul Părinte Episcop Siluan al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei, „Cuvânt înainte” la volumul „Identitate și patrimoniu cultural imaterial românesc. Cultură și tradiții la românii din Episcopia Ortodoxă Română a Italiei”, Ed. Rediviva, Milano, 2025, 252 pagini, Coord. volum: Dr. Maria Șpan, p. 7).

Parohiile românești din diaspora europeană au devenit a doua casă a românilor plecați la muncă în afara țării. Despre toate aceste realități existențiale identitare din viața românilor din diaspora, nu vrea să știe.

6. Cu privire la acuzele aduse și în acest text Sfântului Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae, că a avut „legături strânse cu legionarismul” (p. 169), readuc în atenția celor interesați, cererea sa de demisie din funcția de rector al Academiei Teologice din Sibiu, înaintată la 7 februarie 1946 mitropolitului Nicolae Bălan al Transilvaniei, în urma presiunilor politice venite din partea primului ministru Petru Groza, în care menționează rămânerea sa consecventă în afară de orice partid politic și de orice ideologie de partid:

„Înalt Prea Sfințite, luând cunoștință de dorința Onoratei Președinții a Consiliului de Miniștri de a avea un alt om în fruntea Academiei Teologice „Andreiene” și știind că nu pot gândi să fac dificultăți Înalt Prea Sfinției Voastre, iar pe de altă parte, că nu pot deține un post opunându-mă forței de stat, prin prezenta pun la dispoziția Înalt Prea Sfinției Voastre, demisia mea.

Înalt Prea Sfinția Voastră știe că nu m-am prins niciodată cu puterea de acest post, prin repetatele demisii ce Vi le-am înaintat. Deci o fac și acum, fără regrete, mulțumind Înalt Prea Sfinției Voastre și Prea Veneratului Consiliu Arhiepiscopesc pentru încrederea ce mi-a acordat-o vreme de 10 ani, datorită căreia am putut avea bucuria să văd în acest răstimp ridicându-se școala aceasta pe culmile prestigiului.

Dar dacă nu regret beneficiul modest al postului și mărirea lui, atât de greu plătite cu marile griji ce mi le-am făcut, țin să precizez că regret faptul că e dorită plecarea mea din considerații de ordin extrabisericesc.

Vreau să fixez în această cerere că dacă conștiința și opinia publică mă absolvă în vreo privință de orice pată, apoi aceasta este consecventa mea rămânere în afară de orice partid politic și de orice ideologie de partid. Ca preot și conducător al unei instituții de formare a preoților, mi-am propus ca linie de conduită să rămân mai presus de împărțirile politice dintre credincioși. Mi-am menținut această atitudine cu grele riscuri în vremea legionarismului care lupta mai vehement pentru otrăvirea sufletelor viitorilor preoți. Am luptat tot timpul împotriva oricărei tendințe de politicianizare a școlii. Aceasta e marea mea nevinovăție, sau poate marea vină pe care trebuie să o ispășeșc acum.

În scrisul meu ziaristic de 15 ani m-am menținut în vremuri de mari pasiuni, pe aceeași linie. Nu se va găsi în scrisul meu un singur cuvânt de glorificare a lui Hitler, Musolini, de ură față de evrei sau de persiflare a democrației. Dimpotrivă, atât cât se putea, strecuram mereu marea idee a democrației evanghelice despre marea valoare a omului, despre dragostea în libertate etc. Toți cunoscuții din Sibiu mă știu ca pe un hotărât și rar adversar al filogermanismului în vremurile când făcea ravagii pe la noi.

Sunt acuzat de legăturile cu profesorul Nichifor Crainic. Toți cei ce au citit „Gândirea” știu că articolele mele aveau caracter strict teologic, lipsind din ele orice element politic, orice tendință rasistă, fascistă sau antisemită. Cu ideile politice ale lui Nichifor Crainic n-am avut nimic comun. I le dezaprobam public. Întâlnirile mele cu el erau la 2-3 ani odată, în mod incidental, ca cu orice cunoștință în general. Nu m-am bucurat de nici un favor, de nici un rând scris măcar, cât a fost ministru.

Am dus o viață retrasă de om al cărții. N-am conturbat pe nimeni în gustarea beneficiilor politice. Singura mea pasiune a fost ridicarea nivelului școalei ce-o conduceam. Pentru aceasta am muncit până la epuizare, rămânând om sărac. Pentru apărarea ei am cheltuit tact și grijă enormă. Mă retrag mulțumit că am reușit să rămân așa până azi și să o mențin cu acest prestigiu. Dumnezeu să o ocrotească și de aici înainte. Devotat, Dr. D. Stăniloae, Sibiu, 7 februarie 1946” (Arhiva Bibliotecii Mitropoliei Sibiului, Fondul Bălan, Act. 1035, 7 februarie 1946).

Cât de clar este acest document manuscris și ce valoare documentară are astăzi, pentru memoria Sfântului Părinte Dumitru Stăniloae, pe care mulți o întinează!

Unele paragrafe extrase trunchiat din publicistica interbelică pentru a-l incrimina de faptul că a fost „unul dintre cei mai importanți susținători teologici ai Mișcării Legionare” (OJS) și că „a făcut apologia Germaniei naziste și a legionarismului”, susținând „legătura dintre ortodoxie și naționalism” și împărtășind, „prin vorbă sau faptă, valorile fascismului” (comunicat INSHR-EW, 17 iulie 2024), trebuie contextualizate istoric și analizate obiectiv, ținând cont de întreaga sa publicistică și operă științifică pe tematica respectivă.

Nu poți extrage și cita un text care îți convine, doar pentru a argumenta o idee prestabilită și apoi trece cu vederea un alt text care te încurcă pe tine, ideolog de serviciu, în susținerea ideii tale preconcepute.

Cu zece ani înainte, la 13 septembrie 1936, într-un articol intitulat: „Pentru o mai bună educație în școlile teologice!” și publicat în revista Telegraful Român din Sibiu, în calitatea de rector al Academiei Teologice din Sibiu, părintele Dumitru Stăniloae prezenta modul în care trebuia înțeles și întrupat corect naționalismul studenților teologi și al preoților, solicitând acestora neamestecul în partidele politice și în ideologiile de partid.

„Dar pentru că problema aceasta a disciplinei în școlile teologice s-a pus în legătură cu anumite manifestări deviate de naționalism, să spunem câteva cuvinte și despre naționalismul studenților teologi și al preoților.

Nu trebuie să se dezaprobe în școlile teologice spiritul naționalist. Dimpotrivă, el trebuie cultivat atât de profesori, cât și de conducătorii internatelor. Dacă nu vrem să ajungem ca în Spania, la război fratricid, trebuie să întărim din vreme spiritul naționalist împotriva comunismului care lucrează febril. Cine va apăra satele de ofensiva propagandei comuniste dacă nu preotul? Biserica ortodoxă, legată în fiecare țară de poporul de acolo cu fire groase și adânci, nu este indiferentă ca Biserica catolică față de ce se întâmplă cu neamul cu care se înfrățește organic. Cu atât mai mult că neamul este aproapele în formă concretă, iar iubirea de neam te îndeamnă la muncă, la sacrificii, la altruism pentru cei din jurul tău, pe când internaționalismul e o mască sau scuză pentru egoism.

După iubirea de Dumnezeu, iubirea de neam, acesta e programul școlilor teologice și al preoțimii. Și acesta e raportul just între ele. Nu e mai presus iubirea de neam, ci cea de Dumnezeu, dar amândouă sunt atât de strâns legate, încât una fără alta e pentru noi un lucru nenatural, abstract, extreme bolnăvicioase: catolicism sau păgânism.

Din raportul astfel stabilit reiese clar cum trebuie să fie naționalismul studentului teolog și al preotului. Naționalism până la sacrificiu, dar manifestându-se în acte compatibile cu Dumnezeu și cu un preot stăpânit de gândul la Dumnezeu. Naționalism de concepție, de simțire fierbinte, de muncă și devotament în slujba neamului, să pui în slujba neamului toate virtuțile creștine și preoțești. Naționalism impus cu sabia duhului, care taie durabil dușmanii și-i pregătește cale triumfală, nu naționalism de strigăte, de marșuri, de cămăși și de violență. Chiar dacă vor fi având și ele oarecare efect, el e cu mult mai mic și în orice caz, e incompatibil cu preotul și cu studentul teolog, care în felul acesta, mai mult pierde din prestigiul personal și al instituției bisericești, decât câștigă.

Propagandă cu cuvântul, cu ideea, dar nu de pe scena adunării electorale, de unde se dau bani și rachiu, ci în toate ocaziile firești ale vieții. Propagandă pentru idee, pentru neam, pentru iubirea lui, dar nu cutare sau cutare partid. Să nu substituim neamului partidul. Să fim naționaliști, nu partidiști. Să vorbim de neam, nu de un partid sau altul. Să aprindem dragostea de neam, nu de un partid. Rămânem așa mai presus de împerecherile oamenilor, ascultați de toți și pregătim așa mai bine toate sufletele pentru organizațiile naționaliste. Să nu ne înscriem într-un partid naționalist, care pe lângă iubirea de neam mai are și multe detalii mai puțin frumoase cu care noi nu putem face cauză comună. Să rămânem nu înscriși, ci crescuți din trunchiul neamului.

Să aducem naționalismului o contribuție de clarificare a țelurilor, de purificare a scăderilor, pentru că așa îi facem un serviciu mai mare, căci numai ceea ce-i la unison cu virtuțile creștine durează mult. Să aducem naționalismului o contribuție de spiritualitate, căci aceasta o așteaptă el de la noi, și aceasta numai noi i-o putem da.

Contribuția de gâtlejuri, de brațe care lovesc, o poate da oricine. Să nu ne cufundăm în masă, să nu pierdem calitatea de preoți și de viitori preoți, practicând naționalismul așa cum nu se potrivește cu noi. Preoți în frunte, dar cu crucea, nu cu pușca.” (Dr. D. Stăniloae, „Pentru o mai bună educație în școlile teologice”, în „Telegraful Român”, an LXXXIV, nr. 38, 13 sept. 1936, p. 1).

7. Afirmația potrivit căreia, după anul 1989, „în frățiile și mănăstirile ortodoxe au apărut grupuri radicale care glorificau în mod deschis „Legiunea Arhanghelului Mihail” și pe liderul acesteia, Corneliu Zelea Codreanu” (p. 169), este o altă încercare de manipulare ideologică de joasă speță.

Pe de o parte, utilizează în această propoziție cuvântul „frății”, atunci când se referă la locașurile monahale românești după anii 90. Acest cuvânt este folosit intenționat pentru a-l duce pe cititor cu gândul la „Frățiile de Cruce” – organizațiile de tineret ale Mișcării legionare din perioada interbelică. Este o intenție murdară de a amesteca din nou lucrurile și de a induce ideea că monahismul românesc din ultimii 30 de ani nu a fost străin de Mișcarea legionară interbelică. În Biserica Ortodoxă Română există mănăstiri și schituri, nu frății, iar acest lucru îl știe OJS, dar folosește din nou minciuna – ingredientul lui deja bine cunoscut în manipularea pe care o practică mediocru.

Pe de altă parte, în forma în care este făcută această exprimare, se dă impresia unui adevărat flagel neolegionar care a cuprins întreg monahismul românesc după anii 90.

În prezent, în România există aproximativ 700 mănăstiri și schituri ortodoxe.

OJS ar trebui să precizeze cu nume și prenume și cu argumente credibile, în câte din cele aproximativ 700 „frății și mănăstiri ortodoxe” a fost glorificată după anul 1989, Legiunea „Arhanghelul Mihail” și liderul acesteia, Corneliu Zelea Codreanu, și ce înțelege el prin „grupuri radicale” apărute în „frățiile și mănăstirile ortodoxe”.

Iată o mostră de noaptea minții, care merge în direcția invocată de OJS: „Preotul Pârvu nu s-a lepădat niciodată de convingerile din tinerețe, când a fost membru activ în Mișcarea Legionară și a susținut o ideologie criminală și antisemită, care a dus într-un final la prăbușirea democrației interbelice, atâta câtă era, și în final la Holocaustul românesc. Pârvu a continuat să sprijine această ideologie periculoasă de-a lungul întregii vieți; i s-au cântat imnuri legionare de mai multe ori, la împlinirea vârstei de 90, respectiv 91 de ani, de către măicuțele mănăstirii Petru Vodă”. (Simina Tulbure, deputată și vicepreședintă REPER, Declarație de presă, Camera Deputaților, Relații publice, 13 februarie 2024).

Așadar, Părintele Iustin Pârvu (10 feb. 1919 - 16 iun. 2013) duhovnic, mărturisitor și ziditor de suflete, intrat în monahism de la vârsta de 17 ani (1936), înscris la Seminarul teologic de la mănăstirea Cernica la vârsta de 20 ani (1939), tuns în monahism la vârsta de 21 ani (1940), hirotonit preot la vârsta de 22 ani (1941), mobilizat ca preot misionar în Armata României în timpul celui de-al doilea Război Mondial la vârsta de 23 ani (1942-1944), arestat de regimul comunist la vârsta de 29 de ani (15 mai 1948), pe când încerca să-și termine studiile ca elev în clasa a VIII-a din Seminarul Teologic din Roman, din cauza faptului că ar fi fost membru în organizația legionară de tineret „Frățiile de Cruce”, la vârsta de 19-21 ani (1938-1940) „înfometat, chinuit și torturat timp de 16 ani (1948-1964), în închisorile de la Suceava, Văcărești, Jilava, Gherla, Periprava, Aiud și Pitești și în mina de la Baia Sprie” (site-ul Doxologia), din cauza convingerilor sale religioase ortodoxe de nezdruncinat și a patriotismului și anticomunismului său, stâlp al ortodoxiei românești și povățuitorul sufletesc al atâtor credincioși și pelerini pe calea mântuirii, care l-au cunoscut după anii 90, la mănăstirile Secu, Bistrița și Petru Vodă, este asociat astăzi, ideologiei legionare „criminale și antisemite care a dus la Holocaustul românesc”.

Iată unde conduc etichetele și abordările teziste și propagandistice ale reformiștilor progresiști români și străini care vor binele patriei.

Ne și imaginăm cum zeloșii preoți și duhovnici din „frățiile și mănăstirile românești” împreună cu grupurile radicale de monahi și monahii disciplinați au susținut și promovat după anii 90, legionarismul fascist criminal și antisemit în comunitățile lor monahale, la o dimensiune atât de copleșitoare, încât ar fi putut influența „grava criză și confuzie politică” din România contemporană și creșterea grupărilor politice din spectrul „extremei drepte” din România, despre care face referire ideologul Schmitt în textul lui.

8. Consideră Referendumul constituțional pentru familie din anul 2018 – o „ofensivă tradiționalistă” și este nedumerit din ce motiv niciun partid nu s-a împotrivit acestuia (p. 165).

Vă dați seama? Liberalul progresist ar fi așteptat, totuși, o opoziție categorică a partidelor politice față de o inițiativă cetățenească democratică cu privire la definirea căsătoriei, care prevedea înlocuirea sintagmei „între soți” din art. 48, alin. (1) al Constituției României cu sintagma: „între un bărbat și o femeie”, „pentru păstrarea firescului vieții noastre și al copiilor noștri” și pentru „a apăra familia de acele tendințe ale societății moderne care îi diminuează importanța și îi accelerează degradarea” (Coaliția pentru Familie. Un referendum pentru România - Agerpres, 20 septembrie 2018).

Susținătorul aprig al respectării democrației și a statului de drept în România ar trebui să știe că referendumul este „expresia suveranității poporului”, așa cum reglementează Art. 2 din Constituția României și că boicotarea lui de către partide este un atentat grav la regimul constituțional și la democrație. Cum să ceri împotrivirea partidelor față de un referendum? Nici el nu mai știe ce și cum este cu respectarea democrației și a statului de drept, pe care, însă, le rostogolește mereu în discursul său, doar doar cineva îl va crede.

În același an 2018, într-un ziar elvețian, menționa „campaniile antioccidentale ale Bisericii Ortodoxe Române pentru valorile familiei împotriva homosexualității, în sens deplin rusesc” („ganz in russischem Sinne”). Absolut aiuritor! Ce treabă are aici „sensul deplin rusesc” și de ce trebuie să fie catalogată Biserica Ortodoxă Română ca fiind antioccidentală, dacă susține valorile familiei creștine?

9. Afirmația potrivit căreia costurile pentru terenul și construcția Catedralei Naționale au fost de „400 de milioane, fiind suportate în mare parte de stat” (p. 168), este o nouă minciună grosolană. În primul rând nu menționează dacă se referă la euro sau lei. Dacă se referă la euro, informația corectă este că în perioada 2010-2025 au fost cheltuiți 270 de milioane de euro, informație pe care o poate găsi chiar pe site-ul „hot news”, care nu-i este străin (16 martie 2025), pe baza unui răspuns oficial trimis de Biroul de Presă al Patriarhiei Române. De la 400 de milioane de euro la 270 de milioane de euro este o mică mare diferență! El ar fi putut trece în text și 600 sau 800 milioane de euro, nu mai contează în raport cu minciunile și dezinformările frecvente pe care le practică.

10. Menționarea necesității reformei lecțiilor de istorie în școlile de stat, cu accent pe istoria contemporană, discutată în spațiul public românesc, la începutul anului 2025, față de care „se opun cu înverșunare membrii Academiei Române, care sunt responsabili pentru lecțiile de istorie care promovează naționalismul, dar îi lasă pe majoritatea copiilor fără nicio idee și dezorientațiˮ (p. 172), este un alt exemplu tipic de manipulare ideologică.

Suntem din nou în fața unei alte dezinformări a lui Schmitt. Membrii Academiei Române nu s-au opus nicidecum „cu înverșunare, reformei lecțiilor de istorie în școlile de stat, cu accent pe istoria contemporană”, pe fondul naționalismului care, chipurile, ar fi fost promovat până acum în manualele de istorie sub influența acestora.

În contextul dezbaterilor cu privire la modificarea planurilor cadru pentru liceu, inițiate de Ministerul Educației și Cercetării, la începutul anului 2025, în data de 6 februarie 2025, Președintele Academiei Române, Președintele Secției Istorice și Arheologie a Academiei Române și un număr de 12 decani și profesori de la doisprezece facultăți de istorie din țară au întocmit un memoriu, în care au cerut revenirea disciplinei „Istoriei României/românilor” ca disciplină distinctă în trunchiul comun la liceu, solicitând ca predarea disciplinelor „Istoria evreilor. Holocaustul și Istoria comunismului ”să fie făcută în corelație cu Istoria universală și Istoria românilor: „Disciplinele „Istoria evreilor. Holocaustul și Istoria comunismului”, importante pentru dezvoltarea competențelor civice ale elevilor, NU pot fi înțelese fără studierea aprofundată, în patru ani de zile, a istoriei universale și a istoriei românilor. Cele două discipline nou introduse la clasele a XI-a și a XII-a sunt complementare disciplinelor mari de Istorie, abordând evoluții de cultură și civilizație, societate și politică, care nu pot fi percepute corect de elevi fără a cuprinde contextul mai larg în care s-au desfășurat, context dat de procesele istorice complexe explicate de istoria universală și istoria românilor” (https://rgnpress.ro/).

În urma discuțiilor și întâlnirii de lucru avute, în data de 13 februarie 2025, cu reprezentanții Academiei Române și ai facultăților de istorie din universități, Ministrul Educației și Cercetării, Daniel David, a anunțat că se bucură să fie „ministrul care poate contribui, alături de specialiștii de top ai domeniului, la readucerea după câteva decenii a «Istoriei românilor și a României» (numele va fi definitivat de Academia Română) ca disciplină de sine stătătoare la nivel liceal”, începând cu anul școlar 2025-2026, menționând, de asemenea, că acest lucru constituie un element esențial legat de cultura națională (https://www.edupedu.ro/ultima-ora-istoria-romanilor.../).

Așadar, pe de o parte, decenii la rând, disciplina Istoria românilor nu a fost predată distinct în învățământul liceal și, pe de altă parte, colaborare și nu dezacord între Ministerul Educației și Cercetării, Academia Română și facultățile de istorie din România în reforma „lecțiilor de istorie” la care face referire dezinformatul OJS.

11. Cu privire la afirmația că lecțiile de istorie ar promova naționalismul în învățământul public - ceea ce nu este, oricum, cazul - de ce ar fi, totuși, un lucru condamnabil dacă elevii ar învăța la școală despre iubirea de patrie și de neam? În timpul studiilor noastre gimnaziale, liceale și universitare am avut profesori venerabili de istorie și de limba și literatura română, care au sădit în sufletele și mințile noastre dragostea pentru cercetarea istoriei și a limbii și literaturii române și patriotismul cu referire la neamul românesc din care facem parte. Nu ne-a fost rușine cu acest lucru! Toți străinii sunt mândri de neamul din care fac parte. Elvețienii, din rândul cărora provine OJS, și austriecii, în rândul cărora activează, sunt chiar mândri de propria lor identitate națională și o manifestă vizibil.

12. Aserțiunea că Biserica exercită o influență considerabilă asupra programelor și practicilor didactice din învățământul de stat din România, în cadrul cărora au fost diseminate timp de decenii o parte semnificativă a ideilor extremei drepte (p. 171), este o altă inepție debitată de Schmitt, pe care nu are cum să o demonstreze.

13. Despre propunerea aberantă de „dizolvare a Academiei Române în starea sa actuală și de reînființare a acesteia ulterioară, toți membrii fiind nou aleși” (p. 173) – fără cuvinte. Imaginați-vă, până unde merge aroganța sa nelimitată cu privire la cel mai înalt for de cercetare și cultură din România. Din cauza faptului că Academia Română, prin strategia și proiectele sale culturale – științifice menține și promovează identitatea și conștiința națională românească, ar trebui desființată și reînființată. Pe cale de consecință, statutul celor 68 membri titulari, 64 membri corespondenți și 39 membri de onoare din țară și străinătate ai Academiei Române trebuie anulat, pentru ca ulterior, după mintea dezechilibrată a lui Schmitt, să nu mai fie aleși în cadrul acestui for academic, naționaliști învechiți și ultraconservatori.

14. Opinia că „statul însuși ar trebui să oblige Biserica să adere la o rațiune de stat bazată pe democrație, statul de drept și integrarea euroatlantică”, în caz contrar să n-o mai finanțeze (p. 173) este de-a dreptul stupidă.

Sugerează că Biserica trebuie obligată de statul român să facă ceva ce nu vrea să facă, dar cum poate demonstra el că Biserica Ortodoxă Română nu ar respecta democrația și statul de drept din România și s-ar opune integrării euroatlantice?

Constituția României stipulează foarte clar „rolul spiritual, educațional, social - caritabil, cultural și de parteneriat social, precum și statutul de factor al păcii sociale”, pe care Biserica Ortodoxă Română îl are în statul român (Secretariatul de stat pentru culte, „Statul și cultele religioase”, Ediția a II-a revizuită și adăugită, Ed. Litera, București, 2018, p. 97) și pe care-l îndeplinește cu responsabilitate și jertfă.

Slujirea liturgică sacramentală, promovarea valorilor fundamentale ale moralei, credinței și spiritualității creștine ortodoxe, educația creștină în instituțiile teologice și în școlile publice de stat, lucrarea social-caritativă în armată, penitenciare, spitale, așezăminte filantropice etc. sunt direcții esențiale ale lucrării Bisericii Ortodoxe Române într-un stat care are obligația de a se îngriji de cetățenii săi și care se cuvine să fie recunoscător Bisericii pentru această lucrare săvârșită în folosul acestora.

Doar în anul 2025, la nivelul Patriarhiei Române au fost cheltuiți 404.523.698,17 lei, echivalentul a 80.238.757,94 euro pentru susținerea întregii activități de asistență socială și filantropică și pentru sprijinirea sinistraților („Sinteza activităților Bisericii Ortodoxe Române în anul 2025”, Basilica.ro, 5 februarie 2026).

Prezența Bisericii Ortodoxe Române în organismele bisericești mondiale (Consiliul Mondial al Bisericilor) și europene (Conferința Bisericilor Europene), dialogurile bilaterale cu Bisericile Ortodoxe surori, cu Bisericile Orientale, cu Biserica Romano-catolică, cu Bisericile Protestante din Europa, America, Asia și alte părți ale lumii, existența unei Reprezentanțe a Patriarhiei Române la Bruxelles care urmărește dialogul cu instituțiile europene, monitorizarea politicilor Uniunii Europene și promovarea valorilor ortodoxe, promovarea dialogului interconfesional internațional la nivelul învățământului teologic universitar arată că Biserica Ortodoxă Română nu este izolată nicidecum, ci își aduce contribuția responsabilă la nivel internațional pe culoarul teologic ortodox, spiritual și cultural.

OJS nu vede sau nu vrea să vadă aceste realități. Cu ochelarii săi de cal vede peste tot, în mod exclusiv, doar periculosul suveranism naționalist, ortodoxist și extremist, cultivat, chipurile, de Biserică, care s-ar împotrivi democrației, statului de drept și integrării euroatlantice.

15. Afirmația cu privire la finanțarea Bisericii de către statul român (p. 173) trebuie lămurită, încă o dată, pentru nelămuritul OJS.

„Toate regimurile politice românești, de la întemeierea statului român modern și până în prezent, au prevăzut forme de susținere financiară a activității cultelor religioase. Acest lucru s-a impus ca necesar mai ales după secularizarea averilor bisericești, când Biserica Ortodoxă Română a rămas fără mijloacele financiare pentru a-și susține activitățile, iar statul român și-a asumat compensarea parțială a pierderilor suferite de aceasta prin preluarea unei părți a cheltuielilor de susținere a activităților cultelor. Principiul contribuției statului la susținerea activității cultelor s-a păstrat și s-a extins pe parcursul următorului secol și jumătate. Situația actuală a susținerii financiare parțiale a activității cultelor de către stat se înscrie, pe de o parte, în tradiția juridică românească, iar, pe de altă parte, ține seama de necesitățile actuale și de modelele europene existente” (Secretariatul de stat pentru culte, „Statul și cultele religioase”, Ediția a II-a revizuită și adăugită, Ed. Litera, București, 2018, p. 97).

Așadar, este vorba nu de finanțarea Bisericii, ci de susținerea financiară parțială a activităților cultelor! Iar motivația trebuia să fie cunoscută de un profesor care predă istorie est - europeană!

16. Tema relației dintre ortodoxie și națiune îl încurcă extrem de mult pe OJS, din cauză că, din punctul lui de vedere, acest tip de relație este incompatibil cu globalismul și internaționalismul nivelator, pe care îl promovează în mod fățiș. Cele două concepte constituie pentru el două pietre mari de poticnire în parcursul democratic și euroatlantic al României. S-ar bucura, probabil, să le vadă șterse din memoria colectivă a românilor.

Se poate observa cum OJS și cercul „intelectualilor apropiați Bisericii” – în realitate, unii dintre ei – „cai troieni” în curtea Bisericii, transformați peste noapte în „redutabili analiști” ai actualității politice și eclesiastice românești, rostogolesc în continuu, pe rețelele de socializare, în presa scrisă, la posturile de radio și televiziune, în podcasturi etc., în mod arogant, ironic, agresiv și obsesiv, termenii „etnofiletism”, „erezie filetistă” și „naționalism religios”, pentru a delegitima orice legătură firească și organică dintre ortodoxie și națiune, fără să țină cont de contextul istoric și bisericesc care a generat tema așa numitului filetism în cadrul miletului creștin din Imperiul Otoman, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Nu poți să te referi în mod unilateral doar la hotărârea Sfântului și Marelui Sinod din Constantinopol (16 septembrie 1872), care a declarat Biserica Bulgară schismatică, numind filetism „pretenția unui grup etnic (bulgari) de a-și organiza viața bisericească pe principii naționale (structuri bisericești proprii pentru o anumită naționalitate) în cadrul unui stat (otoman) și condamnându-l ca fiind un concept ce contrazice, în mod fundamental, eclesiologia ortodoxă” (Ernst Chr. Suttner, „Der bulgarische Phyletismus – ein geistliches oder ein weltliches Thema?”, in Ernst Chr. Suttner, „Kirche in einer zueinander rückenden Welt. Neuere Aufsätze zu Theologie, Geschichte und Spiritualität des christlichen Ostens”, Augustinus Verlag, Würzburg, 2003, p. 583), fără a depune un minim efort științific de cunoaștere a contextului istoric și a motivațiilor politice bisericești particulare care au condus la acea hotărâre sinodală și fără a te gândi dacă este corect și onest științific să faci trimitere la ea, oriunde și oricând, doar pentru justificarea înrolării tale ideologice vremelnice.

Scurt excurs istoric despre etnofiletismul condamnat de Sfântul și Marele Sinod din Constantinopol (16 septembrie 1872)

Voi face, în continuare, un scurt excurs istoric cu referire la conflictul care a dus la schisma dintre Patriarhia Ecumenică și Biserica Bulgară din anul 1872, din cauza așa numitului filetism.

După trecerea celui de-al doilea Țarat bulgar sub dominație otomană (1393/1396) și transformarea lui în pașalâc, statalitatea acestuia a fost desființată pentru aproape 500 de ani. Biserica, cultura și națiunea bulgară au fost desființate.

„Turcii au zdrobit tot ce a însemnat stat, independența Bisericii, cultura și națiunea bulgară. Ultimul patriarh Eftimie de Târnovo a fost depus și trimis în exil. În locul lui a fost numit un episcop grec subordonat Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol. Toți episcopii bulgari ai Patriarhiei de Târnovo au fost înlocuiți cu episcopi greci, sfintele moaște ale sfinților naționali bulgari au fost arse, cele mai mari biserici au fost transformate în moschei, localuri pentru băi sau grajduri, bibliotecile bulgare au fost arse. Membrii familiei țarilor bulgari au fost, fie omorâți, fie trimiși în exil în Asia Mică. Intelectualii bulgari au fugit din țară, în Rusia, în Serbia și în România” (Stefan Zankov, „Die Verfassung der bulgarischen orthodoxen Kirche”, Zürich, 1918, p. 22).

În secolul al XVIII-lea, „Patriarhia Ecumenică a pornit o acțiune dură de deznaționalizare totală a poporului bulgar și elenizare a lui. A fost introdusă limba greacă ca limbă de cult. Cărțile de cult în limba slavă bisericească au fost îndepărtate din bisericile bulgare și schimbate cu cărți de cult în limba greacă. Toate cărțile, manuscrisele, inscripțiile și monumentele bulgărești au fost distruse. Mai întâi, în orașe, apoi, și în sate, au fost înființate școli în limba greacă, unde copiii au uitat conștiința națională bulgară. Cu timpul, a dispărut și numele de bulgar. La începutul secolului al XIX-lea nu mai exista ideea de stat, biserică, cultură și națiune la bulgari” (Stefan Zankov, „Die Verfassung der bulgarischen orthodoxen Kirche”, p. 23).

Mișcarea de emancipare națională bisericească a bulgarilor de la mijlocul secolului al XIX-lea, în cadrul miletului creștin (singura formă de organizare permisă popoarelor creștine din imperiul otoman, având în frunte, nu numai pentru chestiuni bisericești, ci și pentru cele administrativ - politice, pe patriarhul ecumenic grec - etnarh), a determinat o reacție de respingere categorică din partea Patriarhiei Ecumenice, sub influența ideilor pan eleniste ale vremii.

„Marea idee grecească” din Balcani și mecanismul grecesc de propagandă și de asimilare etnică au exclus orice idee de naționalitate, imputând acestor acțiuni tendința de separare de Patriarhia Ecumenică.

Au existat mai multe momente ale escaladării conflictului dintre Patriarhia Ecumenică și clerul bulgar: nerespectarea din partea Patriarhiei Ecumenice a decretului imperial otoman (Hatt-i Humayun) din anul 1856, care prevedea egalitatea deplină a tuturor supușilor imperiului în fața legii; neîndeplinirea dorinței îndreptățite a bulgarilor de a li se permite limba de cult bulgară, cler bulgar, școli bulgare; trimiterea de către Patriarhie, în aceste teritorii, doar a unor arhierei și preoți greci care au fost întâmpinați cu neîncredere de către poporul bulgar; nerespectarea dorinței bulgarilor de a avea reprezentare egală cu grecii în conducerea Patriarhiei Ecumenice; refuzul bulgarilor de a mai plăti taxele bisericești către Patriarhia Ecumenică; ruperea legăturilor cu Patriarhia Ecumenică din partea unor episcopi bulgari care nu l-au mai pomenit la slujbe pe patriarhul ecumenic (în anul 1860, episcopul bulgar Ilarion Makariopolski din Constantinopol a refuzat să-l mai pomenească la slujbe pe patriarhul ecumenic); caterisirea și exilarea unora dintre ei la Muntele Athos; trimiterea din partea ambelor părți a unor epistole către celelalte Biserici ortodoxe, pentru a-și susține, fiecare, propriul punct de vedere etc. (Stefan Zankov, „Die Verfassung der bulgarischen orthodoxen Kirche”, Zürich, 1918, pp. 21-38).

Pe fondul creșterii tensiunilor dintre cele două tabere și constrâns de împrejurările politice, patriarhul ecumenic Grigorie al VI-lea (1867-1871) a consimțit să le acorde bulgarilor unele drepturi de autonomie bisericească. În anul 1867, acesta a alcătuit un proiect care prevedea înființarea unui exarhat bulgar autonom. Nu s-a ajuns la înțelegere cu privire la delimitarea teritorială a exarhatului proiectat. Bulgarii propuneau ca sub jurisdicția exarhatului bulgar să intre toate eparhiile unde populația bulgară era majoritară, iar proiectul patriarhului prevedea numai eparhiile dintre Dunăre și Munții Balcani (Moesia). Fiecare parte ținând la propriul punct de vedere, nu s-a ajuns la nici un rezultat. Văzând că nu se poate impune, Patriarhia Ecumenică a învinovățit, în anul 1868, pe bulgari că urmează principii schismatice și că doresc o Biserică care să se bazeze doar pe principiul naționalității fără granițe - așa numitul filetism (Stefan Zankov, „Die Verfassung der bulgarischen orthodoxen Kirche”, pp. 30-31).

Conflictul bisericesc dintre Patriarhia Ecumenică și bulgari a fost urmărit îndeaproape de statul otoman, care dorea să restabilească liniștea internă a țării.

Bulgarii au cerut cu insistență intervenția statului, susținând că precum a procedat, cu de la sine putere, la supunerea Patriarhiei bulgare de Târnovo sub jurisdicția Patriarhiei de Constantinopol, cu cinci sute de ani în urmă, tot așa avea datoria să repare această greșeală istorică redând independența Bisericii bulgare.

La 28 februarie 1870, Guvernul otoman a emis un decret (firman) de înființare a unui exarhat bulgar, care prevedea organizarea bulgarilor într-un grup etnic bulgar cu conducere bisericească proprie (milet creștin bulgar), rămânând, însă, pe mai departe, sub jurisdicția Patriarhiei Ecumenice. Noul exarh bulgar trebuia să-și primească investitura bisericească de la patriarhul ecumenic, să ia Sfântul Mir de la Patriarhia Ecumenică și să pomenească numele patriarhului ecumenic la oficierea sfintelor slujbe. Alegerea exarhului urma să fie supusă și confirmării autorității civile.

În articolele 10-11 ale firmanului erau indicate eparhiile care urmau să intre sub jurisdicția Exarhatului bulgar. Se menționa că în afară de aceste eparhii cu populație exclusiv bulgară, în Exarhatul bulgar puteau intra și alte eparhii care aveau 2/3 din populație bulgari.

„Patriarhia Ecumenică, care în principiu admitea înființarea unui exarhat autonom bulgar, sub influența curentului naționalist din cercurile conducătoare elene din Atena și Constantinopol, n-a recunoscut firmanul imperial din 28 februarie 1870, deoarece, prin delimitarea teritorială a Exarhatului bulgar, se sustrăgeau de sub influența elenismului eparhiile din Tracia și Macedonia” (A. Diomedes Kyriakos, „Geschichte der Orientalischen Kirchen von 1453-1898”, Leipzig, 1902, pp. 43-49, în S. Simeonov, „Înființarea și organizarea Exarhatului bulgar”, în revista „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 5-6, 1941, p. 362).

Patriarhia a protestat față de această decizie a Guvernului otoman, obiectând că aceasta este o ingerință de stat în chestiunile interne ale Bisericii, uitând de fapt că și trecerea Bisericii Bulgare sub jurisdicția Patriarhiei Ecumenice (Patriarhia bulgară de Târnovo – 1393 și Arhiepiscopia bulgară de Ohrida – 1767), în urma trecerii bulgarilor sub dominație otomană, a avut loc tot printr-o decizie a puterii de stat otomane.

În anul 1871 a fost întocmit primul statut de organizare a Exarhatului bulgar iar la 6 februarie 1872 a fost ales primul exarh bulgar Antim I, mitropolitul Vidinului, alegerea lui fiind confirmată de către Guvernul otoman, dar respinsă de patriarhul Constantinopolului Antim al VI-lea (1871-1873).

În urma escaladării conflictului, dar și a unor încercări nereușite de aplanare a acestuia, la 11 mai 1872, la cea mai mare sărbătoare bisericească națională a bulgarilor (Sfinții Chiril și Metodie - apostolii slavilor), exarhul bulgar Antim I împreună cu ceilalți episcopi bulgari au proclamat în biserica bulgară din Constantinopol, independența Bisericii Ortodoxe Bulgare (Stefan Zankov, „Die Verfassung der bulgarischen orthodoxen Kirche”, p. 35).

Drept răspuns la proclamarea unilaterală a independenței bisericești a Exarhatului bulgar, patriarhul Constantinopolului Antim al VI-lea (1871-1873) a convocat Sfântul și Marele Sinod din Constantinopol (29 august – 16 septembrie 1872), cu participarea a 32 episcopi greci, între care și patriarhii Alexandriei, Antiohiei și Ierusalimului (doar la prima sesiune) precum și arhiepiscopul Ciprului, în cadrul căruia, la data de 16 septembrie 1872, episcopii, clericii și laicii bulgari filetiști au fost declarați schismatici:

„... Am examinat și am comparat filetismul cu învățătura Evangheliei și cu ordinea Bisericii lui Dumnezeu, stabilită de secole și am constatat că nu este doar un principiu străin, dar este și total ostil acestora...

I. Detestăm, dezaprobăm și condamnăm filetismul, adică distincțiile după rase, certurile, zelul și diviziunile naționale din Biserica lui Iisus Hristos, ca fiind opuse doctrinei Evangheliei și canoanelor sfinte ale fericiților noștri Părinți care susțin sfânta Biserică și mențin în bună rânduială comunitatea creștină pe care o îndrumă pe calea evlaviei divine.

II. În conformitate cu sfintele canoane, declarăm străini de Biserica una, sfântă, sobornicească și apostolească și cu adevărat schismatici, pe toți cei care admit acest filetism și care îndrăznesc să întemeieze, pe acest principiu, noi întruniri filetiste.

Prin urmare, declarăm schismatici și străini de Biserica ortodoxă a lui Hristos pe toți cei care s-au separat de Biserica Ortodoxă, care au ridicat un altar separat și care au format o întrunire filetistă; adică pe ierarhii depuși și excomunicați mai înainte, Ilarion fost de Macariopolis, Panaret fost de Philippopolis, Ilarion fost de Loftsa, Antim fost de Vidin și prelații care tocmai au fost depuși: Dorotheos fost de Sophia, Parthenios fost de Nysava, Gennadios fost de Velisos; pe preoții și diaconii pe care i-au hirotonit ilegal, pe toți cei care sunt în comuniune cu ei, care împărtășesc doctrinele lor și care le acordă sprijinul lor; precum și pe toți cei care acceptă ca fiind reale și canonice binecuvântările și ceremoniile lor, fie că sunt ecleziastice sau laice...” (G. D. Mansi, „Sacrorum Conciliorum Nova et Amplissima Collectio”, Paris, 1911, vol. 45, p. 534).

În expunerea de motive a hotărârii sinodale din 16 septembrie 1872, se arăta faptul că pentru Biserica ortodoxă era cu totul străină ideea ca în același loc să poată exista mai multe jurisdicții bisericești structurate după apartenența națională a credincioșilor. A fost combătută ideea posibilității întinderii jurisdicției unei Biserici particulare pretutindeni unde se află credincioși de aceeași naționalitate – Biserica fără granițe (S. Simeonov, „Înființarea și organizarea Exarhatului Bulgar”, p. 362).

În cadrul dezbaterilor sinodale, a fost condamnată până și titulatura de Biserică bulgară, specificându-se faptul că adjectivul „bulgar” ar fi în contradicție cu eclesiologia paulină și cu textele canonice care se referă la Biserică în conformitate cu principiul teritorial (Pr. lect. univ. dr. Răzvan Perșa, „Biserica Ortodoxă între desconsiderarea identității naționale și etnofiletism”, în volumul „Unitate și dăinuire. Centenar România Mare 1918-2018”, Editura Montefano, Editura Episcopiei Caransebeșului, 2019, p. 198).

La 18 octombrie 1872, Sinodul arhiereilor bulgari a trimis în numele Bisericii bulgare o epistolă circulară tuturor Bisericilor ortodoxe, arătând că actul sinodului constantinopolitan este nedrept și anticanonic, respingând totodată în mod hotărât învinuirea Patriarhiei Ecumenice adusă bulgarilor că ar pretinde o Biserică națională fără granițe (S. Simeonov, „Înființarea și organizarea Exarhatului Bulgar”, p. 362).

„Afirmația din actele Sinodului de la Constantinopol despre pretenția bulgarilor pentru o așa zisă Biserică națională fără granițe, aceasta însemnând că jurisdicția unei Biserici naționale ar trebui să se întindă pretutindeni unde există credincioși ai acelei națiuni, este o simplă născocire, deoarece ierarhii bulgari și majoritatea covârșitoare a bulgarilor ortodocși au năzuit și au cerut mereu doar o Biserică cu granițe teritoriale bine definite. Atât firmanul imperial turc din 1870 (art. 10), cât și Statutul organic al Exarhatului din anul 1871, vorbesc doar despre o Biserică bulgară cu eparhii concrete delimitate strict teritorial” (Ștefan Zankov, „Nation, Staat, Welt und Kirche im orthodoxen Osten als theologisches Problem”, în „Anuarul Universității din Sofia”, VI. Facultatea de Teologie, Sofia, 1937, p. 15).

Concluzia canonistului bulgar Ștefan Zankov (1881-1965), profesor de drept canonic la Facultatea de Teologie a Universității „Sfântul Clement din Ohrida” din Sofia, în legătură cu acest conflict de proporții este că „în cele din urmă, problema nu era de natură dogmatică sau în jurul unor deosebiri canonice fundamentale, ci se limita în jurul următoarei chestiuni: care sunt eparhiile bulgare și care sunt eparhiile mixte și cum să fie rezolvată mai drept problema jurisdicției acestor eparhii sub Patriarhia Ecumenică sau sub Exarhatul bulgar” (Ștefan Zankow, „Nation, Staat, Welt und Kirche im orthodoxen Osten als theologisches Problem”, p. 12).

Documentele de arhivă confirmă excursul istoric menționat.

Prezint, în acest sens, fragmentar, trei documente inedite identificate în Arhivele Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe din România, trimise de agentul diplomatic al României la Constantinopol, J. Stratu, Ministrului Afacerilor Străine din București, G. Costa – Foru, exact în anul 1872 (2/14 februarie 1872, 15/27 februarie 1872 și 2/14 octombrie 1872), care descriu detaliat conflictul dintre Patriarhia Ecumenică și Biserica Bulgară, încheiat cu schisma bisericească dintre ele și care scot în evidență caracterul secular, politic bisericesc al acestei schisme cauzate de așa numitul filetism.

Chiar dacă documentele sunt mai extinse, ele merită parcurse pentru a se înțelege care a fost cu adevărat realitatea de pe teren și care a fost natura acestui conflict, răstălmăcit ideologic de istoriografia postumă și, astăzi, de „intelectualii apropiați Bisericii”.

„Domnule Ministru,
...
Știți că de mai mult timp, bulgarii din Imperiul Otoman susțin o luptă din cele mai energice cu Patriarhul grec din Constantinopol pentru a scăpa de tirania și de exploatarea popilor greci, care, nemulțumiți de a le face Sf. Liturghie într-o limbă neînțeleasă lor, fac încă cea mai activă propagandă pentru deznaționalizarea comunităților bulgare.

Această luptă a avut de rezultat că Poarta s-a decis a acorda tuturor bulgarilor din Imperiu dreptul de a se constitui în Biserică Autonomă, independentă de Patriarhatul grec din Constantinopol și de a-și numi ea singură preoți și episcopi din neamul lor.

Grecii, exasperați de această concesiune a Porții, au pus totul în mișcare pentru a paraliza executarea firmanului împărătesc și, prin intrigile și manoperele lor, au ajuns a pune atâtea piedici și a interpreta într-atâta spiritul firmanului, încât în zilele din urmă, Poarta, după cererea Patriarhului grec, a trimis în exil trei episcopi bulgari pentru cuvântul absurd că ar fi oficiat în ziua de Bobotează fără a fi obținut mai înainte voia Patriarhului.

Aceste măsuri de rigoare au pus în picioare toată populația bulgară. Diplomația întreagă de aici a început a se ocupa serios cu această chestiune care poate avea consecințele cele mai grave și rezultatul a fost că Poarta s-a văzut nevoită a rechema din exil pe acei trei episcopi și a permite bulgarilor pe viitor executarea strictă și fidelă a firmanului”... (Arhiva Ministerului Afacerilor Externe, Fond Constantinopol, Dosar 271, 2/14 februarie 1872, nr. 21).

„Domnule Ministru,

Cred de a mea datorie de a atrage atențiunea Domniei Voastre asupra unui fapt de cea mai mare importanță, care s-a întâmplat aici în cursul săptămânii trecute și care este menit a avea consecințe necalculabile atât pentru religia ortodoxă în genere, cât și pentru interesele patriei noastre în special.

Voi să vă vorbesc despre lupta dintre Patriarhul Ecumenic și Națiunea Bulgară, care a făcut obiectul notei mele confidențiale sub nr. 2/14 februarie a.c., relativă la afacerea scrisorii mitropolitului din București către Patriarhie pentru acordarea de demnități eclesiastice la câțiva prelați români.

Cu toată înverșunarea și energia întrebuințate de greci pentru a paraliza aspirațiunile bulgarilor de a avea o Biserică națională a lor, aceștia din urmă au izbutit prin perseverența și unirea lor a dobândi un triumf complet asupra Patriarhiei.

Națiunea bulgară întreagă, atât în Constantinopol, cât și în diferitele provincii ale Imperiului, s-a ridicat ca un singur om pentru a lua partea acelor episcopi bulgari caterisiți de Patriarhul Ecumenic și exilați de Înalta Poartă, după mijlocirea sinodului grec.

Știrile cele mai alarmante nu încetau a veni Porții de prin provincii asupra dispozițiunilor amenințătoare ale populațiunilor bulgare în fața acestei noi violări făcute conștiinței lor de către Guvernul otoman după mijlocirea Patriarhului și guvernatorii generali ai diferitelor vilaieturi prezentau Porții ca urgentă necesitatea unor măsuri care să poată liniști spiritele, dând o promptă satisfacțiune aspirațiilor manifestate de un timp atât de îndelungat de către întreaga națiune bulgară a Imperiului în favoarea stabilirii unei Biserici Naționale a lor.

Față cu aceste simptome anunțătoare de complicațiuni grave, Poarta luă o decizie subită și garantă bulgarilor prin un nou Irod imperial, o mai largă executare a firmanului dat încă sub viziratul lui Aali Pașa, prin care se acordă acestora din urmă dreptul de a-și alege un exarh cu rangul de patriarh din sânul lor și a-și constitui Biserica Națională pe bazele unui regulament întocmit ad-hoc de către Sinodul Bulgar.

Este adevăr că în același firman se zice că noul exarh bulgar să-și primească investitura bisericească de la patriarhul grec, să ia Sf. Mir de la Patriarhie și în fine, să pomenească numele patriarhului când va oficia. Aceste trei dispozițiuni erau unicele menite a menține oarecum încă legătura între noua Biserică Bulgară și Patriarhul Ecumenic.

Cursul evenimentelor a făcut însă să cadă cu totul și această ultimă umbră de supremație spirituală a Patriarhului grec asupra Națiunii Bulgare, căci aceasta din urmă a ales în săptămâna trecută în adunare solemnă, de exarh, tocmai pe unul din episcopii bulgari caterisiți și afurisiți de patriarh și ce e mai semnificativ, tocmai pe acela care trece de antagonistul cel mai înverșunat al patriarhului.

Poarta, cu toate acestea, a ținut a-i da beratul de investitură căci la caz contrar, adică dacă s-ar ține strict de litera firmanului și ar exige ca noua alegere să fie prealabil recunoscută de patriarhul grec, nu încape îndoială că ar întâmpina din partea bulgarilor o opunere invincibilă de a alege pe un altul mai puțin neplăcut Patriarhiei și s-ar vedea pusă astfel în neputință absolută de a da o soluție definitivă acestei afaceri de o gravitate atât de mare pentru pacea și liniștea interioară a Imperiului.

Grecii se căiesc astăzi amar că nu au făcut la timp concesiunile ce li se cereau de bulgari pentru a evita catastrofa de astăzi; acum însă e prea târziu; lucrul e un fapt împlinit și bulgarii vor avea nu numai o Biserică independentă de Patriarhie, dar încă și schismatică după opinia aceasta din urmă, fiindcă este evident că un patriarh bulgar caterisit și afurisit nu va putea niciodată, nici a fi recunoscut de patriarhul ecumenic, nici a primi Sf. Mir de la el, nici a pomeni numele său când va oficia.

De facto dar, o populațiune de mai bine de cinci milioane de suflete va repudia, peste puține zile, orice legătură cu Patriarhia și Patriarhul Ecumenic va rămâne a-și exercita jurisdicția sa spirituală numai asupra Constantinopolului și asupra diferitelor comunități grecești diseminate în interiorul Imperiului.

Acest fapt este de o gravitate atât de mare, încât el preocupă neîncetat nu numai pe Guvernul Otoman, dar și pe toată diplomația străină de aici; căci în adevăr, consecințele lui pot fi necalculabile.

Prin dezbinarea desăvârșită a bulgarilor de Patriarhul grec, acesta din urmă pierde cea mai mare parte din prestigiul și autoritatea sa în Orient;

Mai vine apoi considerațiunea că bulgarii, urmărind cu perseverență constituirea unei Biserici naționale autonome, au avut în vedere nu numai un interes religios, ci mai cu seamă un interes politic; căci prin drepturile și privilegiile ce li se acordă astăzi de Poartă pe terenul religios, se stabilește, oarecum, o linie de demarcațiune între teritoriul locuit de ei și celelalte provincii otomane, demarcațiune care poate duce cu încetul și la revendicarea unei autonomii politice care să-i deosebească de celelalte populațiuni ale Imperiului....” (Arhiva Ministerului Afacerilor Externe, Fond Constantinopol, Dosar 271, 15/27 februarie 1872, nr. 27).

La 2/14 octombrie 1872, același agent diplomatic al României la Constantinopol, J. Stratu, trimitea Ministrului Afacerilor Străine din București, G. Costa – Foru, o adresă prin care propunea prudență cu privire la atitudinea Bisericii Ortodoxe Române față de hotărârea Sfântului și Marelui Sinod din Constantinopol, din luna septembrie 1872.

Menționa faptul că chestiunea bulgară a devenit mult mai gravă decât era la început și că „afară de Biserica din Atena, celelalte Biserici păstrează încă o tăcere rezervată fără a se fi pronunțat pentru sau contra uneia din părțile în luptă. Această rezervă cred că ar fi bine a fi imitată și de Biserica Română, ca nu cumva, prin vreo decizie prematură să-și creeze dificultăți pentru viitor” (Arhiva Ministerului Afacerilor Externe, Fond Constantinopol, Dosar 271, 2/14 octombrie 1872, nr. 139).

De ambele părți ale conflictului greco-bulgar au existat, așadar, și argumente seculare. Patriarhia Ecumenică nu a fost de acord cu proiectul constituirii unui milet bulgar separat, deoarece acest lucru însemna și pierderea majorității credincioșilor pe care i-a avut până atunci sub jurisdicția sa, acest lucru ducând și la pierderea prestigiului și autorității sale în Orient. De cealaltă parte, organizarea bisericească pe criterii naționale, pe care o cereau bulgarii Patriarhiei Ecumenice, era singura lor modalitate de obținere a unei viitoare autonomii politice - administrative naționale în cadrul Imperiului Otoman.

Este evident faptul că a avut loc o ciocnire puternică între două concepte diferite cu privire la organizarea bisericească pe criterii naționale în cadrul miletului creștin din Imperiul Otoman. Ceea ce pentru Biserica Bulgară constituia o normalitate, pentru Patriarhia Ecumenică a fost atunci de neconceput. A negat principiul național în organizarea bisericească, chiar dacă îl acceptase cu cinci ani înainte (1867) sub conducerea patriarhului anterior Grigorie al VI-lea (1867-1871).

Este foarte important de reținut și faptul că hotărârea Sfântului și Marelui Sinod din Constantinopol, din 16 septembrie 1872, nu menționează cuvântul eretic, ci schismatic, pentru filetism. Este o mică mare diferență.

Utilizarea expresiei „erezie filetistă” NU este conformă cu hotărârea sinodală din anul 1872.

Cercetarea istoriografică obiectivă, recursul la documentele primare și contextualizarea istorică sunt mereu necesare!

Este inadmisibil și incorect din punct de vedere științific să aduci în atenție, în mod exclusiv, doar argumentele eclesiologice și canonice ale hotârârii sinodale menționate și să nu menționezi și interesele reale politice bisericești ale Patriarhiei Ecumenice care se ascundeau, de fapt, în spatele argumentelor teologice.

Onest ar fi, așadar, ca OJS și „intelectualii apropiați Bisericii”, care incriminează astăzi în continuu „filetismul”, „erezia filetistă” și „naționalismul religios”, să facă referire nu doar la hotărârea sinodală a Sfântului și Marelui Sinod din Constantinopol care a interzis pe viitor comuniunea sacramentală cu Biserica Bulgară, declarând-o schismatică pe motivul filetismului, ci să menționeze și faptul că dorința „filetistă”, de altfel cu totul îndreptățită, a bulgarilor din Imperiul Otoman, de a avea, la mijlocul secolului al XIX-lea, școli în limba bulgară și o organizare bisericească autonomă, delimitată teritorial și gândită inițial sub jurisdicția Patriarhiei Ecumenice, condusă de ierarhi bulgari, în care sfintele slujbe să fie săvârșite în limba bulgară, de preoți bulgari pentru comunitățile bulgare, a fost respinsă categoric de Patriarhia Ecumenică prin: „intrigi și manopere”, „înverșunare și energie depuse pentru paralizarea aspirațiunilor bulgarilor de a avea o Biserică națională a lor” „propagandă înverșunată pentru deznaționalizarea comunităților bulgare”, „tiranie și exploatare din partea popilor greci”, cum scria în luna februarie 1872, doar cu câteva luni înainte de sinodul menționat, agentul diplomatic al României de la Constantinopol, G. Costa – Foru, aflat în miezul evenimentelor.

Cât de puerilă, reducționistă, fără suport științific și unilaterală din punctul de vedere al realităților istorice din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, este afirmația potrivit căreia: „filetismul este o erezie condamnată lucid de Biserica însăși (în 1872), întrucât se opune caracterului universal al creștinismului, absolutizând națiunea” (Vasile Bănescu, „Naționalism întunecat de filetism vs patriotism luminat de creștinism”, text postat pe portalul „Puterea a cincea – Opinii”, 22 aug. 2022) – afirmație asumată și propagată ideologic și de „grupul select” al „gânditorilor importanți din BOR”.

Ce diferență uriașă între sensul pe care l-au dat bulgarii acțiunii lor de emancipare națională bisericească de sub jurisdicția Patriarhiei Ecumenice, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, și sensul total denaturat pe care îl dau astăzi OJS, VB și ceilalți „intelectuali apropiați Bisericii” acestei acțiuni, menționând în mod exclusiv hotărârea sinodală din anul 1872, pe care o supralicitează, dar o și trunchiază, menționând mereu intenționat termenul de erezie, în loc de schismă.

Aici se ajunge când înlocuiești istoria Bisericii bazată pe izvoare documentare cu ideologia tezistă demolatoare și cu propaganda prăfuită din spațiul online.

Oare „marea idee” a naționalismului elen din secolul al XIX-lea, care a folosit Patriarhia Ecumenică ca instrument de deznaționalizare și asimilare etnică a celorlalte popoare ortodoxe din imperiul otoman, prin impunerea exclusivă a elenismului și prin excluderea oricărei alte idei de naționalitate și emancipare națională bisericească, nu poate fi numită tot filetism? Pe aceasta n-o incriminează OJS & company?

Raportarea Patriarhiei Ecumenice față de românii din spațiul balcanic, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a fost identică cu cea manifestată față de bulgari.

„Atât autoritățile de la Atena, cât mai cu seamă Patriarhia de la Constantinopol, ca instrument al elenismului, au acționat statornic, în cele mai diverse moduri, nu o dată violente, pentru a împiedica cultivarea limbii române, deschiderea de biserici și școli naționale, acordarea de drepturi la nivel local sau general pentru români, împotrivindu-se, mai ales, recunoașterii lor ca etnie distinctă în Turcia europeană” (Stelian Brezeanu și Gheorghe Zbuchea, „Introducere în istoria românilor sud-dunăreni”, în volumul „Arhivele Naționale ale României. Românii de la Sud de Dunăre. Documente”. București, 1997 p. 25). „Grecii au mers până acolo, încât au susținut că nu există români în Macedonia, Epir, Tesalia, Grecia Continentală, Albania, ci numai elinovlahi, adică greci care vorbesc românește” (Adina Berciu - Drăghicescu și Maria Petre, „Școli și biserici românești din Peninsula Balcanică: Documente (1864-1953)”, vol. I, Editura Universității din București, 2004, p. 15).

„Marea idee grecească” din Balcani s-a răsfrânt și asupra schitului românesc „Prodromu” din Muntele Athos.

La 30 august 1881, consulul general din Salonic, George Lenșu trimitea Ministrului de Externe al României, Eugeniu Stătescu, un raport în care menționa interesul național pe care-l putea reprezenta schitul „Prodromu” pentru politica de stat românească din Balcani, și aducea în atenție „marea idee grecească de grecizare și contopire a raselor din Peninsula Balcanică, care explică lupta, când surdă, când îndrăzneață, după împrejurări, a acestor inamici contra acestui schit. ... Grecii de aici au de țintă, extirparea românilor locali prin absorbire. Grecizând pe acești români cu desăvârșire, numai atunci se pot ține siguri de a-și întinde neîmpiedicați dominațiunea peste Macedonia, restul Thesaliei și peste Epir și de aici, înainte cu Dumnezeu, la Constantinopol pentru a restaura Imperiul Grecesc – un basm ce n-a existat niciodată.” (Consulul General din Salonic, George Lenșu, către Ministrul de Externe, Eugeniu Stătescu, în Arhiva Mininsterului Afacerilor Externe, Arhiva Istorică, Dosar 315, f. 170-173 r-v, în volumul: Pr. Prof. Dr. Mihail - Simion Săsăujan, „Autonomia bisericească și națională a schitului chinovial Prodromu de la Muntele Athos (1870-1890)”. Documente, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2015, pp. 467, 471 ).

Rezistența și împotrivirea Patriarhiei Ecumenice față de organizarea vieții bisericești a popoarelor ortodoxe din Peninsula Balcanică pe criterii naționale, motivată prin argumente exclusiv eclesiologice și canonice (filetismul ar fi opus învățăturii Evangheliei și canoanelor Sfinților Părinți), avea, în realitate, așa cum demonstrează documentele istorice, o motivație politică bisericească, fiind îndreptată împotriva oricăror înnoiri ce ar fi putut îngusta sfera elenismului din Imperiul otoman în contextul istoric, oricum inevitabil, al mișcărilor de eliberare națională a popoarelor sud - est europene de sub dominația otomană din secolul al XIX-lea, care s-a manifestat pe plan bisericesc, tocmai prin independența Bisericilor ortodoxe naționale de sub jurisdicția Patriarhiei Ecumenice, dar prin păstrarea, în continuare, a unității dogmatice, liturgice și canonice cu aceasta.

În anul 1937, profesorul de drept canonic Ștefan Zankow (1881-1965) de la Facultatea de Teologie a Universității „Sfântul Clement din Ohrida” din Sofia menționa faptul că „marile Biserici ortodoxe rusă, sârbă și română nu și-au exprimat acordul cu privire la hotărârea Sfântului și Marelui Sinod din Constantinopol din anul 1872, care, în realitate, a fost un sinod local al Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol, la care au participat și patriarhii Alexandriei și Antiohiei și arhiepiscopul Ciprului. Dovadă pentru acest lucru - scria el - este faptul că cele trei Biserici se aflau, în continuare, în deplină comuniune cu Biserica Ortodoxă Bulgară, chiar dacă Patriarhia Ecumenică nu anulase încă schisma cu Biserica Bulgară” (Ștefan Zankow, „Nation, Staat, Welt und Kirche im orthodoxen Osten als theologisches Problem”, Sofia, 1937, p. 16). Schisma a fost anulată abia în anul 1945.

Documentele istorice confirmă această afirmație în cazul Bisericii Ortodoxe Române.

În contextul trecerii Dobrogei la România, după Războiului de Independență din anii 1877-1878, mitropolitul primat Calinic Miclescu (1875-1886) a solicitat, în luna septembrie 1879, acordul patriarhului ecumenic Ioachim al III-lea (1878-1884, 1901-1912) de trecere a acestui teritoriu de sub „jurisdicția Mitropoliei de la Dristra” „sub autoritatea de jurisdicție a Mitropoliei Ungrovlahiei.

Patriarhul ecumenic Ioachim al III-lea și-a exprimat acordul solicitând, însă, interdicția comuniunii sacramentale cu bulgarii din Dobrogea, conform deciziei sinodului Patriarhiei Ecumenice din 16 septembrie 1872: „Clerul ortodox din zisele localități trebuie să știe că este dator să nu se amestece și să nu aibă comuniune bisericească cu clerul schismatic bulgar care se află acolo. Dar dacă vreodată sus zișii schismatici, fie spontan, fie prin îndemnările și acțiunea dragostei Voastre celei iubite de Dumnezeu, ar arăta dor de căință și de întoarcere în sânul Sfintei Biserici Mame, să se facă cele prescrise de sfintele canoane” („Ortodoxul”, 1880 semestrul I, nr. 1-7, p. 136).

În primăvara anului 1880, mitropolitul primat Calinic Miclescu a răspuns patriarhului ecumenic, respingând solicitarea acestuia: „Înalt Preasfinte Stăpâne, .... Înalta Voastră Sanctitate ne scrie că clerul ortodox din Dobrogea este dator să nu aibă comuniune bisericească cu clerul schismatic bulgar de acolo și cere ca noi să dăm instrucțiunile cuvenite cu acest finit. Cu părere de rău ne vedem siliți a răspunde Înaltei Voastre Sanctități că, necunoscând vreun punct dogmatic lezat din partea bulgarilor, care să motiveze o rupere între Biserica Ortodoxă Română și Bulgară, ne este imposibil a ne conforma cu acea cerere, mai vârtos că bulgarii din Dobrogea, fiind retrași de sub orice altă autoritate, sunt astăzi supuși politicește statului român, iar bisericește unui episcop ortodox și au absolut aceeași credință ca și întreaga Biserică ortodoxă” („Ortodoxul”, 1880 sem I, nr. 9, p. 253).

Merită adusă în atenție și ceremonia învestiturii și întronizării patriarhului Miron Cristea din 1 noiembrie 1925, la care a fost invitată și Biserica Bulgară, aceasta fiind reprezentată de mitropolitul Neofit al Vidinului. Dacă ar fi luat în considerare hotărârea Sfântului și Marelui Sinod din Constantinopol, din anul 1872, Biserica Ortodoxă Română n-ar fi trebuit să invite o Biserică schismatică la acest eveniment, și, totuși, a invitat-o!

În Însemnările personale cu privire la învestitura și întronizarea sa în scaunul de Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Miron Cristea menționa următoarele: „... De bulgari m-am despărțit tot așa. Mitropolitul Neofit mă îmbrățișa și săruta cu toată căldura, pentru că eu i-am ridicat de sub anatemă, trimițând episcop român la Sofia, ca să slujească cu ei la sfințirea bisericii române. Le-am dat mir, am scris la Constantinopol să ridice afurisenia, am trimis om anume. I-am rugat pe grecii din Constantinopol și acum, în București. De două ori s-au despărțit și n-au voit să plece și iar s-au întors, m-au sărutat și au plâns cu suspine. Preotul Magearoff s-a retras într-un colț și acolo plângea” (Dr. Elie Miron Cristea Patriarh, „Însemnări personale (1895-1935)”, în volumul Antonie Plămădeală, „Contribuții istorice privind perioada 1918-1939. Elie Miron Cristea - documente, însemnări și corespondențe”, Sibiu, 1987, p. 371).

În Însemnările personale cu privire la participarea la ceremonia de învestitură și întronizare a patriarhului Miron Cristea, mitropolitul Neofit al Vidinului nota următoarele: „Am transmis patriarhului salutările bătrânilor sinodali. I-am explicat de ce sentimente am fost cuprinși în ședința Sinodului, în momentul când a fost citită scrisoarea Sa oficială și cu câtă iubire frățească l-am blagoslovit ca ierarh împăciuitor. Pentru că El, într-adevăr, primul după atâția ani, făcu gestul nobil și creștin de a pune capăt izolării necreștine și ilegale a Bisericii Bulgare de la celelalte Biserici surori.

Patriarhul a răspuns că El a făcut aceasta după indicațiile dreptății și conștiinței și a făcut-o de îndată ce a primit puterea de a o face. El are acum posibilitatea de a nu mai permite înjosirea Bisericii Bulgareˮ (Mitropolitul Neofit al Vidinului, „Solemnitățile din București cu ocazia încoronării patriarhului român dr. Miron Cristea”, în Arhiva Ministerului Afacerilor Externe, Fond 71/1920-1944, Dosare speciale, vol. 123/3 f. 41-57).

Documentele istorice transmit, parcă, altceva despre așa numitul filetism al bulgarilor din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, decât textele și postările arogante și autosuficiente ale lui OJS și ale „gânditorilor importanți din BOR”, care preiau unilateral hotărârea sinodului din anul 1872 și urmăresc cu îndărătnicie s-o proiecteze tezist și propagandistic asupra relației dintre ortodoxie și națiune în istoria românilor în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, pe parcursul secolului XX și până în prezent.

În final, voi readuce în atenție minciunile și afirmațiile denigratoare ale lui OJS exprimate în ultimii ani la adresa Bisericii Ortodoxe Române și a Academiei Române.

În anul 2018 a publicat în ziarul elvețian „Neue Zürcher Zeitung” un articol denigrator la adresa Bisericii Ortodoxe Române, intitulat: „Ob Faschisten oder Kommunisten - Rumäniens Orthodoxe Kirche war stets eine Dienerin der Macht - Fie fasciști sau comuniști, Biserica Ortodoxă a României a fost mereu o slujitoare a puterii” (21.07.2018), cu conținut absolut impardonabil: Numele Catedralei Mântuirii Neamului amintește de sloganurile mișcării legionare fasciste - ortodoxe; lipsa celei mai mici contribuții a Bisericii Ortodoxe Române la democratizarea României după 1989; poziționarea tradițională critică a Bisericii Ortodoxe Române față de Occident; campaniile antioccidentale pentru valorile familiei împotriva homosexualității „în sens deplin rusesc” („ganz in russischem Sinne”), „folosirea Bisericii Ortodoxe Române de către regimul de la Moscova, ca pârghie pentru deținerea unei cât mai mari influențe în România – cea mai importantă țară NATO la Marea Neagrăˮ etc.

Absolut halucinant! Nu demonstrează niciuna dintre aceste aberații incalificabile, dar le afirmă arogant și autosuficient.

La data de 26 octombrie 2021 a scris, exact în același registru, un alt text despre Biserica Ortodoxă Română și Academia Română, în același ziar elvețian „Neue Zürcher Zeitung”, cu titlul: „Kirche und Wissenschaft bedrohen mit ihrer national-orthodoxen Ideologie Rumäniens Westbindung - Biserica și Academia amenință cu ideologia lor național-ortodoxă legăturile României cu Occidentul” (26.10.2021) - în care menționa că „mișcările naționaliste și religioase din România sprijinite de Rusia devin tot mai puternice și că ele se revendică din fascismul interbelic”.

Este efectiv obsedat de amestecul Rusiei în România și de urmele fascismului și legionarismului românesc în prezent și ajunge să afirme absurd că până și Catedrala Mântuirii Neamului ar purta în numele ei - programul Mișcării Legionare, un etnonaționalism, în care ceilalți cetățeni neortodocși ai țării – uniți, catolici, protestanți, iudei și musulmani - sunt cel mult tolerați.

Îl informăm pe OJS, foarte prost pregătit în domeniul Istoriei Bisericii Ortodoxe Române, că numele de Catedrala Mântuirii Neamului nu a fost gândit, nicidecum, în relație cu programul Mișcării Legionare, ci a fost acordat de însuși regele Ferdinand I al României: „Suntem datori să ridicăm Biserica Mântuirii Neamului în Capitala tuturor românilor, ca semn de mulţumire pentru ajutorul Celui Preaînalt și ca simbol al unităţii sufletești a întregului neam și spre veșnică pomenire a celor răposaţi pentru înfăptuirea României întregite; iar întru aceasta slujească-ne de pildă bunii noștri strămoși...” (Ion Rusu Abrudeanu, „Înalt Prea Sfinția Sa Patriarhul României Dr. Miron Cristea Înalt Regent. Omul și faptele. Contribuțiuni la studiul Istoriei Bisericii Române Ortodoxe Contemporane”, Ed. Cartea Românească, vol. 1, București, 1929, pp. 471-472).

În textul din anul 2021, aducea în atenție o întâlnire comemorativă a studenților români la „mănăstirea națională Putna”, organizată în 14-17 august 2021, cu prilejul împlinirii a 150 de ani de la congresul studenților români de la mănăstirea Putna (1871), aflată în a doua jumătate a secolului al XIX-lea în monarhia austro-ungară, unde „poetul național român Mihai Eminescu împreună cu alți activiști au visat la o Românie mare și unită”.

Informa asupra faptului că patriarhul Bisericii Ortodoxe Române și președintele Academiei Române „care își oferă reciproc reputație politică și recunoaștere”, prezenți la acel eveniment, au aplaudat discursul președintelui Ligii studenților din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, care „a vorbit despre credință și națiune în spirit legionar”.

L-a atacat din nou pe președintele Academiei Române, afirmând că „în cadrul cercetării științifice, acesta este o figură cheie care alimentează, de ani de zile, un discurs naționalist și apropierea de Biserică”. Menționa, de asemenea, că unele voci critice exprimă faptul că Academia Română „transmite semnale antisemite” sub conducerea sa.

La finalul textului său, declara, INEPT, că „opțiunea național - ortodoxă ar însemna pentru români o autoizolare în sărăcie, într-o țară geostrategică a nimănui, între Uniunea Europeană și Rusia sau un statut vasal aflat în orbita lui Putin”.

Așadar, după gândirea maniheistă a acestui om, singura modalitate de ajungere la mult trâmbițata integrare euroatlantică a României este renunțarea urgentă a românilor la identitatea lor națională și ortodoxă. O spune aici clar, cu subiect și predicat!

Într-un alt articol, apărut în data de 23 iulie 2024, pe site-ul Europa Liberă, intitulat: „Sfinți și Legionari – o dispută între Biserica Ortodoxă și Institutul pentru Studierea Holocaustului. Anulează trecutul legionar dreptul unor preoți de a fi canonizați?”, autoarea citează un text al aceluiași OJS, potrivit căruia, canonizările sfinților români din 4 februarie 2025 au avut loc într-o perioadă în care forțele tradiționaliste și ortodoxe au întâietate. Despre Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae spune că a fost unul dintre cei mai importanți „susținători teologici ai Mișcării Legionare”, un oportunist, care s-a adaptat la toate regimurile din istoria recentă a României, fiind astfel, exact opusul unui martor statornic al credinței și că a susținut concepte pseudo-teologice și în cele din urmă eretice ale Legiunii, atunci când a spus că „creștinismul este calea spre națiune”.

Absolut revoltător și aiuritor!

În mod cert, o minte seculară precum cea a lui OJS este INCAPABILĂ să înțeleagă relația complementară dintre ortodoxie și națiune în istoria românilor. Efectiv, nu poate să înțeleagă. Aici se blochează și deraiază.

Citești textele sale și reflectezi la așa zisa obiectivitate și onestitate academică a unui profesor de istorie de la Universitatea din Viena. Nu poți să nu te întrebi cu privire la resorturile care stau în spatele unui asemenea discurs absolut năucitor și descalificant pentru un profesor universitar.

Să nu uităm, desigur, „capodopera” sa, publicată la editura Humanitas, în anul 2023: „Biserică de stat sau Biserică în stat? O istorie a Bisericii Ortodoxe Române (1918-2023)”, (https://www.qmagazine.ro/pseudo-istoria-bisericeasca-a-lui-oliver-jens-schmitt-autorul-falsifica-adevarul-istoric/), o carte din cărți, care nu citează nici măcar un fond documentar la lista bibliografică.

Un istoric care își asumă întocmirea unei sinteze despre relația Bisericii Ortodoxe Române cu statul român, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, pe tot parcursul secolului al XX-lea și la începutul secolului al XXI-lea, care recunoaște că ale sale cunoștințe „despre BOR, adesea, nu sunt profunde și nici foarte vaste” (Oliver Jens Schmitt, op.cit., p. 412), este obligat prin natura profesiei sale academice și științifice să ajungă în mod absolut necesar la izvoarele documentare primare din arhivele române și străine, pentru a putea analiza și verifica ulterior, comparativ și critic, literatura secundară adeseori diferențiată din punctul de vedere al interpretării documentelor. Ce credibilitate științifică poate avea o carte din cărți, fără o bază documentară solidă?

Acesta este ideologul politruc OJS!

Lipsit de profesionalism universitar și onestitate academică, nu construiește absolut nimic, doar demolează, dezinformează și dezorientează!

Pr. Prof. Dr. Mihail - Simion Săsăujan

Biserica Albă (I)

Biserica Albă (II)