Părintele arhimandrit Ioanichie Bălan (10 februarie 1930, Stănița, județul Neamț – 22 noiembrie 2007, Mănăstirea Sihăstria) a fost numit „cronicarul Sfinților”, cel care a descris în paginile volumelor alcătuite frumusețile vieții monahale, chipurile de călugări îmbunătățiți și îndumnezeiți, precum și vetrele de sihăstrie din Ortodoxia românească. În deplină cunoștință de cauză, putem afirmă că niciun popor ortodox, cu atât mai puțin un popor încercat și prigonit de ideologia comunistă atee, nu are atât de numeroase, de voluminoase și de prețioase lucrări de popularizare a Sfinților din vechime și mai apropiați zilelor noastre precum sunt cărțile scrise de Părintele Ioanichie Bălan, scriitor inspirat și predicator neobosit al comorilor Ortodoxiei românești.

De mic copil și de la preotul satului natal, din ținutul Neam­țului, Stănița, Ioan Bălan a des­co­perit calea științei și a cre­dinței, iar apoi, dorul de mântuire, dorul de sfin­țenie. Mai târziu, de la Liceul Economic de Băieți din Roman, mergea adeseori la Mănăstirea Sihăstria, fiind atras de viața sfântă a părinților monahi, pe care și-a propus să îi urmeze, în asceză și nevoință.

În anul 1949, se închinoviază la mănăstirea iubită, „tindă a Raiului”, în ascultare față de duhovnici vestiți precum ieroschimonahul Macarie Antonesei, Părintele Stareț Ioil Gheorghiu, iar apoi blândul Părinte ieroschimonah Paisie Olaru, Părintele Cleopa Ilie fiind mutat, împreună cu 30 de monahi, la Mănăstirea Slatina, din zona Sucevei, pentru întărirea vieții duhovnicești din acea vatră monahală.

Iubirea față de cultură, darul scrisului și al cuvântului

Împlinește mai multe ascultări administrative (casier, contabil, secretar și ghid al mănăstirii), dar, alături de acestea, trăiește, tainic, o înaltă viață duhovnicească, în asceză și rugăciune, în lectură duhovnicească și adâncă meditație la exemplul Sfinților creștini.

Drămuindu-și cu discernământ timpul între slujbe, ascultări și rugăciune, în liniștea nopții și în tăcerea codrilor seculari, tânărul monah medita la modelele de sfințenie ale vie­țui­torilor de altădată din acele locuri și sihăstrii, multe dintre acestea descriindu-le apoi, în lucrarea sa de licență în teologie, din anul 1975 – Chipuri de călugări îmbunătățiți din mănăstirile nemțene.

Spirit misionar și mărturisitor, și-a continuat sârguincios lucrarea, culegând mai departe astfel de modele duhovnicești și descriindu-le în volumele sale reprezentative: Patericul românesc (1980), Vetre de sihăstrie românească (1981) și Convorbiri duhovnicești (vol I – 1984; vol. II – 1988), alături de alte zeci de scrieri de folos duhovnicesc.

Cu acest dor de sfințenie, Părintele Ioanichie Bălan a cules, ca o albină, mărturii din viețile și darurile duhovnicești ale monahilor români îmbunătățiți, oferindu-le creștinilor români, spre adâncă meditație și spre urmare în viața proprie. Multe dintre volumele sale au fost traduse și apreciate și în alte țări ortodoxe surori.

Peste ani, meditând retrospectiv asupra lucrării întreprinse, Părintele Ioanichie își aducea aminte cum, ca un începător în viața monahală, mergea din mănăstire în mănăstire, de la un duhovnic la altul, întrebând și cerând sfat și îndrumare, iar, uneori, cu acordul acestora, consemna smerit și conștiincios fiecare cuvânt mântuitor. „Mă duceam la ei, spunea Părintele Ioanichie, începeam cu totul altceva, mă spovedeam eu la ei, și sincer: «Părinte, sunt și eu mai tânăr. Am și eu niște gânduri, niște ispite. Am nevoie de niște sfaturi. Vreau să vă întreb…». Și, efectiv, multe din sfaturile date mi le-am pus în carte, fiindcă am zis că este bine să le știe și alții. Le ceream pentru mine, iar uneori le notam. Ziceam: «Părinte, ca să nu le uit, mă lăsați să le notez?». «Notează, ca să știi ce ai de făcut». Le notam și le țineam pentru inima mea, dar ziceam că era păcat să le țin numai pentru mine, pentru că acestea trebuie să le știe și alții. Și astfel, după ani și ani de scris cu creion, cu hârtie – uneori și uitam, de multe ori nu aveam unde să scriu, alteori era noaptea la lumânare, cât mai memoram, iar cât nu, mă mai duceam a doua oară -, am făcut aceste cărți, Convorbiri duhov­nicești, cu cei mai buni duhovnici ai țării noastre.”

Cărțile Părintelui Ioanichie Bălan – istorii ale Sfinților și eroilor noștri

Zelul său misionar și pastoral, lucrările sale fără egal, predicile sale fără compromis au ajuns în atenția organelor comuniste, care, spre a-l supraveghea mai bine, l-au mutat, în anul 1971, la Mănăstirea Bistrița, din apropierea localității Piatra-Neamț. Acolo, însă, alături de Părintele Iustin Pârvu, eliberat după 16 ani de închisoare comunistă, dar și de alți mari duhovnici, a păstrat aprinsă candela credinței, în vremuri de întuneric ideologic. Abia în anul 1990, s-a reîntors la mănăstirea de metanie, „Dulcea Sihăstrie”.

Anchetat în legătură cu volumele publicate, considerate „incompatibile” cu ideologia materialistă, atee, Părintele Ioanichie Bălan mărturisea sincer că singurul scop urmărit prin publicarea lor a fost „de a nu se uita cu to­tul numele și faptele înain­tașilor noștri, pentru a dovedi străinilor că avem și noi Sfinții și eroii noștri, că avem o spiritualitate profund ortodoxă, am încercat să facem ceea ce n-au făcut părinții noștri”. „Am urmărit, arăta Preacuvioșia Sa, viețile monahilor celor mai fideli neamului și Bisericii Ortodoxe Române, exemple vii de modestie, supunere față de preceptele evanghelice și aleasă ținută morală. Am căutat să scot în relief pe acei monahi care, de-a lungul veacurilor, s-au sacrificat pe sine pentru alții, pentru alinarea celor bolnavi, pentru mângâierea celor din suferință, pentru ajutorarea celor lipsiți. Nu am urmărit activitatea și realizările marilor noștri ierarhi și călugări cărturari, ale căror bibliografii le-au scris alte persoane mult mai competente, ci am urmărit îndeosebi pe acei călugări anonimi, modești, nebăgați în seamă, uitați de contemporani, fii credincioși ai Bisericii lui Hristos și cetățeni devotați ai țării noastre, care au ținut candela aprinsă neîntrerupt la mormintele voievozilor noștri, care au păstrat cu fidelitate tradiția noastră milenară, graiul, scrisul, cre­dința curată ortodoxă și toate valorile noastre inestimabile moște­nite de la înaintași.”

Predica duhovnicului român – singura mângâiere duhovnicească în vremuri de încercare și de prigoană

La aceleași acuzații de lucrare „subversivă”, de subminare a ideologiei materialiste, atee, Părintele Ioanichie Bălan răspundea că predica pe care o rostea propovăduia adevărurile de credință, așa cum sunt ele descoperite în Sfânta Scriptură și tâlcuite de Sfinții Părinți ai Spiritualității creștine, în mod curat și nealterat. „Predica, mărturisea dârzul monah, este singura mea mângâiere duhovnicească, singura activitate misionar-evanghelică pe care o fac din datorie, din poruncă și din dragoste, pentru mângâierea, întărirea în dreapta credință și învă­țătura credincioșilor noștri. (…) Cu smeritul meu cuvânt, am socotit de datoria mea să slujesc și eu pe Cuvântul Vieții, să împodobesc slujbele, să hrănesc poporul care vine la Biserică și să apăr, după mica mea putere, sfânta și dreapta credință ortodoxă. Prin aceasta împlinesc mai întâi o datorie evanghelică, apoi păstrez o tradiție milenară și, în sfârșit, îmi fac o datorie de onoare față de nea­mul nostru românesc din care m-am născut.”

Prin cuvântul scris și prin predică, dar mai ales prin asceză și printr-o lucrare tainică, doar de Dumnezeu cunoscută cu adevărat, Părintele arhimandrit Ioanichie Bălan a păstrat neîncetat aprinsă în sufletul românesc și creștinesc flacăra puternică a credinței celei adevărate, povă­țuind duhovnicește ierarhi, teologi și monahi, preoți și credin­cioși, familii creștine, cărora le-a fost un chip desăvârșit de părinte și de duhovnic.

Iar pe toate acestea le-a acoperit în frumosul veșmânt al smeritei cugetări, singura virtute care nu poate fi umilită de draci, după cuvântul Sfântului Ioan Scărarul sau, cum spunea Părintele Ioanichie ostenitorilor care îi publicau lucrările: „Mai lăsați și greșeli, pentru smerenie!”.

Avem nădejdea că pentru viața sa duhovnicească îmbună­tățită și pentru lucrarea sa neobosită de popularizare a modelelor de sfinți români, care l-au inspirat și pe care i-a urmat, Bunul Dumnezeu îl va așeza, la vremea cuvenită, în rândul acestora, între „casnicii” și „prietenii” Săi, care i-au slujit prin cuvânt și prin faptă, prin viață și nevoință.

Pr. prof. univ. dr. Ioan C. Teșu