Cel mai șocant aspect al războaielor din Ucraina și Orientul Mijlociu care amenință, fiecare în parte, să escaladeze într-o conflagrație mondială, este că nimeni nu pare să dorească în mod real pacea.

Nimic nou sub soare: dacă Lev Troțki a teoretizat conceptul Revoluției Permanente, George Orwell a prezis Războiul Permanent, i-a explicat Mecanismele și i-a dezvăluit Scopul.

Intrinsec, este vorba de același lucru.

Iată mai jos pasajele cele mai relevante din romanul 1984.

*

Principalul scop al războiului modern este acela de a consuma produsul mașinii fără a ridica nivelul general de trai al oamenilor.

Încă de la sfârșitul secolului XIX, printre problemele latente ale societății industrializate a fost și cea de a găsi ceva de făcut cu surplusul de bunuri de larg consum.

De când și-a făcut apariția mașina, orice om cu capul pe umeri și-a putut da seama că nevoia de corvezi omenești și, plecând de aici, într-o oarecare măsură, nevoia inegalității între oameni vor dispărea.

Dacă mașina ar fi fost utilizată în această direcție în mod conștient, atunci foametea, munca excesivă, mizeria, analfabetismul și boala ar fi fost eradicate în răstimpul câtorva generații.

Realitatea a confirmat că, fără a fi folosită cu vreun scop anume, ci într-un mod oarecum automat – prin producerea unor avuții care uneori nu puteau fi distribuite – mașina a ridicat într-adevăr foarte mult nivelul de trai al omului mediu, într-o perioadă de circa cincizeci de ani, la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX.

Dar la fel de limpede a devenit și faptul că o creștere globală a avuției amenința să distrugă – și, de fapt, într-un anume sens, a și distrus – societatea ierarhizată.

Într-o lume în care fiecare ar fi muncit mai puține ore pe zi, ar fi avut hrană pe săturate, ar fi locuit într-o casă cu baie și frigider, ar fi deținut o mașină sau chiar un avion, într-o astfel de lume ipotetică, forma cea mai evidentă  - și probabil cea mai importantă - de inegalitate ar fi dispărut.

Dacă ar fi devenit generală, bogăția ar fi șters orice fel de inegalitate.

Neîndoios, se putea imagina o societate în care avuția, în sensul deținerii de bunuri personale și de lux, să fie repartizată uniform, în timp ce puterea să rămână în mâinile unei mici caste de privilegiați.

Însă, în practică, o astfel de societate nu ar fi putut rămâne stabilă multă vreme.

Pentru că dacă toți ar beneficia în mod egal de timp liber și de siguranță, marea masă a ființelor umane, care în mod normal sunt paralizate de sărăcie, ar deveni alfabetizate și ar învăța să gândească pentru ele însele.

Și, după ce ar face acest lucru, mai devreme sau mai târziu și-ar da seama că minoritatea privilegiată nu folosește la nimic și s-ar gândi să o înlăture.

Pe termen lung, o societate structurată ierarhic este posibilă doar pe baza sărăciei și a ignoranței.

O revenire la vremurile eminamente agrare, așa cum propovăduiau unii gânditori de la începutul secolului XX, nu ar fi fost o soluție practică. Ea ar fi intrat în conflict cu tendința de mecanizare, devenită cvasi-instinctivă în aproape întreaga lume, și, în plus, orice țară care ar fi rămas în urmă din punct de vedere industrial ar fi devenit neputincioasă și din punct de vedere militar și condamnată să fie dominată direct sau indirect de rivalii săi mai avansați.

Nici menținerea maselor în sărăcie prin limitarea producției de bunuri nu era o soluție satisfăcătoare. Acest lucru s-a petrecut în mare măsură în timpul fazei finale a capitalismului, aproximativ între 1920 și 1940.

Economiile multor țări au fost lăsate să stagneze, terenurile au fost scoase din circuitul agricol, fondurile fixe nu au mai fost reînnoite, mari părți din populație au fost împiedicate să muncească și au ținute în viață prin mila statului.

Dar și această situație a atras după sine slăbiciunea militară și, cum privațiunile pe care le impunea erau în mod evident inutile, a dus la întărirea opoziției.

Problema era cum să menținem roțile industriei în mișcare fără a crește bogăția reală a oamenilor. Bunurile trebuiau produse, dar nu trebuiau distribuite.

În practică, singura modalitate de a realiza acest lucru era războiul.

Actul esențial al războiului este distrugerea – nu neapărat de vieți omenești, cât de produse ale muncii umane.

Războiul este o modalitate de a zdrobi în bucăți, de a face praf în aer sau de a scufunda în adâncul mărilor acele produse care altminteri ar putea fi folosite pentru a da maselor prea mult confort și, pe termen lung, a le face prea inteligente.

Chiar și atunci când armele războiului nu sunt de fapt distruse, fabricarea lor este o modalitate convenabilă de a cheltui forța de muncă fără a produce nimic care să poată fi consumat.

O Fortăreață Plutitoare, de exemplu, încorporează o forță de muncă în stare să construiască sute de nave comerciale.

În cele din urmă, aceasta ajunge să casată ca fiind învechită, fără să fi adus cuiva vreun beneficiu material, și, cu o muncă uriașă, este construită o altă Fortăreață Plutitoare.

În principiu, efortul de război este planificat de o asemenea manieră încât să consume orice surplus ce ar putea exista după satisfacerea nevoilor minime ale populației.

În practică, nevoile populației sunt întotdeauna subestimate, ceea ce duce la o penurie cronică în care jumătate din cele necesare vieții lipsesc, însă acest lucru este considerat un avantaj.

Este o politică deliberată de a menține chiar și grupurile favorizate aproape de pragul sărăciei, deoarece o stare de lipsă generală sporește importanța micilor privilegii și astfel amplifică deosebirile dintre un grup și altul.

După standardele de la începutul secolului XX, chiar și un membru al Partidului Interior duce o viață austeră și dificilă.

Cu toate acestea, puținele elemente de lux de care se bucură – apartamentul său mare și bine amenajat, stofele mai bune pentru haine, calitatea mai bună a mâncării, băuturii și tutunului, cei doi sau trei servitori, mașina sau elicopterul privat – toate îl plasează într-o lume diferită de cea a unui membru al Partidului Extern, iar membrii Partidului Extern au avantate similare în comparație cu masele asuprite cărora le spunem „proli”.

Atmosfera socială este cea a unei cetăți asediate, unde a deține o bucată de carne de cal face diferența dintre bogăție și sărăcie.

(...)

În trecut, prin definiție, dacă se poate spune așa, războiul era ceva care, mai devreme sau mai târziu, se sfârșea, de obicei printr-o victorie sau o înfrâgere clare.

(...)

Judecat prin prizma războaielor trecute, cel de astăzi nu este decât o impostură: se aseamănă cu luptele dintre anumite rumegătoare, ale căror coarne sunt așezate într-un anumit unghi, încât, atunci când se bat între ele, animalele nu se pot împunge  - ci doar împinge – unul pe celălalt.

Dar, deși nu este real, războiul nu este și lipsit de sens: el consumă surplusul de bunuri de consum și ajută la menținerea acelui climat psihologic de care are nevoie o societate ierarhizată pentru a supraviețui.

(...)

Războiul este purtat de fiecare grup conducător din societate împotriva propriilor supuși, iar scopul războiului nu este de a face sau de a împiedica cucerirea de teritorii, ci de a menține intactă structura societății.

Însuși cuvântul „război” a devenit așadar înșelător. Mai corect ar fi probabil să spunem că, devenind continuu, războiul a încetat să mai existe.

(...)

Războiul înseamnă Pace.