Pentru prima dată în Franța se vorbește deschis despre pericolele reprezentate de imigrație, islam, căsătoriile homosexuale sau propaganda LGBT în școli. Poporul francez călcat în picioare de actuala clasă politică și-a găsit omul în care să-și pună speranța.
O excepțională analiză a lui Yves Mamou în Gatestone Institute, pe care am tradus-o pentru cititorii ActiveNews.
Financial Times îl numește „vârful de lance al extremei drepte”. Pentru New York Times, este un „teoretician al dreptei”. Die Zeit îl califică drept „omul care dezbină Franța”...
Eric Zemmour, jurnalist și eseist, nu este (deocamdată) candidat oficial la președinția Republicii, însă, datorită popularității sale, Franța a intrat deja în febra electorală.
Alegerile prezidențiale vor avea loc în circa 150 de zile (10 și 24 aprilie 2022), însă nu trece nici o săptămână fără ca sondajele să-l propulseze pe Eric Zemmour tot mai sus în intențiile de vot ale alegătorilor pentru 2022.
Un sondaj Harris Interactive, publicat de Challenges pe 6 octombrie l-a poziționat la 17% din voturi, înaintea lui Marine Le Pen, candidata Adunării Naționale (15%). Zemmour rămâne totuși în spatele președintelui în exercițiu, Emmanuel Macron, cotat la 24%.
Dar pentru cât timp?
(Cel mai recent sondaj Harris, din 8 noiembrie, afișa următoarele rezultate: Zemmour-18%, Le Pen-15%, Macron-23% - n.tr.)
Trebuie amintit că, în Franța, alegerile prezidențiale sunt o competiție în două tururi. Sondajele citate aici nu se referă decât la turul I, la care s-ar putea prezenta nu mai puțin de 25 de candidați.
În consecință, intențiile primului tur de scrutin sunt în mod categoric fragmentate.
Însă, dacă alegerile ar avea loc săptămâna viitoare, cei doi candidați care ar intra în turul II ar fi Macron și Zemmour.
„Nu s-a mai văzut o ascensiune atât de mare în atât de scurt timp”, susține Jean-Daniel Lévy, director adjunct al institutului Harris Interactive. „Asistăm la prăbușirea însuși nucleului dur al electoratului” lui Marine Le Pen.
Cine este Eric Zemmour? Omul care a spart toate barierele reușind să introducă în dezbaterea publică subiecte precum „imigrație” sau „jihad” - despre care nimeni nu a îndrăznit până acum să vorbească.
Este un om care întruchipează frica de a vedea Franța tradițională – cea a clopotnițelor și a baghetelor – dispărând sub asaltul jihadului și al corectitudinii politice.
O carte publicată de Zemmour pe 16 septembrie și intitulată „Franța nu și-a spus ultimul cuvânt” este în întregime consacrată identității naționale. În prima săptămână s-au vândut 100.000 de exemplare.
Zemmour reprezintă Franța de altădată: Franța lui Napoleon, a Notre-Dame din Paris și a lui Charles de Gaulle. O Franță care nu vrea să devină o republică islamică.
„Pericolul pentru Franța este să devină un al doilea Liban”, spune adesea Zemmour. Adică o țară fragmentată între comunități sectare care se detestă și se tem unele de altele.
Zemmour nu este un politician profesionist. A debutat ca ziarist politic la Le Figaro în anii 1990, însă pentru că era sclipitor, pentru că avea judecăți tăioase la adresa oamenilor politici francezi și pentru că înțelegea cultura politică și istorică franceză, a început să fie invitat la radio și televiziune.
Le Figaro i-a dat o cronică regulată și, în 2006, a devenit un veritabil star de televiziune.
Participarea sa timp de cinci ani la „On n'est pas couché” („Nu am adormit”), un talk-show de sâmbătă seara, l-a făcut cunoscut tuturor francezilor.
În 205, animatorul emisiunii, Laurent Ruquier, regreta că s-a asociat cu Eric Zemmour. „Nu credeam că va apărea un monstru”, a declarat Ruquier.
De ce este Zemmour un „monstru”? Pentru că a îndrăznit să afirme că „francezii proveniți din imigrație sunt mai controlați decât ceilalți, deoarece majoritatea traficanților sunt negri și arabi... Este o realitate.”
Zemmour a fost condamnat pentru aceste cuvinte, nu pentru că erau o minciună, ci pentru că o asemenea afirmație este imposibil de dovedit: legea franceză interzice statisticile pe criterii etnice, așa cum există în Marea Britanie sau Statele Unite.
Zemmour îi șochează pe cei mai slabi de înger și atunci când afirmă că Franța a încetat să mai fie Franța în ziua în care a permis părinților de origine străină să dea prenume africane sau musulmane copiilor lor (Mahomed este prenumele cel mai răspândit în suburbiile pariziene).
Zemmour afirmă că vrea să restabilească o lege din secolul XIX care să-i oblige pe toți cetățenii francezi „să dea prenume franceze” copiilor lor.
Zemmour mai dorește și ca Franța să înceteze să se mai supună autorității judecătorilor de la Curtea Europeană de Justiție sau de la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Acestea, spune Zemmour, împiedică expulzarea infractorilor străini.
Zemmour este intransigent și în chestiunile sociale: este împotriva PMA (procreării medicale asistate, „Vreau ca toți copiii să aibă o mamă și un tată”), împotriva propagandei transgender în școli, împotriva căsătoriilor homosexuale și a propagandei LGBT în școli.
Zemmour nu este anti-homosexual, ci explică doar că „lobby-urile LGBT” și ale „minorităților” se află în război împotriva Franței, la fel cum islamiștii se află în război împotriva tuturor țărilor occidentale.
Zemmour este popular nu pentru că face afirmații provocatoare la adresa imigrației sau a drepturilor LGBT. Este popular pentru că a adus în câmpul mediatic îngrijorări care până acum nu erau exprimate decât în familie sau între prieteni.
Popularitatea lui Zemmour este astăzi cu atât mai mare cu cât exportă aceste teme de îngrijorare din sfera mediatică în sfera politică.
Are Zemmour șanse reale de a deveni președinte?
Reamintim, deocamdată nu este nici măcar candidat oficial. Dar el este și cel care a declarat că „ar dezamăgi pe mulți dacă nu s-ar prezenta” la alegeri.
Din numeroase motive, da, Zemmour are o șansă de a fi viitorul președinte.
Mai întâi, pentru că alegerea lui Emmanuel Macron a creat un precedent. Dacă o persoană care nu aparținea nici unui partid politic a putut câștiga, excepția poate deveni regulă.
Pe de altă parte, Constituția celei de-a V-a Republici este integral construită pentru a organiza întâlnirea dintre o personalitate de excepție și poporul fracez.
Din acest punct de vedere, întâlnirea dintre Zemmour și poporul francez este deja o realitate. Atunci când Zemmour a organizat promovarea cărții sale, în toate orașele Franței mii de persoane s-au înghesuit să îi strângă mâna.
Există și alte motive care explică popularitatea excepțională a lui Zemmour.
Mai întâi, populația franceză este astăzi împărțită în mai multe „audiențe” sau centre de interes. În Franța, în domeniul politic, principala caracteristică a acestor „audiențe” este un sentiment de „scârbă” și de „mânie” împotriva elitelor care au încurajat imigrația în masă fără a consulta populația autohtonă.
Barometrul de Încredere, un sondaj publicat anual în Franța de Cevipof, Centrul de Cercetări al Sciences Po, este un bun indicator al „dezgustului, supărării, neîncrederii” pe care majoritatea populației pare să o resimtă la adresa clasei politice.
Ieșirea din capcana actuală
Ascensiunea fulgerătoare a lui Zemmour a avut un efect pozitiv: a spart capcana electorală degradantă în care poporul francez este prins.
Această capcană electorală a fost creată în anii 1980 de către președintele socialist François Mitterand: urmărea să dezbine dreapta pentru a o împiedica să revină la putere.
Iar pentru a dezbina dreapta, trebuia stigmatizată componenta sa naționalistă. Mitterand a promovat la radioul și televiziunea de stat un microscopic partid de extremă dreapta, Frontul Național, primul care a îndrăznit să ridice problema imigrației.
De la mijlocul anilor 1980 până astăzi, presa și stânga au fabricat împreună o mașinărie care consta în promovarea – pentru a-l compromite mai bine – oricui îndrăznea să ridice vocea în legătură cu problemele imigrației.
Astfel, Adunarea Națională a devenit un partid „rasist” și „nazist”.
Această politică a căpătat o dimensiune cvasi-industrială astfel încât până și Marine Le Pen, liderul Adunării Naționale (urmașa Frontului Național), a încercat să scape de stigmatul „nazist” făcând afirmații pozitive despre imigrația musulmană și neexcluzând să recurgă la imigrație pentru a compensa o ipotetică penurie a mâinii de muncă.
Cu Zemmour, însă, antirasismul mediatic funcționează în gol. Cu cât presa încearcă să îl stigmatizeze pe Zemmour drept „nazist”, cu atât popularitatea sa printre alegători crește.
Conducerea partidului de dreapta Les Républicains, care nu îndrăznea să rostească cuvântul „imigrație”, cere astăzi să se „pună capăt laxismului migrator” și să se oprească „imigrația necontrolată”.
Până și Emmanuel Macron a recunoscut în particular că Zemmour „are dreptate” în privința imigrației.
Nimeni nu poate spune dacă Zemmour va fi ales. Totuși, un lucru este cert: Zemmour a restabilit deja o dezbatere democratică autentică pe teme – securitate, islam, imigrație – care sunt importante pentru francezi.
Pentru mulți, Zemmour reprezintă ultima șansă a Franței de a nu deveni o țară islamică sau un „Liban al Europei”.
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.