Trebuie să vedeți ținta. Nu e bombardament cu radar; trebuie să lansați la vedere... Dacă e noapte, să fie cu lună... Să nu-i lăsați să o detoneze prea sus... Dacă o faceți prea sus, distrugerea la nivelul țintei nu va fi cât trebuie de mare.

Robert J. Oppenheimer, 23 iulie 1945,

în comunicare cu ofițerii care urmau să lanseze bomba atomică asupra Hiroșimei

Am vrut să scriu câte ceva despre filmul Oppenheimer anul trecut, în august, când comemorăm crimele de război comise la Hiroșima și Nagasaki. Dar, mi-am zis, lasă că ia Oscarul și scriu atunci. În plus, filmul nu este deloc despre Hiroșima și Nagasaki, ci mai mult despre nevrozele lui Oppenheimer, care, îndrăznesc să estimez, nu prea contează în marea schemă a lucrurilor.

Menționez în treacăt că predicția mea nu a avut în vedere calitatea artistică a filmului, ci, mai degrabă, așa, un soi de feng-shui. Cam cum ar fi fost să nu ia acest film Oscarul în situația actuală? E ca și cum n-ar fi luat Argo nu știu câte oscaruri în 2013, ori American Sniper, în 2015, ori, să nu uit, Pearl Harbor în 2002. De altfel, regizorul filmului Oppenheimer, Chris Nolan, are un fler teribil în alegerea temelor; în 2017, la un an după Brexit, a pus incidental pe piață filmul Dunkirk.

Fuziuni, fisiuni și citate celebre

Nu vreau să zăbovesc prea mult asupra ceremoniei de decernare a premiilor Oscar 2024, dar ea se potrivește mănușă cu filmul Oppenheimer. Ca de obicei, participanții s-au firitisit reciproc, și-au mai aruncat câte o poantă deochiată și și-au exprimat convingerea că sunt buricul pământului cum s-au priceput mai bine.

Relația fuzională dintre membrii elitei hollywoodiene s-a manifestat deplin în cadrul secțiunii dedicate memoriei lui Navalnîi, care a debutat cu un citat proiectat mare pe ecran: „Singurul lucru de care este nevoie ca răul să triumfe este ca oamenii buni să nu facă nimic”. Semnat: Aleksei Navalnîi.

Dacă vi se părea că ați auzit, totuși, mai demult cuvintele astea, spuse și de John F. Kennedy în 1961, înainte ca Navalnîi să fi văzut lumina zilei, și că ele i-ar aparține lui Edmund Burke (1729-1797) ori, prin parafrază, lui John Stuart Mill (1806-1873), dați cancel history, că nu mai e de actualitate.

De asemenea, sufragiile întregii adunări au fost întrunite în lungi hohote de râs sub stindardul anti-Trump, urmare unei glumițe mediocre pe care prezentatorul Jimmy Kimmel a făcut-o cu un aer de curaj nebun, de zici că era față în față cu un grup de MAGA nervoși, adunați să susțină Cel de-al Doilea Amendament la Constituția SUA.

Mai puțin fuzională a fost relația dintre ceremonia oscarurilor, în general, și lumea adunată în jurul clădirii într-un protest pro-Palestina. Deci, o împletire de fuziune și fisiune, fix ca titlurile date de Nolan celor două fire narative ale filmului Oppenheimer.

Pariul lui Nolan

Acordarea atâtor premii Oscar filmului Oppenheimer, mai ales într-un an ca 2024, reflectă același spirit de fisiune cu lumea manifestat de crema Hollywoodului față de împrejurimile sale imediate, doar că la o scară mult mai mare.

Sentimentul general azi pe planetă este că oamenii care au făcut bomba atomică au fost niște genii malefice care și-au pus inteligența în slujba unei întreprinderi criminale.

Există, cel puțin în afara Hollywoodului, o convenție nescrisă că nu glorificăm oameni de știință care fac arme de ucidere în masă, chiar dacă sunt foarte inteligenți, nevrotici și șarmanți, și nu celebrăm, fie și indirect, cele mai mari crime împotriva umanității. Mai ales când suntem amenințați, din nou, cu război nuclear. 

Chris Nolan încearcă să ne clatine aceste convingeri, propunând un film care se vrea complex, năucitor, plin de nuanțe, un film care să ne facă să gândim - de fapt, să ne răzgândim, să ieșim din această postură anti-intelectualistă și populistă și să vedem lucrurile în întreg relativismul lor moral.

Practic, ni se cere să acceptăm că ori nu e nimeni vinovat, ori toată lumea e vinovată, vag și la grămadă. Oppenheimer, în particular – sugerează Nolan - chiar vinovat să fi fost, cât de cât, a plătit cu vârf și îndesat pentru vina lui, fiind supus la umilințe nemeritate de anti-staliniștii americani în anii cincizeci.

Agenda lui Nolan rezultă clar chiar din construcția, doar în aparență complexă, a filmului. Oppenheimer este compus dintr-un mozaic de viniete și fulgurații adunate, nu neapărat în ordine cronologică, pe două coloane: coloana color, în care ne apar fragmente din viața lui Oppenheimer înainte de Proiectul Manhattan, în timpul dezvoltării bombei și câțiva ani după lansarea ei, și coloana alb-negru, care conține lungi scene detaliate ale audierilor desfășurate de Comisia pentru Energie Atomică (CEA), în 1954, pentru a-i retrage lui Oppenheimer autorizația de acces la informații clasificate. Cele două fluxuri alternează în film; sărim de la scene color la scene alb negru - fragmentele fiind așezate, pe cele două coloane, într-o corespondență minuțios calculată.

Gesturi, evenimente, personaje, dialoguri din „viața reală” își găsesc urmarea, deznodământul sau rezolvarea în „viața văzută de acuzatori”.

În versiunea lui gri, Oppenheimer ne apare ca un om hăituit, șocat, aproape paralizat de forța atacului căruia i-a căzut pe nedrept victimă, un om care realizează că nu poate să le explice acestor brute răuvoitoare infinit de complexele nuanțe ale vieții reale – nu le poate explica lor, parcă nu-și mai poate explica nici sieși.

În varianta color, e un om inteligent, fermecător, pasionat de munca lui, plin de bune intenții – chiar dacă, poate, naiv, uneori, și, ca noi toți, expus erorii.

De ce s-a supus acestei anchete? I-au spus-o mulți la acel moment, inclusiv Einstein, că putea foarte bine să-și dea demisia de la CEA; oricum, mandatul lui acolo era pe terminate. În caz că nu pricepeam și singuri care e ideea, Nolan introduce un dialog lămuritor între Oppenheimer și soția lui, Kitty.

Întors acasă înfrânt de la comisie, o găsește plângând. Ea îl întreabă: „Crezi că dacă i-ai lăsat să te batjocorească în asemenea hal, acum lumea o să te ierte?”. Oppenheimer răspunde: „Vom vedea”.

Bombe da, victime nu

Nu cred că Nolan ar fi propus acest pariu fără să se simtă sigur că îl câștigă. La Hollywood, cel puțin. Dar acolo nici nu era prea greu să-l câștige. Până la urmă, Oppenheimer este un film mult mai „bun” decât Argo, să zicem. Propaganda este mult mai subtilă. Protagonistul nu este un psihopat sângeros ca acela din American Sniper; ororile războiului nu sunt desene animate cu bum-bum, ca-n Pearl Harbor.

De fapt, ca să evite complet această ultimă potențială capcană, în Oppenheimer, ororile războiului nu sunt prezentate deloc. Ar fi fost simplu: bombele lui Oppenheimer au omorât zeci de mii de oameni; a arătat cam așa.

Dar nu avem nici măcar o imagine – de arhivă, dacă bani de efecte speciale nu mai erau – care să arate exploziile de la Hiroșima și Nagasaki.

Aflăm din recenzii că, fidel formatului ales, Nolan rămâne, în siguranță, alături de Oppenheimer, în SUA, în timpul atacurilor de la Hiroșima și Nagasaki. E o chestie de integritate artistică.

Singura aluzie vizuală că la Hiroșima și Nagasaki s-ar fi întâmplat niște lucruri nu tocmai cușer este un fel de scurtă halucinație pe care Oppenheimer-ul lui Nolan o are în timpul discursului pe care-l ține la Los Alamos după Hiroșima. Își vede câțiva colegi cu carnea topindu-se, carbonizați, urlând, vomitând. Dar e numai o scurtă halucinație; de fapt, cei care s-au topit, s-au carbonizat, au urlat și au vomitat în realitate erau în Japonia. Asta dacă nu trebuie, cumva, să dăm cancel history și la capitolul ăsta.

Așadar, ca să-și crească șansele în marele lui pariu cu decența, Nolan scoate, pur și simplu, din joc asul adversarului. Față cu atâta discreție, aproape că mi se face dor de un film cinstit cu Rambo.

Bucăți căzute la montaj

Filmul abundă în omisiuni și mistificări. În scena discursului de după atacul de la Hiroșima, Nolan ni-l prezintă pe Oppenheimer șocat, confuz, abia capabil să îngaime câteva cuvinte, bântuit de imagini de coșmar care-i apar aievea în fața ochilor.

Colegii lui de la Los Alamos își amintesc, dimpotrivă, că Oppenheimer a urcat pe scenă, după ce traversase intenționat întreaga sală venind din spate, să se bucure pe deplin de baia de mulțime, și, în uralele și ovațiile celor prezenți, a ridicat ambele brațe deasupra capului, ca un boxer care tocmai câștigase titlul mondial.

În aceeași linie, filmul ne arată că Oppenheimer a fost trădat de unii colegi, dar nu ne spune nimic despre propriile lui trădări. Ni se dau câteva indicii confuze despre relația lui cu Haakon Chevalier, profesor de literatură franceză la Berkeley și unul dintre cei mai apropiați prieteni ai lui Oppenheimer – suficient de apropiat încât Oppenheimer să-i încredințeze o vreme creșterea propriului copil.

Filmul ne spune că, în 1943, ca să-și obțină autorizația de a lucra la Los Alamos, Oppenheimer i-a dezvăluit generalului Leslie Groves numele lui Chevalier ca „intermediar din partea comuniștilor”, dar nu ne spune și că Chevalier nu a aflat de această trădare decât mult mai târziu, când i-a fost distrusă cariera.

Și nici despre audierile de la House Un-American Activities Commission (HUAC), din 1949, nu aflăm din film, audieri în care Oppenheimer a numit mai multe persoane cu simpatii comuniste. Pe Dr. Bernard Peters l-a acuzat chiar că fusese membru al Partidului Comunist German, că participase la lupte de stradă și reușise să evadeze „prin mijloace dubioase” din lagărul de concentrare de la Dachau.

Rossi Lomanitz, fostul lui student la Berkeley, pe care Oppenheimer spunea că l-a dat afară din laborator din cauza „incredibilei lui indiscreții”, a ajuns muncitor cu ziua pe la căile ferate.

David Bohm, pe de altă parte, chemat și el la HUAC pentru declarații, a refuzat să pronunțe orice nume, a fost arestat și și-a pierdut postul la Princeton; Einstein i-a sugerat lui Oppenheimer să-l aducă pe Bohm la Institute of Advanced Study (IAS), unde era director, dar el a refuzat. I se părea că prezența lui Bohm i-ar crea probleme. L-a sfătuit să plece din țară și l-a ajutat să obțină un post în Brazilia.

Fizicianul Edward Condon ajungea, trist, la concluzia că Oppenheimer „încearcă să-și cumpere imunitatea devenind informator”.

Toate astea se întâmplau înainte de audierile alb-negru pe care le vedem în filmul lui Nolan, dar, în multele scene care compun acel lung segment, nu apare nicio mențiune despre aceste trădări mizerabile.

Indiferent cât de neplăcute au fost procedurile la care a fost supus Oppenheimer – și au fost – în cele din urmă, el nu a avut de suferit nici pe departe cât alții.

A rămas în funcția de director al IAS până în 1966, când s-a retras pentru că era deja foarte bolnav.

Și-a permis să cumpere o proprietate pe plajă la St. John, în Insulele Virgine, unde și-a petrecut ultimii ani de viață.

A fost reabilitat public în 1963 de președintele Lyndon Johnson.

A fost sau n-a fost?

Dar a fost Oppenheimer „comunist”? În accepțiunea lui din perioada mccarthy-istă, termenul acoperă o imensă plajă de nuanțe.

Simpatii de stânga aveau foarte mulți intelectuali în anii războiului. Groves spunea că „dacă era să eliminăm prompt pe fiecare om care avusese în trecut asocieri cu prieteni care aveau înclinații comuniste, sau care simpatizaseră la un moment sau altul cu rușii, am fi pierdut mulți dintre cei mai importanți fizicieni ai noștri”.

Existau și forme mai grave de „comunism”, de la deținerea unui carnet de membru al partidului până la spionaj.

Deși i-a fost retrasă autorizația de securitate, ancheta din 1954 l-a declarat pe Oppenheimer cetățean loial al Statelor Unite (deci „necomunist”).

Dar trebuie menționat că Pavel Sudoplatov, șef al mai multor misiuni speciale NKVD în perioada stalinistă, a afirmat, în cartea lui, Misiuni speciale, apărută în 1994, că Oppenheimer, Enrico Fermi și Leo Szilárd au fost adesea citați în dosarele NKVD, între 1942 și 1945, ca surse de informații pentru fabricarea bombei atomice.

Iar prietenul pe care l-a trădat, Haakon Chevalier, a scris o carte, intitulată The Man Who Would Be God, în care susține că Oppenheimer fusese membru al partidului comunist.

Un om mistuit de ambiție

Eforturile de decupaj ale lui Nolan nu se opresc nici pe departe aici. Oppenheimer-ul lui nu prea seamănă cu originalul, cel care se desprinde din chiar biografia pe care Nolan susține că și-a bazat filmul - American Prometheus. The Triumph and Tragedy of J. Robert Oppenheimer, pentru care Kai Bird și Martin J. Sherwin au primit Premiul Pulitzer. (Mare parte din citatele mele de aici provin tot din această carte).

Oppenheimer era, după cele mai multe relatări, un individ complex și enigmatic. Dar sunt două trăsături fundamentale ale lui Oppenheimer pe care contemporanii lui le cunoșteau foarte bine și fără de care povestea lui – și a bombei – nu poate fi înțeleasă, iar aceste două trăsături nu transpar din filmul lui Nolan.

Ele au fost rezumate perfect de marele fizician Freeman Dyson, care spunea că era mereu consternat, la Oppenheimer, de „o combinație ciudată de detașare filosofică și ambiție mistuitoare”.

Încep cu ambiția lui enormă, căci, fără ea, Oppenheimer nu ar fi ajuns „părintele bombei atomice”. Generalul Groves însuși spunea că l-a ales pe Oppenheimer la cârma proiectului Manhattan exact din acest motiv: a văzut în el „o ambiție excesivă”.

În 1942, când a fost angajat în proiectul atomic, Oppenheimer nu avea nicio experiență în management; nu avea nicio înclinație spre fizica experimentală; mai grav, nu avea nicio realizare remarcabilă în domeniul fizicii, punct. Se spunea că era un diletant.

De altfel, mulți s-au scandalizat că persoana numită în fruntea proiectului nu deținea Premiul Nobel – mai ales că urma să păstorească un număr considerabil de nobeliști. Proiectul Manhattan era singura lui șansă la o glorie pe care și-o dorea dincolo de orice și pe care era conștient că nu o putea obține din fizica teoretică.

Ghinion

Menționez, în paranteză, că Oppenheimer nu a primit niciodată Premiul Nobel; a fost nominalizat, după război, dar comisia a considerat că nu s-ar cuveni să premieze făcătorul unei arme de ucidere în masă, mai ales că tocmai fusese procesul de Nürnberg și alții fuseseră condamnați la moarte pentru crime împotriva umanității.

Ironică decizie, având în vedere că Nobel însuși a ajuns cine a ajuns pentru că a inventat praful de pușcă; s-o fi gândit și el, cu același bun simț funciar ca Oppenheimer, că invenția lui revoluționară avea să pună capăt războiului pe pământ. De unde și oximoronul „Premiul Nobel pentru Pace”.

Și mai ironic, se pare că lucrarea cea mai meritorie a lui Oppenheimer, privind găurile negre, a trecut neobservată la vremea ei, din cauza izbucnirii războiului, și a fost redescoperită abia prin anii nouăzeci; cei care se pricep spun că i-ar fi adus sigur un Nobel. Vorba americanului, karma is a bitch.

La masa celor bogați

Altă sursă de satisfacție pentru imensa ambiție a lui Oppenheimer era că, în calitate de director al Proiectului Manhattan, avea acces direct la conducerea politică. Nu trebuia să lipească petiții pe la porțile ministerelor, ca alții (ba putea chiar să zădărnicească petițiile altora, ceea ce a și făcut).

Nolan ne arată un Oppenheimer cu o prezență destul de marginală, umilă chiar, la masa celor care luau decizii. Colegii și apropiații lui din epocă au alte amintiri. Oppenheimer era adesea arogant și condescendent, nu se putea abține să arate că e la pertu cu figuri importante de la Washington; umbla în cercurile cele mai înalte ale politicienilor și oamenilor de afaceri și nu ezita să-și exercite influența.

Leo Szilárd considera că a intra în lumea politică nu putea duce un om de știință decât la compromiterea integrității. Dar, avid de recunoaștere și convins că poate influența lucrurile mai bine din interior, Oppenheimer a vrut să fie nu doar un chibiț ori un protestatar ignorat pe la uși, ci un participant direct, poziție pe care și-a păstrat-o și după lansarea bombelor. De altfel, nu a spus niciodată, până la finalul vieții, că ar fi preferat să rămână pe margine. Dimpotrivă, a spus clar că nu regretă participarea lui la crearea bombei.

The show must go on

Să admitem că principala lui motivație în fabricarea bombei era că naziștii trebuiau eliminați. Dar, după capitularea Germaniei, Oppenheimer a continuat proiectul atomic fără nicio sincopă. Sigur că el nu avea o influență reală în luarea deciziei de lansare a bombelor; zarurile fuseseră demult aruncate.

Încă din septembrie 1944, când devenise limpede că URSS va înfrânge curând Germania, Churchill și Roosevelt semnaseră așa-zisul „aide-memoirede la Hyde Park”, prin care agreau că bomba atomică „ar putea fi, după mature considerații” folosită împotriva Japoniei, „care va fi prevenită că bombardamentul va fi repetat până când capitulează”.

Agenda subînțeleasă era că bomba trebuia folosită în război pentru a face o demonstrație supremă de forță în fața rușilor. Lumea se reașeza și trebuia să fie clar cine o va conduce.

De altfel, agenda nici măcar nu era doar subînțeleasă, pentru că generalul Groves vorbea despre asta în termeni clari în cercurile de apropiați de la Los Alamos.

Tot  Groves spunea că „niciodată, începând de la cam două săptămâni după ce am preluat conducerea proiectului [septembrie 1942], nu mi-am făcut vreo iluzie cum că, de fapt, inamicul nostru ar fi altcineva decât Rusia, iar proiectul a fost condus pornind de la această premisă”.

Prin urmare, chiar și după capitularea Germaniei, Oppenheimer știa că facerea bombei va merge mai departe. Dar, spre deosebire de mulți dintre colegii lui, el nu a încercat, măcar, să oprească tăvălugul.

Testul nu avusese încă loc. Niște pârghii erau, totuși, în mâinile lui. Nu a făcut nimic; dimpotrivă, le-a pus piedici celor care încercau să se opună, i-a deturnat. Ideea că ar fi putut să nu-și vadă cu ochii lui creația îi era insuportabilă.

„N-am avut de ales”

Mulți fizicieni implicați în proiect susțineau ideea unei demonstrații pur tehnice, în fața unei comisii comune, care, credeau ei, oricât de naiv, putea fi suficientă pentru a determina inamicul să capituleze.

O alternativă inacceptabilă pentru Oppenheimer, care, în raportul trimis ministrului american de război, Henry L. Stimson, în iunie 1945, scria: „nu vedem nicio alternativă acceptabilă la utilizarea militară directă”.

Spunea că folosirea imediată a armei avea nu doar să pună capăt războiului cu Japonia, ci tuturor războaielor, pentru eternitate. Altfel spus, impulsul lui era, fundamental, unul pacifist – lăsând la o parte cei câteva zeci de mii de morți inițiali.

Unde mai pui – cum îi spunea el fizicianului Robert Wilson în același iunie – că exista riscul ca bomba să nu explodeze la acea demonstrație pur tehnică! S-ar fi făcut de râs în fața tuturor celor invitați să ia act de geniul lui (pe lângă supremația militară americană). Un risc cu adevărat inacceptabil.

Micul imperiu

După război, Oppenheimer a încercat să-și facă un nou fief la IAS, unde angaja cam pe cine voia el, călcând multă lume pe bombeu. Era obișnuit de la Los Alamos să aibă la dispoziție un buget enorm pe care să-l administreze cum credea de cuviință.

Lumea mergea cu bicicleta, el avea un Chrysler de lux. Organiza anumite evenimente și cursuri doar pentru că îl interesau pe el, personal. Trimitea fără scrupule la plimbare pe oricine îl plictisea sau știa mai mult decât el și voia să transforme secția de fizică teoretică într-una experimentală, încercând, conștient sau nu, să recreeze atmosfera excitantă de la Los Alamos.

Asta l-a deranjat chiar și pe Einstein, rezident la institut de ani de zile.

Freeman Dyson, care era tânăr pe-atunci, povestea scene umilitoare la care fusese supus. Era șocat de limitele cunoașterii lui Oppenheimer în materie de fizică, iar despre exprimările lui sibilinice comenta: „incomprehensibilitatea poate fi confundată cu profunzimea”. Spunea că Oppenheimer își făcuse la IAS „micul lui imperiu”.

Așa a început conflictul lui Oppenheimer cu Lewis Strauss – marele lui dușman în film - care era membru al consiliului de administrație al institutului (alimentat din fonduri private), conflict din care i s-a tras, cel puțin în parte, ancheta din 1954.

Inutil de spus, Nolan ignoră aceste detalii, dar se folosește de Strauss pentru a anihila multe dintre defectele lui Oppenheimer; simplul fapt că acuzațiile îi sunt aduse, cu spume la gură, de un dușman ne va spune că ele sunt neadevărate.

La fel cum, în privința ambiției, Nolan mută atenția spre Kitty, făcând din Oppenheimer un pămpălău mânat din spate de o muiere dominatoare, geloasă și posesivă, veșnic nemulțumită de lipsa lui de combativitate. Nu știu de ce această caricatură dezonorantă l-ar absolvi în vreun fel de răspundere.

Detașare zeiască

Un al doilea aspect fundamental al caracterului lui Oppenheimer unde Nolan trișează prin omisiune este detașarea lui intelectualistă și un anume egoism, solipsism, chiar, bine maturat în referințe literare și exprimat, adesea, în frazele pretențioase, cu înțelesuri obscure, pentru care era faimos.

Celebra lui trimitere la Bhagavad Gita în timpul testului Trinity intră în acest registru. Nobelistul Isidor Rabi, care i-a fost mulți ani alături, spunea că Oppenheimer se apropiase de Gita pentru confortul pe care i-l dădea viziunea ei fatalistă, care îi permitea o mai mare libertate intelectuală, îl absolvea de răspundere și îi legitima detașarea.

Gita venea să îl elibereze de educația primită la Ethical Culture, o sectă iudaică reformistă din care făcuse parte cu părinții lui, la New York, și care sublinia voința individuală și datoria față de semeni.

Nu pot să nu notez aici scena în care Jean Tatlock întrerupe brusc copulația, atrasă fiind irezistibil de raftul cu cărți, cum se întâmplă, din care raft - după ce verifică scurt cu preopinentul ușor tumefiat de turnura evenimentelor că a auzit, totuși, de Freud și Jung - extrage un text în sanscrită și-l pune pe bietul Oppenheimer să citească fix I am become Death, the Destroyer of Worlds.

Îmi place să cred că Nolan nu echivalează testul Trinity cu umilința și extazul sexual la Oppenheimer, că mi se pare prea mult chiar și pentru un film de Oscar.

Dar, nefiind intelectuală, probabil că nu pătrund semnificațiile profunde pe care le are coitus interruptus la genii.

Un spectacol de lumină și culoare

Deși Oppenheimer era considerat de toată lumea un estet absolut, Nolan rezumă această latură în câteva cadre de coloratură (Picasso, Stravinski, etc.).

Or, estetismul lui Oppenheimer este expresia unui filon profund, definitoriu, aceeași sursă interioară din care se trage și detașarea morală care i-a permis să ignore, mult timp, dilema înfiorătoare pe care o punea munca lui în Proiectul Manhattan.

În timpul testului, frumusețea terifiantă a exploziei, lumina teribilă, nelumească, regurgitată cumva de pământ, culorile nemaivăzute - au avut întâietate în mintea lui. (Nu știu de ce îmi aduc aminte, incongruent, de Trump și ale lui „beautiful weapons”).

La data testului, 16 iulie 1945, Oppenheimer știa deja că bomba va fi lansată asupra Japoniei; participase la alegerea țintelor și știa că nu era vorba de obiective militare.

O spusese chiar el: nu existau în Japonia obiective militare pe măsura bombei lui.

Hiroșima fusese aleasă tocmai pentru că era un oraș destul de mare încât efectele distructive ale armei să nu fie irosite în van.

Știa toate astea, dar de „bieții omuleți” (japonezii care urmau să fie obliterați de bombă) nu a vorbit decât după ce i-a trecut extazul estetic generat de explozie.

Trinitatea luată în deșert

Nolan pune testul Trinity în centrul filmului; Hiroșima și Nagasaki au fost incidente secundare. Cred că e corect: pentru Oppenheimer, testul a fost culminația. Nu doar a muncii lui, a ambiției lui uriașe, a obsesiei, ci – și aici mă detașez de mesajul filmului – ca expresie supremă și ultimă a detașării lui morale și emoționale de ce însemna, pentru umanitate, rodul imensei lui inteligențe.

După Trinity, pentru Oppenheimer a început declinul. Ceva din ființa lui se epuizase – și, poate, întruparea spiritului lui creator, pe care și-o dorise cu atâta pasiune și înfrigurare, nu l-a înălțat, cum spera el, decât o secundă de înfumurare, înainte să-l nimicească pentru eternitate.

Oppenheimer a fost cel care a ales locul unde urma să fie efectuat testul, în deșertul Jornado del Muerto. Tot Oppenheimer i-a dat numele: Trinity, inspirat de un poem al lui John Donne, în opera căruia îl inițiase marea lui iubire, Jean Tatlock, în tinerețe.

Poemul începe așa: Batter my heart, three person’d God (Lovește-mă tare în inimă, Dumnezeule-treime) – apelul sfâșietor al celui care dorește cu pasiune să creadă, dar nu poate; se declară „logodit cu dușmanul lui Dumnezeu” (Rațiunea, „viceregele Domnului”) și îi cere lui Dumnezeu să-l atace, să-l lovească, să-i îndoaie oasele și să-i rupă carnea pentru a-l salva de sub un asediu din care nu poate ieși singur.

Oppenheimer era un mistic. Ideea că i-ar fi scăpat semnificația exactă a numelui „Trinitatea”, pus de el însuși unui punct din inima unui deșert numit dintotdeauna de indieni „Drumul Mortului”, mi se pare exclusă.

Pentru Oppenheimer, Trinity a fost locul în care l-a provocat pe Dumnezeu să-l înșface de piept, să-l trântească la pământ și, prin forță brută, să-l aducă pe drumul cel bun. Azi, Trinity este un crater mut, lucios ca sticla, mortificat de temperatura exploziei. Cred că știm cu toții (mai puțin, poate, la Hollywood) dacă i s-a răspuns provocării, și cum.

O discuție cu Einstein care nu a avut loc niciodată

În caz că operațiunea de epurare a păcatelor lui Oppenheimer nu era completă, Nolan comite o ultimă faptă reprobabilă, care, de altfel, încununează filmul. El inventează o discuție între Oppenheimer și Einstein pe malul iazului de la IAS, discuție pe care o plasează, deștept, la final, cheia de boltă.

Este discuția în care Einstein spune că el s-a retras, conștient că inovațiile lui în fizică aveau să producă efecte teribile, și că i-a pasat ștafeta lui Oppenheimer - venise vremea lui; urma acum să sufere și el necesarele tribulații: fusese folosit de „sistem”, urma să fie pedepsit, apoi iertat și reabilitat.

Altfel spus, Nolan îl pune pe Einstein într-o relație de continuitate a răspunderii cu Oppenheimer. Vinovat de bombă e și Einstein. Vinovați de bombă sunt toți fizicienii, într-un continuum sacrificial pe altarul științei.

Propunerea este revoltătoare în primul rând pentru că Einstein și-a făcut foarte clară poziția privitoare la bomba atomică. El a semnat scrisoarea, pregătită de Leo Szilárd, prin care îl avertiza pe președintele Roosevelt că naziștii lucrau la arma atomică (lucru pe care l-a regretat enorm), dar a refuzat întotdeauna să facă parte din proiect. Spunea că, dacă ar fi știut la ce se poate ajunge, n-ar mai fi făcut niciodată fizică.

Progresul o cere

Dar semnificația scenei este mult dincolo de o jignire adusă memoriei lui Albert Einstein. Ce ni se spune este că oamenii de știință nu pot fi ținuți la răspundere pentru modul în care este folosită munca lor.

Mintea lor strălucită trebuie să continue să caute, să cerceteze, să testeze, să experimenteze. Asta a devenit deja o premisă indiscutabilă. Nimic nu îi poate opri și nu trebuie să îi oprească. „Progresul științific” e sfânt.

Modul în care le sunt folosite invențiile scapă controlului lor și, deci, ei nu pot fi ținuți la răspundere pentru efecte. Dacă descoperirile lor sunt preluate în slujba unor agende venale ori criminale, asta e doar vina cercurilor de putere care le finanțează generos cariera. Care cercuri, sigur, după cum s-a văzut și în film, au și ele justificările lor; situația poate fi amețitor de complexă, mai ales dacă-ți lipsește busola morală.

Moștenirea lui Oppenheimer

În final, cred că filmul ne obligă, contrar intențiilor lui Nolan, să ne punem întrebarea: dar noi de ce ne așteptăm ca oamenii de știință să știe ei mai bine – chiar cel mai bine? Oare cunoașterea lor științifică ori tehnică le oferă și o înțelegere morală mai profundă decât a omului de rând?

Voi spune că nu, iar proba nu e doar Oppenheimer. Istoria abundă în exemple.

Am asistat cu toții, nu demult, cu ocazia zisei pandemii, la o demonstrație globală șocantă a nivelului de conștiință al „experților”. Sigur că au existat și excepții, așa cum excepții au existat și în Proiectul Manhattan, dar vocile care au dominat scena, cu efecte ireparabile, au fost cele ale ambiției și detașării morale.

Din acest punct de vedere, Oppenheimer este un personaj exemplar. El a dat tonul unei epoci în care omul de știință a descins în infernul politic, devenind complice la rău; mai grav, un complice care beneficiază de impunitate.

A făcut-o din ambiție și din acea curiozitate intelectuală irepresibilă fără de care știința nu ar merge mai departe. O curiozitate care, nemoderată de inteligența inimii și neținută în frâu de simțul moral, poate fi dezastruoasă pentru omenire. Ceea ce, în cazul lui Oppenheimer – în cazul nostru – s-a și întâmplat.

A avut el mustrări de conștiință? Da. Contează mustrările lui? Câtuși de puțin.

Și totuși, mă tem că Oppenheimer devine o figură luminoasă prin comparație cu cei care-i vin pe urme. Oare urmașii lui de azi mai au măcar acele mustrări, oricât de irelevante? Oare cei care construiesc „inteligența artificială”, care cred că pot controla tehnic conștiința umană ori care avansează pe calea modificării genetice a speciei, în ciuda tuturor avertismentelor de dezastru, au măcar vreo strângere de inimă? Nu par.

Oppenheimer spunea că, în timpul testului Trinity, ar fi rostit acel celebru vers din Bhagavad Gita: „I am become Death, the Destroyer of Worlds”. Deși fratele lui, Frank, care era lângă el, nu-și amintește decât că l-a auzit mormăind: „A mers!”, simplul fapt de a fi atașat, retrospectiv, experienței lui de atunci această frază enormă prin semnificații îl plasează pe Oppenheimer la distanțe ontologice de un Yuval Harari, de exemplu. 

Și-atunci, fac apel la un alt comentariu, autentic, plenar, care, oricât de anti-intelectualist ar fi el - sau tocmai de-aia - ar trebui să bântuie, ca un semnal de alarmă, moștenirea lui Oppenheimer.

Imediat după test, fizicianul american Kenneth Bainbridge, prezent și el la Trinity, conchidea, sec: „Now we are all sons of bitches” – în traducere:„Acum suntem toți niște nenorociți”.