Sfântul Nicolae Velimirovici
Oamenii se ceartă pentru avuțiile pământului și cearta lor istovitoare și zadarnică nu are sfârșit.
O, oameni, voi ai cui sunteți?
Oile se războiesc pentru iarba pe care o pasc; stă uimit stăpânul turmei și al pajiștii și privește cum turma, care e a lui, se ceartă pentru pajiște, care e tot a lui.
O mulțime de lucruri țin minte oamenii, dar pe unul îl uită întotdeauna, ori de câte ori li s-ar spune: că fără nimic au intrat în această lume și fără nimic vor ieși din ea.
Oamenii își împart acest întunecat pământ, deși socotelile li se încurcă mereu.
Cu prețul vieții își apără hotarele țării, deși hotarele se pot schimba.
Ce este mai ieftin costă cel mai scump, iar oamenii, în loc să se împotrivească, împodobesc acest preț înfricoșător cu numele: „dreptate” sau „patriotism” sau vreun alt cuvânt care să le vină bine.
Dar niciodată n-ar spune că e o nebunie ca oile să-și dea viața pentru o mână de fân, când iarba s-a dat ca să țină viața, NU ca s-o ia.
Pentru că, la urma urmelor, averile nu-s altceva decât iarbă;
iarbă, și lucru mai mort decât iarba, este tot ce mănâncă și îmbracă omul.
La începutul Sfintei Scripturi ni se spune că Dumnezeu a dat oamenilor și fiarelor iarba drept hrană (Facere 1, 29; 9, 3).
Iar dacă întrebi pe oricine: ce-i mai de seamă: omul sau iarba, răspunsul e unul singur: omul.
Prin FAPTE însă oamenii arată că, dimpotrivă, socotesc iarba mai presus de om, de vreme ce își dau și viața lor, și pe a altora, pentru iarbă. Dacă chestiunea averilor e o chestiune de iarbă și nimic altceva, înseamnă că aceasta e cea mai MARE piatră de poticnire în viața omului pe pământ.
Doar cei duhovnicești nu se împiedică de piatra aceasta, ci trec netulburați pe lângă ea, lăsând ce este al lor altora.
Iar celorlalți piatra de poticnire le este izvor de ceartă, luptă, sudoare și chin. Piatra de poticnire le este tot cuprinsul vieții lor, iar la sfârșit le este piatră de mormânt.
Unde-i bogăția lui Cresus? Unde ospețele lui Lucullus? Unde imperiul lui Cezar? Unde faima lui Napoleon? Se mai pomenește de ele câteodată, a mai rămas o urmă pe ici, pe colo,
dar mai este o întrebare, mai presus de aceasta:
Unde este bogatul Cresus? Unde mâncăul Lucullus? Unde marele Napoleon? Unde toți nesătuii de putere Cezari?
Este mai important să știm unde sunt oamenii, decât unde sunt averile lor. Dar nu putem descoperi lucrul acesta mai înainte de a afla ai cui sunt oamenii.
Ai cui sunt, așadar?
Cine găsește răspunsul la întrebarea aceasta va găsi cu ușurință și răspunsul la întrebarea privitoare la averile lor, întocmai cum cei ce curăță un drum, după ce dau la o parte bolovanii, știu ce să facă și cu pietrișul și cu frunzele.
Dacă oamenii dau un răspuns întrebării acesteia de la sine,
fără Hristos,
așa cum de altfel au făcut vreme de mii de ani, căile de a răspunde sunt două: fie că omul e stăpânit de puteri malefice care se ascund în spatele naturii și iau masca acesteia; sau că omul e stăpânit de natură, al cărei produs este, și care îl susține o vreme, ca pe o piesă de mobilier oarecare, pe care apoi o nimicește.
De la întemeierea lumii și până astăzi, toți înțelepții lumii n-au avut decât aceste două răspunsuri la întrebarea: ai cui, sau a ce, sunt oamenii.
De la Hristos n-au luat NICIO IOTĂ spre dezlegare.
Iar Hristos răspunde că omul este al lui Dumnezeu.
Și nu este al lui Dumnezeu ca un oarecare lucru pe care îl are cineva în stăpânire, ci ca o ființă liberă și cuvântătoare, ca FIU.
Acesta nu-i răspunsul unui filosof- dacă ar fi, nici nu l-am crede- ci este răspunsul Cui toate le vede, Care a venit la oameni din întreita vatră a ființei și a vieții ce se revarsă în lume, în lumile toate.
Și de aceea credem că e adevărat răspunsul acesta, credem că este SINGURUL RĂSPUNS MÂNTUITOR.
Dar nici nu este un răspuns, ci este o MĂRTURIE, mărturia Atotvăzătorului.
Prin mărturia aceasta primim răspuns la întrebarea privitoare la averile omului și la toate întrebările în legătură cu posesia, economia și politica lumii. Omul e al lui Dumnezeu și prin urmare și firea toată e a lui Dumnezeu.
Înseamnă că tot ce are omul este de fapt al lui Dumnezeu, care doar îi dă omului în folosință.
Și nu dă tuturor deopotrivă. De ce nu? Pentru că oamenii sunt liberi, sunt făpturi cuvântătoare. Dumnezeu nu împarte mecanic, nu împarte unor făpturi doar pe jumătate vii, lipsite de înțelegere.
Dă făpturilor Sale în chip felurit, tocmai pentru ca să se vadă că sunt înzestrate cu liberă-voință, și pentru ca oamenii să-și dea seama că depind unul de celălalt, că, prin cele primite de la Dumnezeu, lucrează la mântuirea lor și a altora.
Evanghelia de astăzi ne vorbește despre un bogat care nu-și privea în acest chip averile, ci dimpotrivă, și care, de aceea, a trecut la chinuri atât de mari încât ne îngheață inima și ni se face părul măciucă, numai gândindu-ne la ele.
„Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră și în vison, strălucit veselindu-se în toate zilele. Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porții lui, plin de bube, poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar și câinii venind, lingeau bubele lui”.
Înfricoșat tablou al inegalității dintre oameni!
Dar aveți răbdare: curând vom vedea un mai înfricoșat tablou, al inegalității de dincolo.
Ce alăturare de neînchipuit, pe de o parte, bogatul, îmbrăcat în porfiră și în vison, și, pe de alta, cerșetorul, plin de bube. Pe de o parte, un om care petrece între cei asemenea lui: bogați, bine hrăniți, bine îmbrăcați, voioși; pe de alta, unul care nu are altă tovărășie decât câinii. Pe de o parte, avere, înflorire, și burta plină; pe de alta, sărăcie lucie, boală, foame. Pe de o parte, se ridică în slava cerului zvon de muzică și danțuri; pe de alta, nădejdea mută a unei coji de pâine, sudoarea mută a suferinței, așteptarea mută a morții. Răbdare în tăcere- pentru că nu se spune că Lazăr ar fi cerut ceva sau ar fi ridicat glasul așa cum au obiceiul să facă cerșetorii. Era flămând și dorea numai să se hrănească și el cu rămășițele de sub masa bogatului.
Tăcea.
Poate vorbea, în inima lui, cu câte cineva, dar fără grai. La ce să mai fi spus ceva când însuși trupul lui, zăcând între câini, era mai GRĂITOR decât orice cuvânt?
Luați aminte: Domnul nu pomenește deloc numele bogatului, ci numai pe cel al săracului. Numele bogatului ne rămâne necunoscut în toată desfășurarea pildei, pe când Lazăr este numit și pe pământ, și în cer.
Ce înseamnă aceasta? Oare nu-i lucrul acesta cu totul împotriva obiceiului? Lumea s-ar fi grăbit să-l pomenească pe bogătaș, ca pe unul vrednic de cinste, iar săracului nu s-ar fi ostenit nimeni sa-i spună pe nume, chiar dacă s-ar fi știut cum îl cheamă. Săracii trec prin lume ca niște umbre, etichetați laolaltă drept „cerșetori”, pe când numele bogaților răsună pe toate buzele, sunt cântate în ode, scrise în cronici și săpate în piatra monumentelor funerare.
Dar tocmai de aceea nu pomenește Domnul numele bogatului:
ca să nu cinstească pe cel cinstit de oameni, ca să arate că alta, CU TOTUL ALTA, e judecata lui Dumnezeu decât a oamenilor.
El nu a venit pe pământ ca să imite purtarea oamenilor față de oameni, ci să arate cum se poartă cerul cu oamenii!
Trecând cu vederea numele bogatului, Mântuitorul ne-a dezvăluit o taină: în ceruri nici nu se pomenește numele unui astfel de om, nici îngerii, nici sfinții nu-l au pe cereștile lor buze, e șters din Cartea Vieții. Domnul ar fi putut să dea bogatului nume, cum i-a dat săracului, dar nu a vrut ca dumnezeieștile-I buze să-l plămădească, să înnoiască și să dea viață unuia șters odată din Cartea Vieții.
aminte cum Domnul anume a ocolit numele lui Irod, Pilat sau Caiafa. „Mergând, spuneți vulpii acesteia” (Luca 13, 32), zice despre Irod. Din vremuri străvechi a spus Dumnezeu prin Psalmist:
„Nu voi pomeni numele lor pe buzele Mele” (Psalm 15, 5), pe când drepților le spune Domnul: „Bucurați-vă că numele voastre sunt scrise în ceruri” (Luca 10, 20).
Iar bucuria aceasta îndeamnă Domnul să fie mai presus de toate bucuriile, mai presus chiar decât bucuria de a vedea duhurile rele plecându-li-se dinainte.
Ce rău a făcut bogatul acesta, ca Domnul să nu pomenească numele lui? Domnul nu-l învinuiește nici de furtișag, nici de mărturie mincinoasă, nici de preacurvie, nici de ucidere, nici de necredință, nici că și-ar fi agonisit averile cu nedreptate.
Dar cum să-l mai învinuiască Domnul, când vina lui stă VIE înaintea porții casei sale, scrisă nu cu cerneală pe hârtie, ci scrisă cu răni pe însuși trupul unui om?
Nici vorbă, o fi avut bogatul și celelalte păcate pe care neabătut le aduce bogăția asupra omului ușuratic. Cine se îmbracă pompos în fiecare zi, mănâncă, bea și-și petrece toată vremea desfătându-se, nu mai are loc întrînsul pentru frica de Dumnezeu. Unul ca acesta nu are cum să-și țină gura de la bârfă, burta de la lăcomie, inima de la mândrie, de la disprețuirea altora și de la luarea în deșert a lucrurilor lui Dumnezeu. Iar toate acestea îl duc pe om fără scăpare la desfrâu, înșelăciune, răzbunare, crimă și lepădare de Dumnezeu.
Dar niciuna din fărădelegile bogatului nu e pomenită în pilda aceasta, afară de una nelegiuire: nesocotirea peste măsură a omului, a lui Lazăr, a sărăciei și amărăciunii acestuia.
Să fi apărut la poarta acestui bogat un Lazăr avut, înfloritor, bine îmbrăcat, fără îndoială că ar fi fost bine primit și poftit înăuntru așa cum se cuvine unui om.
Bogatul însă NU vedea în Lazăr, în rănile și nefericirea lui, UN om.
Pentru el făptura lui Dumnezeu parcă nici n-ar fi existat. Își întorcea ochii de la el, cu scârbă. Se socotea pe sine al său și averile și le privea drept tot ale sale, iar nu ca pe un împrumut de la Dumnezeu.
Talantul și l-a îngropat în pământ, în tina trupului, și nimeni n-a câștigat nimic de pe urma lui.
Inima i s-a îngreunat de mâncare și de băutură (Luca 21, 34), și a orbit cu totul pentru lumea duhovnicească. Vedea totul numai cu ochi trupești, auzea numai cu urechile trupești, trăia numai pentru cele trupești.
Sufletul bogatului era tot atât de plin de bube ca și trupul lui Lazăr. Sufletul bogatului era aidoma trupului lui Lazăr, iar trupul lui Lazăr icoana vie a acelui suflet.
Dumnezeu a așezat față în față doi oameni, ca să se oglindească unul în celălalt: unul într-un palat și celălalt la poartă.
Strălucirea din afară a bogatului era oglinda stării lăuntrice a lui Lazăr, iar rănile deschise ale lui Lazăr, oglinda stării lăuntrice a bogatului.
Trebuia să mai înșire Domnul toate păcatele bogatului?
Dar ele se arătau de la sine, toate dintr-odată! Nemilostivirea lui către Lazăr trăgea într-o clipă vălul de deasupra sufletului său, și toată hidoșenia i se înfățișa într-o clipă!
Iată deci doi oameni pe pământ;
unul al cărui nume are vază, și altul despre care nimeni nu vrea să audă. Să vedem acum cum ni se înfățișează ei în cer.
„Și a murit săracul și a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam. A murit și bogatul și a fost înmormântat. Și în iad, ridicându-și ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam și pe Lazăr în sânul lui”.
Și bogații și săracii mor.
Nimeni nu se naște în această lume ca să trăiască în ea pentru totdeauna, căci această lume e pieritoare și își așteaptă sfârșitul.
Bogații mor suspinând pentru lumea aceasta, săracii mor suspinând pentru lumea de dincolo.
Părăsind lumea, bogatul părăsește strălucire, desfătare și belșug.
Lazăr părăsește foame, răni și câini.
Dar să vedem acum CE A SECERAT Dumnezeu.
A murit săracul și îngerii i-au luat sufletul și l-au dus în rai.
A murit și bogatul, și îngerii s-au întors de la căpătâiul lui cu mâinile goale.
Dintr-un pom ce părea putred îngerii au cules rod minunat; iar din pomul ce părea verde și stufos, n-au aflat nimic de cules.
„Orice pom care nu face roadă bună se taie și se aruncă în foc” (Luca 3, 9).
Acest profetic cuvânt s-a împlinit cu desăvârșire în bogatul nemilostiv. El s-a retezat și cu trupul și cu sufletul. Trupul i-a fost aruncat în pământ, să ardă în pământ, sufletul i-a fost aruncat în iad, să ardă în iad.
Nu s-au strâns îngerii la patul morții lui, căci nu era nimic pentru ei acolo, în loc de îngeri, s-au apropiat diavoli și oameni, ca să-l îngroape: diavolii în iad cu sufletul, oamenii în pământ cu trupul.
Oamenii au privit, firește, într-un fel moartea lui Lazăr și în cu totul altul moartea bogatului, așa cum făcuseră și cât aceștia fuseseră în viață.
Moartea bogatului a fost trâmbițată în toată cetatea, toată lumea s-a strâns la îngroparea lui. Trupul rece ca gheața, grav poate pentru prima oară de când venise pe lume, a fost încă o dată îmbrăcat în porfiră și vison, așezat într-un coșciug din esențe și metale rare, purtat pe un dric încrustat cu aur, tras de cai în zăbranice negre- expresie vie a durerii pentru cel care, prin viața sa, a IROSIT NEBUNEȘTE MILA CERULUI.
Îl urmează un lung convoi de rude, prieteni și slujitori, toți în straie cernite.
După cine merg toți aceștia?
După un om care nu arunca unui sărac nicio firimitură de la masa lui!
Tot orașul a venit la înmormântare ca să-și arate respectul pentru acest eminent cetățean care făcuse atâtea lucruri mari pentru națiune și umanitate, ca să audă panegirice închinate vredniciei și virtuților sale.
Ce cuvântări alese, ce vorbe la fel de frumoase și de zadarnice ca și purpura care învelește acest trup care nu mai are nevoie de nicio firimitură de la masa acestei lumi!
Cuvinte MINCINOASA ca și ÎNTREAGA LUI VIAȚĂ, cuvinte goale ca și sufletul acestui om lipsit de toată fapta bună. În sfârșit, trupul îmbrăcat în purpură și vison se pune în pământ, nu ca să fie lins de câini, ci ca să fie mâncat de viermi. Coroane de flori și verdeață se îngrămădesc pe mormântul celui care a PIERDUT coroana slavei cerești. O piatră prețios scrisă se așează la capul celui al cărui nume s-a ȘTERS din Cartea Vieții. Iar dintre miile care au venit la această paradă a deșertăciunii, nici unuia nu-i trece prin minte că sufletul acestui om e în iad.
Dar de ce fel de îngropare a avut parte Lazăr cel sărac?
Nu de alt fel decât cea a unui câine pe care-l găsești mort în drum. Municipalitatea are grijă ca acești cerșetori morți în drum să fie și ei îngropați, nu cumva câinii vagabonzi să-i sfâșie și să le târască leșul sfârtecat pe străzi, infectând orașul. Însă graba cu care leșul e scos afară din oraș și îngropat mai are încă o pricină întemeiată:
trupul chircit, plin de răni și zdrențe, ofensează privirea trecătorilor.
Măsurile luate pentru îngroparea lui Lazăr nu-l priveau câtuși de puțin pe el, ci buna stare a cetățenilor respectabili.
Săracul acesta care fusese o pacoste pentru oraș cât timp trăise, era o pacoste și acum, după moarte.
Ce lucru neplăcut!
Trebuie să găsești oameni care să împlinească munca dezagreabilă; și mai ales, trebuie să scoți bani să-i plătești. A murit un cerșetor: cine-o să-l îngroape? Pe cheltuiala cui? Poate niște copii iscoditori să întrebe: Cine e? Prostească întrebare! Cum să ții minte numele unui sărăntoc?
Ce mare deosebire în OCHII LUMII între acești doi oameni!
Dar cerul nu pune mare preț pe judecata lumii, pe laudele sau disprețul ei, pe medaliile acordate sau pe oprobriul public.
Judecata oamenilor se întinde doar până la mormânt;
de aici încolo, sufletul trece la judecata cerului. Bogatul cu straiele sale de purpură s-a dus în iad, iar Lazăr cu rănile sale, în rai.
„Și în iad, ridicându-și ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam și pe Lazăr în sânul lui”.
Poate că, de când s-a născut, acest om și-a ridicat pentru prima oară ochii! Pe pământ fiind, se uitase numai la el însuși și numai la lumea înconjurătoare.
De ce să se uite la cer?
N-avea altă grijă?
Așa facem și noi: se roagă omul numai când ajunge la necaz.
O, de O MIE DE ORI binecuvântate necazuri, care îl fac pe om să-și ridice ochii și INIMA la cer!
Dacă bogatul acesta n-ar fi fugit toată viața lui de durere, dacă n-ar fi căutat să scape de necazuri, veselindu-se strălucit în toată vremea, și-ar fi ridicat ochii spre cer pe pământ și ar fi scăpat de iad, unde ridicarea ochilor nu-i mai e de niciun folos.
A spus înțeleptul rege: „Mai bun este necazul decât râsul, căci întristarea feței este bună pentru inimă” (Ecclesiastul 7, 3).
Veselia din toate zilele l-a golit pe bogat de frica de Dumnezeu. Iar când, în sfârșit, în iad și-a ridicat ochii, a văzut de departe pe Avraam și pe Lazăr în sânul lui. Zice: „de departe”, însemnând că iadul e departe de rai, de sălașul drepților. Avraam, părintele după trup al evreilor, este totodată, prin dreptatea sa, părintele tuturor drepților care fac voia lui Dumnezeu cu credință, smerenie și ascultare. Iată-l pe Lazăr în sânul lui Avraam.
Ce să însemne acest sân?
Este portul cel plin de pace în care ajung toți drepții pe care Dumnezeu îi odihnește după furtuna înviforată a vieții pe pământ.
Până la Hristos, cel mai mare drept din toate vremurile fusese la evrei Avraam. Or, pilda era pentru ei. După Hristos s-au ridicat drepți și mai MARI în împărăția lui Dumnezeu. Nu lui Avraam i-a făgăduit Domnul că o să șadă pe un tron, judecând cele douăsprezece seminții ale lui Israel, ci apostolilor Lui (Luca 22, 30).
Cu toate acestea, Avraam, coborâtorul din Sem, este cel dintâi vrednic de împărăția lui Dumnezeu (Luca 13, 28), unde se află împreună cu dânsul toți drepții, toți proorocii batjocoriți și uciși, toți regii cei evlavioși și toți plăcuții lin Dumnezeu. Printre aceștia se numără acum și săracul, nefericitul Lazăr, care n-a avut parte de altceva în viață decât de foame, golătate, boală și dispreț.
Avraam, Isaac, Iacov, Iosif, Ilie, Elisei, Iov, slăvitul David- iată de ce tovărășie are el parte acum!
NICIUNUL din cei aflați în acest loc de lumină, pace și negrăită bucurie, NU a intrat aici prin bogățiile și voioșia de pe pământ, nici prin vază, nici prin știință, nici prin coroană, nici prin domnie,
ci NUMAI prin credință tare și prin nădejde, prin plecare în fața voii lui Dumnezeu, prin răbdare, ori prin pocăință la vreme.
Dumnezeu nu caută nici la rang, nici la avere, ci la INIMA fiecăruia.
În împărăția lui intră cei cu suflete regești, nu cu coroane; cei bogați în milă și credință, nu în bani și pământuri; cei pricepuți în înțelepciunea lui Dumnezeu, nu a lumii; cei cu inima veselă nu de chiote și danțuri, ci de bucuria lui Dumnezeu, cum spune Psalmistul: „Inima mea și trupul meu s-au bucurat de Dumnezeul cel viu” (Psalm 83, 2).
Ce spune acum păcătosul, când înaintea ochilor săi ridicați are această vedere preastrălucită, cu Lazăr șezând lângă Avraam, același Lazăr cu al cărui nume el nici n-a vrut să-și murdărească buzele în vremea vieții sale? Și el, strigând, a zis: „Părinte Avraame, fie-ți milă de mine și trimite pe Lazăr să-și ude vârful degetului în apă și să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie”.
Cu adevărat, nu s-ar putea găsi cuvinte mai grăitoare ca să înfățișezi grozăvia chinurilor unui păcătos în iad.
Când îi e foame, omul caută carne și pește; când moare de foame, se mulțumește cu o coajă de pâine care să-i țină sufletul.
Cât de cumplit e focul în care se pârjolește acest bogat dacă el nu cere un cub de gheață, nu o căldare și nici măcar un pahar, ci doar umbra de apă de pe un deget ud!
O, fraților, de-ar vrea oamenii să creadă că Hristos Domnul nu a venit pe pământ ca să lărgească împărăția minciunii sau ca să arate vreun singur lucru mai mult decât este, atunci ACEASTĂ SINGURĂ PILDĂ a Evangheliei Sale ar fi de-ajuns ca să se mântuie toți!
Vedeți cum omul acesta, care toată viața lui n-a știut ce-i mila, strigă după milă în focul iadului!
Priviți acum la voi înșivă, vedeți-vă pe voi, care NU NUMAI CĂ NU AVEȚI MILĂ, CI SUNTEȚI NECRUȚĂTORI!
Curând poate veți striga și voi după milă ca bogatul acesta, din locul unde nicio rază de milă nu străbate, în veci!
„Dar Avraam a zis: Fiule, adu-ți aminte că ai primit cele bune ale tale în viața ta, și Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum aici el se mângâie, iar tu te chinuiești. Și peste toate acestea, între noi și voi s-a întărit prăpastie mare, ca cei care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi”.
Avraam i-a grăit cu blândețe păcătosului din iad: „Fiule”, i-a spus;
aici se arată desăvârșita lipsă de răutate a drepților din împărăția bucuriei; dar nu numai atât. Numindu-l „fiu”, Avraam i-a adus aminte acestui coborâtor din sine că și el este din aceeași stirpe, că a avut dinainte atâtea pilde de virtute, atât de la el, strămoșul lui, cât și de la alți drepți, și că de aceea s-ar fi putut salva la vreme din chinurile iadului. Cât despre cererea păcătosului, n-o poate împlini, și aceasta din două pricini:
mai întâi, pentru că așezarea aceasta s-a făcut din judecată dumnezeiască;
apoi, pentru că în lumea de dincolo nu este pod sau cale pe care să se perinde dintr-o parte în alta.
Dacă un păcătos, la rugăciunile Bisericii de pe pământ, e scos de Dumnezeu din iad și dus în rai mai înainte de înfricoșata Judecată, este taina lui Dumnezeu aceasta, pe care nu o poate scruta Avraam. El doar îi aduce aminte bogatului de odinioară, mai sărac acum decât ultimul cerșetor de pe pământ, că, în vremea vieții, a avut tot ce și-a dorit.
Dacă, așadar, câtă vreme a fost pe pământ
nu și-a dorit nimic din cer,
dacă n-a dat pentru toate bunătățile raiului nici măcar o firimitură de pâine, dacă n-a vărsat pentru ele nicio lacrimă, înseamnă că socotelile au fost generos încheiate în viața pământească.
Lazăr însă, care n-a avut în viața cea trecătoare decât chin, Lazăr care plângea după bunătățile cerești, iată le are acum.
Căci a spus Domnul:
„Fericiți cei ce plâng, căci aceia se vor mângâia” (Matei 5, 4); și:
„Voi vă veți întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie” (Ioan 6, 20);
și încă: „Vai vouă, celor ce astăzi râdeți, că veți plânge și vă veți tângui” (Luca 6, 25).
Înțelegând răspunsul fără împotrivire al lui Avraam la prima lui cerere, păcătosul și-o strigă acum pe cealaltă. Iar el a zis: „Rogu-te dar, părinte, să-l trimiți în casa tatălui meu, căci am cinci frați, să le spună lor acestea, ca să nu vină și ei în acest loc de chin”.
De unde deodată atâta milă de alții, atâta grijă pentru mântuirea lor?
Nu este milă, ci încă o încercare de a-și ușura, cât de puțin, chinul. Dar acum ni se arată un alt păcat al său: SMINTEALA.
Nu numai pentru nemilostivirea către Lazăr a ajuns el în iad, ci și fiindcă, prin viața sa ușuratică, s-a făcut altora PILDĂ REA, pricinuindu-le pierzarea, deschizându-le drumul spre iad.
Să te faci altora pricină de sminteală, este un păcat grozav.
A trage după tine în cădere pe alții este mai de osândă decât a cădea singur.
Auzi ce înfricoșătoare cuvinte spune Domnul despre cei ce smintesc pe alții:
„Mai de folos i-ar fi dacă i s-ar lega de gât o piatră de moară și ar fi aruncat în mare, decât să smintească pe unul din aceștia mici” (Luca 17, 2). Se pare că frații acestui bogat erau mai tineri decât el, încât el voia întâi ca Lazăr să vină la el și să-l ierte, apoi să-și îndrepte și păcatul față de frații lui. Astfel flăcările s-ar mai fi domolit, chinul i s-ar mai fi ușurat.
Rugămintea făcută lui Avraam era, așadar, mai mult pentru sine decât pentru frați.
Și i-a zis Avraam: „Au pe Moise și pe prooroci; să asculte de ei. Iar el a zis: Nu, părinte Avraam, ci, dacă cineva dintre morți se va duce la ei, se vor pocăi. Și i-a zis Avraam:
Dacă nu ascultă de Moise și de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morți”.
Nici această cerere nu-i poate fi împlinită.
Avraam îi dă o lămurire de nezdruncinat.
La ce bun să-l trimiți pe Lazăr înapoi pe pământ ca să-i înștiințeze pe oameni ce-i așteaptă după moarte, dacă li s-a grăit cât se poate de deslușit prin Moise și prin prooroci ce trebuie să facă spre a se mântui?
Mii și mii de oameni s-au mântuit nu prin mărturia celor morți, ci prin mărturia celor vii.
Dacă atâția s-au mântuit prin ascultarea de Moise și de prooroci, să facă și frații tăi la fel. Degeaba caută bogatul să-și întărească pledoaria, stăruind: Dacă cineva dintre morți se va duce la ei, se vor pocăi.
Argumentul lui Avraam de respingere e de neclintit.
De ce folos să le fie Lazăr, dacă ei nu ascultă de Moise și de prooroci?
Nu L-au văzut pe Dumnezeu și Moise, și Isaia, și Ilie? Nu în numele lui Dumnezeu au spus ei ce au spus? Deci, dacă frații lui nu cred acelora, cum au să-l creadă pe Lazăr venind dintre morți?
Căci cine e acest Lazăr?
Cui i-a păsat de el în viață?
Dar poate nici n-au auzit că a murit.
Și, dacă i-au văzut vreodată fața plină de bube, cum să-l recunoască acum, strălucind ca un înger?
Când să-i fi auzit vreodată glasul, ca să știe acum că-i al lui?
Când să fi ascultat povestea vieții lui, ca să priceapă ceva din ea?
Ar fi putut spune: „E nălucire”, sau: „E o fantomă”, sau: „E amăgire”!
Cu ce bine s-a ales Saul de pe urma apariției lui Samuel (I Regi 28, 11-14)?
Răspunsul lui Avraam nu i-a fost de niciun ajutor în iad bogatului,
dar tocmai de aceea AR PUTEA FI DE MARE AJUTOR CELOR DE ASTĂZI care, ca să afle taine cerești și astfel să-și întărească, chipurile, credința, se îndeletnicesc cu chemarea morților.
Într-adevăr, nu-i cale mai ușoară să scoți omul din minți și să-l arunci în iad. Spiritismul e fuga de lumină în întuneric, e căutarea luminii în întunecime.
Cei care cheamă morții ca să afle adevărul își dovedesc necredința în Hristos.
Dar cum poate un om cu judecată să creadă ce spune duhul mătușii sau al vecinului (când n-are cum să știe nici măcar dacă duhul care vorbește e chiar cel invocat!) DACĂ NU CREDE ce spune însuși Dumnezeu?
Cu ce pot fantomele rubedeniilor, și mediumurile, și toți vrăjitorii să-și sprijine cele spuse?
Hristos Și-a ADEVERIT cuvântul cu sângele Său și al miilor de mucenici care și-au dat viața pentru acest cuvânt.
Iudeii n-au văzut doar duhul lui Lazăr, fratele Martei și Mariei, ci pe însuși Lazăr înviat din morți, cu trup și suflet, și tot n-au crezut, ba chiar unelteau să-l ucidă pe Lazăr (Ioan 12, 10-11) ca să nu mai stea mărturie adevărului.
Au văzut-o înviind și pe fiica lui Iair, și pe fiul văduvei din Nain.
De ce n-au crezut?
Au văzut morți ridicându-se din morminte la învierea lui Hristos.
De ce n-au crezut?
În sfârșit, au aflat fără tăgadă de Hristos Cel înviat, dar în loc să creadă, au plătit străjile de la mormânt să acopere adevărul și să mintă.
Nu ne e destul ca să credem?
Dacă ne mai trebuie încă mărturii de la cei morți, îl avem pe Avraam, pe Lazăr și pe bogatul păcătos.
Sunt MARTORI ȘI DIN RAI ȘI DIN IAD,
martori VERIFICAȚI de nimeni altcineva decât de Domnul nostru însuși, Iisus Hristos.
Oricine dintre noi ar vedea cu ochii săi raiul și iadul, și ar auzi schimbul de cuvinte dintre Avraam și păcătos, n-ar putea să-și creadă ochilor și urechilor mai mult decât trebuie să creadă când lucrul se mărturisește de Cel Căruia toate tainele îi sunt deschise:
Hristos Domnul.
El a văzut și a auzit tot ceea ce ne înfățișează nouă în pilda aceasta, și noi știm acum adevărul.
Dacă l-am fi văzut noi înșine, ne-am fi putut îndoi, luându-l drept nălucire.
Dar a văzut și a auzit El: Cel care nu poate fi înșelat, nici nu poate înșela pe alții.
O, fraților, de L-am crede pe El MAI MULT decât pe noi înșine!
El ne CERE lucrul acesta, și este PRIMA cerință a Evangheliei:
să-L credem pe El mai mult decât pe noi înșine,
să-L CREDEM pe El mai mult decât pe oricine, mai mult decât pe oricine altcineva dintre vii și dintre morți.
Nu tot așa stau lucrurile și cu o călăuză care le arată călătorilor drumul?
Oare nu se așteaptă ca drumeții să meargă după dânsul, în loc de a-și căuta singuri calea, necunoscători cum sunt?
Se vor lua călătorii după vreun înșelător care le făgăduiește că-i duce la țintă pe un drum mai scurt și mai ușor decât călăuza lor încercată?
Hristos Domnul este Călăuza noastră spre împărăția Sa,
a cărei cale o cunoaște ca nimeni altul.
TREBUIE să-L credem pe Hristos.
Pe El, iar nu pe noi, cu ochii și urechile noastre gata de amăgire, cu TEORIILE NOASTRE PIERZĂTOARE.
El, prin Sine, ne-a deschis și raiul și iadul, ca să nu ne lăsăm înșelați de duhuri și vedenii îndoielnice.
El a lăsat pe morți să ne înștiințeze asupra a ceea ce ne trebuie ca să ne mântuim- de față cu El, ca să PUTEM CUNOAȘTE ADEVĂRUL DESPRE CEALALTĂ LUME.
A lăsat pe morți să ne PREDEA ADEVĂRUL pe care TREBUIE să-l știm ca să nu ajungem la nemilostivirea bogatului, ci la răbdarea lui Lazăr, la credința și la nădejdea acestuia;
ca să nu privim nimic din această lume drept al nostru, ci drept UN ÎMPTUMUT pe care ni-l face Dumnezeu, pentru mântuirea noastră și a celor apropiați nouă.
Slăvit și lăudat fie Domnul nostru Iisus Hristos, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, Treimea cea deoființă și nedespărțită, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
Binevenită citarea ca studiu teologic de pe la rătăciți. Nimic mai mult. Reprezentați de marcă pe la ei pe acolo .. în cele strâmbe.
Doamne, miluiește.
Oamenii se ceartă pentru avuțiile pământului și cearta lor istovitoare și zadarnică nu are sfârșit.
O, oameni, voi ai cui sunteți?
Oile se războiesc pentru iarba pe care o pasc; stă uimit stăpânul turmei și al pajiștii și privește cum turma, care e a lui, se ceartă pentru pajiște, care e tot a lui.
O mulțime de lucruri țin minte oamenii, dar pe unul îl uită întotdeauna, ori de câte ori li s-ar spune: că fără nimic au intrat în această lume și fără nimic vor ieși din ea.
Oamenii își împart acest întunecat pământ, deși socotelile li se încurcă mereu.
Cu prețul vieții își apără hotarele țării, deși hotarele se pot schimba.
Ce este mai ieftin costă cel mai scump, iar oamenii, în loc să se împotrivească, împodobesc acest preț înfricoșător cu numele: „dreptate” sau „patriotism” sau vreun alt cuvânt care să le vină bine.
Dar niciodată n-ar spune că e o nebunie ca oile să-și dea viața pentru o mână de fân, când iarba s-a dat ca să țină viața, NU ca s-o ia.
Pentru că, la urma urmelor, averile nu-s altceva decât iarbă;
iarbă, și lucru mai mort decât iarba, este tot ce mănâncă și îmbracă omul.
La începutul Sfintei Scripturi ni se spune că Dumnezeu a dat oamenilor și fiarelor iarba drept hrană (Facere 1, 29; 9, 3).
Iar dacă întrebi pe oricine: ce-i mai de seamă: omul sau iarba, răspunsul e unul singur: omul.
Prin FAPTE însă oamenii arată că, dimpotrivă, socotesc iarba mai presus de om, de vreme ce își dau și viața lor, și pe a altora, pentru iarbă. Dacă chestiunea averilor e o chestiune de iarbă și nimic altceva, înseamnă că aceasta e cea mai MARE piatră de poticnire în viața omului pe pământ.
Doar cei duhovnicești nu se împiedică de piatra aceasta, ci trec netulburați pe lângă ea, lăsând ce este al lor altora.
Iar celorlalți piatra de poticnire le este izvor de ceartă, luptă, sudoare și chin. Piatra de poticnire le este tot cuprinsul vieții lor, iar la sfârșit le este piatră de mormânt.
Unde-i bogăția lui Cresus? Unde ospețele lui Lucullus? Unde imperiul lui Cezar? Unde faima lui Napoleon? Se mai pomenește de ele câteodată, a mai rămas o urmă pe ici, pe colo,
dar mai este o întrebare, mai presus de aceasta:
Unde este bogatul Cresus? Unde mâncăul Lucullus? Unde marele Napoleon? Unde toți nesătuii de putere Cezari?
Este mai important să știm unde sunt oamenii, decât unde sunt averile lor. Dar nu putem descoperi lucrul acesta mai înainte de a afla ai cui sunt oamenii.
Ai cui sunt, așadar?
Cine găsește răspunsul la întrebarea aceasta va găsi cu ușurință și răspunsul la întrebarea privitoare la averile lor, întocmai cum cei ce curăță un drum, după ce dau la o parte bolovanii, știu ce să facă și cu pietrișul și cu frunzele.
Dacă oamenii dau un răspuns întrebării acesteia de la sine,
fără Hristos,
așa cum de altfel au făcut vreme de mii de ani, căile de a răspunde sunt două: fie că omul e stăpânit de puteri malefice care se ascund în spatele naturii și iau masca acesteia; sau că omul e stăpânit de natură, al cărei produs este, și care îl susține o vreme, ca pe o piesă de mobilier oarecare, pe care apoi o nimicește.
De la întemeierea lumii și până astăzi, toți înțelepții lumii n-au avut decât aceste două răspunsuri la întrebarea: ai cui, sau a ce, sunt oamenii.
De la Hristos n-au luat NICIO IOTĂ spre dezlegare.
Iar Hristos răspunde că omul este al lui Dumnezeu.
Și nu este al lui Dumnezeu ca un oarecare lucru pe care îl are cineva în stăpânire, ci ca o ființă liberă și cuvântătoare, ca FIU.
Acesta nu-i răspunsul unui filosof- dacă ar fi, nici nu l-am crede- ci este răspunsul Cui toate le vede, Care a venit la oameni din întreita vatră a ființei și a vieții ce se revarsă în lume, în lumile toate.
Și de aceea credem că e adevărat răspunsul acesta, credem că este SINGURUL RĂSPUNS MÂNTUITOR.
Dar nici nu este un răspuns, ci este o MĂRTURIE, mărturia Atotvăzătorului.
Prin mărturia aceasta primim răspuns la întrebarea privitoare la averile omului și la toate întrebările în legătură cu posesia, economia și politica lumii. Omul e al lui Dumnezeu și prin urmare și firea toată e a lui Dumnezeu.
Înseamnă că tot ce are omul este de fapt al lui Dumnezeu, care doar îi dă omului în folosință.
Și nu dă tuturor deopotrivă. De ce nu? Pentru că oamenii sunt liberi, sunt făpturi cuvântătoare. Dumnezeu nu împarte mecanic, nu împarte unor făpturi doar pe jumătate vii, lipsite de înțelegere.
Dă făpturilor Sale în chip felurit, tocmai pentru ca să se vadă că sunt înzestrate cu liberă-voință, și pentru ca oamenii să-și dea seama că depind unul de celălalt, că, prin cele primite de la Dumnezeu, lucrează la mântuirea lor și a altora.
Evanghelia de astăzi ne vorbește despre un bogat care nu-și privea în acest chip averile, ci dimpotrivă, și care, de aceea, a trecut la chinuri atât de mari încât ne îngheață inima și ni se face părul măciucă, numai gândindu-ne la ele.
„Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră și în vison, strălucit veselindu-se în toate zilele. Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porții lui, plin de bube, poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar și câinii venind, lingeau bubele lui”.
Înfricoșat tablou al inegalității dintre oameni!
Dar aveți răbdare: curând vom vedea un mai înfricoșat tablou, al inegalității de dincolo.
Ce alăturare de neînchipuit, pe de o parte, bogatul, îmbrăcat în porfiră și în vison, și, pe de alta, cerșetorul, plin de bube. Pe de o parte, un om care petrece între cei asemenea lui: bogați, bine hrăniți, bine îmbrăcați, voioși; pe de alta, unul care nu are altă tovărășie decât câinii. Pe de o parte, avere, înflorire, și burta plină; pe de alta, sărăcie lucie, boală, foame. Pe de o parte, se ridică în slava cerului zvon de muzică și danțuri; pe de alta, nădejdea mută a unei coji de pâine, sudoarea mută a suferinței, așteptarea mută a morții. Răbdare în tăcere- pentru că nu se spune că Lazăr ar fi cerut ceva sau ar fi ridicat glasul așa cum au obiceiul să facă cerșetorii. Era flămând și dorea numai să se hrănească și el cu rămășițele de sub masa bogatului.
Tăcea.
Poate vorbea, în inima lui, cu câte cineva, dar fără grai. La ce să mai fi spus ceva când însuși trupul lui, zăcând între câini, era mai GRĂITOR decât orice cuvânt?
Luați aminte: Domnul nu pomenește deloc numele bogatului, ci numai pe cel al săracului. Numele bogatului ne rămâne necunoscut în toată desfășurarea pildei, pe când Lazăr este numit și pe pământ, și în cer.
Ce înseamnă aceasta? Oare nu-i lucrul acesta cu totul împotriva obiceiului? Lumea s-ar fi grăbit să-l pomenească pe bogătaș, ca pe unul vrednic de cinste, iar săracului nu s-ar fi ostenit nimeni sa-i spună pe nume, chiar dacă s-ar fi știut cum îl cheamă. Săracii trec prin lume ca niște umbre, etichetați laolaltă drept „cerșetori”, pe când numele bogaților răsună pe toate buzele, sunt cântate în ode, scrise în cronici și săpate în piatra monumentelor funerare.
Dar tocmai de aceea nu pomenește Domnul numele bogatului:
ca să nu cinstească pe cel cinstit de oameni, ca să arate că alta, CU TOTUL ALTA, e judecata lui Dumnezeu decât a oamenilor.
El nu a venit pe pământ ca să imite purtarea oamenilor față de oameni, ci să arate cum se poartă cerul cu oamenii!
Trecând cu vederea numele bogatului, Mântuitorul ne-a dezvăluit o taină: în ceruri nici nu se pomenește numele unui astfel de om, nici îngerii, nici sfinții nu-l au pe cereștile lor buze, e șters din Cartea Vieții. Domnul ar fi putut să dea bogatului nume, cum i-a dat săracului, dar nu a vrut ca dumnezeieștile-I buze să-l plămădească, să înnoiască și să dea viață unuia șters odată din Cartea Vieții.
aminte cum Domnul anume a ocolit numele lui Irod, Pilat sau Caiafa. „Mergând, spuneți vulpii acesteia” (Luca 13, 32), zice despre Irod. Din vremuri străvechi a spus Dumnezeu prin Psalmist:
„Nu voi pomeni numele lor pe buzele Mele” (Psalm 15, 5), pe când drepților le spune Domnul: „Bucurați-vă că numele voastre sunt scrise în ceruri” (Luca 10, 20).
Iar bucuria aceasta îndeamnă Domnul să fie mai presus de toate bucuriile, mai presus chiar decât bucuria de a vedea duhurile rele plecându-li-se dinainte.
Ce rău a făcut bogatul acesta, ca Domnul să nu pomenească numele lui? Domnul nu-l învinuiește nici de furtișag, nici de mărturie mincinoasă, nici de preacurvie, nici de ucidere, nici de necredință, nici că și-ar fi agonisit averile cu nedreptate.
Dar cum să-l mai învinuiască Domnul, când vina lui stă VIE înaintea porții casei sale, scrisă nu cu cerneală pe hârtie, ci scrisă cu răni pe însuși trupul unui om?
Nici vorbă, o fi avut bogatul și celelalte păcate pe care neabătut le aduce bogăția asupra omului ușuratic. Cine se îmbracă pompos în fiecare zi, mănâncă, bea și-și petrece toată vremea desfătându-se, nu mai are loc întrînsul pentru frica de Dumnezeu. Unul ca acesta nu are cum să-și țină gura de la bârfă, burta de la lăcomie, inima de la mândrie, de la disprețuirea altora și de la luarea în deșert a lucrurilor lui Dumnezeu. Iar toate acestea îl duc pe om fără scăpare la desfrâu, înșelăciune, răzbunare, crimă și lepădare de Dumnezeu.
Dar niciuna din fărădelegile bogatului nu e pomenită în pilda aceasta, afară de una nelegiuire: nesocotirea peste măsură a omului, a lui Lazăr, a sărăciei și amărăciunii acestuia.
Să fi apărut la poarta acestui bogat un Lazăr avut, înfloritor, bine îmbrăcat, fără îndoială că ar fi fost bine primit și poftit înăuntru așa cum se cuvine unui om.
Bogatul însă NU vedea în Lazăr, în rănile și nefericirea lui, UN om.
Pentru el făptura lui Dumnezeu parcă nici n-ar fi existat. Își întorcea ochii de la el, cu scârbă. Se socotea pe sine al său și averile și le privea drept tot ale sale, iar nu ca pe un împrumut de la Dumnezeu.
Talantul și l-a îngropat în pământ, în tina trupului, și nimeni n-a câștigat nimic de pe urma lui.
Inima i s-a îngreunat de mâncare și de băutură (Luca 21, 34), și a orbit cu totul pentru lumea duhovnicească. Vedea totul numai cu ochi trupești, auzea numai cu urechile trupești, trăia numai pentru cele trupești.
Sufletul bogatului era tot atât de plin de bube ca și trupul lui Lazăr. Sufletul bogatului era aidoma trupului lui Lazăr, iar trupul lui Lazăr icoana vie a acelui suflet.
Dumnezeu a așezat față în față doi oameni, ca să se oglindească unul în celălalt: unul într-un palat și celălalt la poartă.
Strălucirea din afară a bogatului era oglinda stării lăuntrice a lui Lazăr, iar rănile deschise ale lui Lazăr, oglinda stării lăuntrice a bogatului.
Trebuia să mai înșire Domnul toate păcatele bogatului?
Dar ele se arătau de la sine, toate dintr-odată! Nemilostivirea lui către Lazăr trăgea într-o clipă vălul de deasupra sufletului său, și toată hidoșenia i se înfățișa într-o clipă!
Iată deci doi oameni pe pământ;
unul al cărui nume are vază, și altul despre care nimeni nu vrea să audă. Să vedem acum cum ni se înfățișează ei în cer.
„Și a murit săracul și a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam. A murit și bogatul și a fost înmormântat. Și în iad, ridicându-și ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam și pe Lazăr în sânul lui”.
Și bogații și săracii mor.
Nimeni nu se naște în această lume ca să trăiască în ea pentru totdeauna, căci această lume e pieritoare și își așteaptă sfârșitul.
Bogații mor suspinând pentru lumea aceasta, săracii mor suspinând pentru lumea de dincolo.
Părăsind lumea, bogatul părăsește strălucire, desfătare și belșug.
Lazăr părăsește foame, răni și câini.
Dar să vedem acum CE A SECERAT Dumnezeu.
A murit săracul și îngerii i-au luat sufletul și l-au dus în rai.
A murit și bogatul, și îngerii s-au întors de la căpătâiul lui cu mâinile goale.
Dintr-un pom ce părea putred îngerii au cules rod minunat; iar din pomul ce părea verde și stufos, n-au aflat nimic de cules.
„Orice pom care nu face roadă bună se taie și se aruncă în foc” (Luca 3, 9).
Acest profetic cuvânt s-a împlinit cu desăvârșire în bogatul nemilostiv. El s-a retezat și cu trupul și cu sufletul. Trupul i-a fost aruncat în pământ, să ardă în pământ, sufletul i-a fost aruncat în iad, să ardă în iad.
Nu s-au strâns îngerii la patul morții lui, căci nu era nimic pentru ei acolo, în loc de îngeri, s-au apropiat diavoli și oameni, ca să-l îngroape: diavolii în iad cu sufletul, oamenii în pământ cu trupul.
Oamenii au privit, firește, într-un fel moartea lui Lazăr și în cu totul altul moartea bogatului, așa cum făcuseră și cât aceștia fuseseră în viață.
Moartea bogatului a fost trâmbițată în toată cetatea, toată lumea s-a strâns la îngroparea lui. Trupul rece ca gheața, grav poate pentru prima oară de când venise pe lume, a fost încă o dată îmbrăcat în porfiră și vison, așezat într-un coșciug din esențe și metale rare, purtat pe un dric încrustat cu aur, tras de cai în zăbranice negre- expresie vie a durerii pentru cel care, prin viața sa, a IROSIT NEBUNEȘTE MILA CERULUI.
Îl urmează un lung convoi de rude, prieteni și slujitori, toți în straie cernite.
După cine merg toți aceștia?
După un om care nu arunca unui sărac nicio firimitură de la masa lui!
Tot orașul a venit la înmormântare ca să-și arate respectul pentru acest eminent cetățean care făcuse atâtea lucruri mari pentru națiune și umanitate, ca să audă panegirice închinate vredniciei și virtuților sale.
Ce cuvântări alese, ce vorbe la fel de frumoase și de zadarnice ca și purpura care învelește acest trup care nu mai are nevoie de nicio firimitură de la masa acestei lumi!
Cuvinte MINCINOASA ca și ÎNTREAGA LUI VIAȚĂ, cuvinte goale ca și sufletul acestui om lipsit de toată fapta bună. În sfârșit, trupul îmbrăcat în purpură și vison se pune în pământ, nu ca să fie lins de câini, ci ca să fie mâncat de viermi. Coroane de flori și verdeață se îngrămădesc pe mormântul celui care a PIERDUT coroana slavei cerești. O piatră prețios scrisă se așează la capul celui al cărui nume s-a ȘTERS din Cartea Vieții. Iar dintre miile care au venit la această paradă a deșertăciunii, nici unuia nu-i trece prin minte că sufletul acestui om e în iad.
Dar de ce fel de îngropare a avut parte Lazăr cel sărac?
Nu de alt fel decât cea a unui câine pe care-l găsești mort în drum. Municipalitatea are grijă ca acești cerșetori morți în drum să fie și ei îngropați, nu cumva câinii vagabonzi să-i sfâșie și să le târască leșul sfârtecat pe străzi, infectând orașul. Însă graba cu care leșul e scos afară din oraș și îngropat mai are încă o pricină întemeiată:
trupul chircit, plin de răni și zdrențe, ofensează privirea trecătorilor.
Măsurile luate pentru îngroparea lui Lazăr nu-l priveau câtuși de puțin pe el, ci buna stare a cetățenilor respectabili.
Săracul acesta care fusese o pacoste pentru oraș cât timp trăise, era o pacoste și acum, după moarte.
Ce lucru neplăcut!
Trebuie să găsești oameni care să împlinească munca dezagreabilă; și mai ales, trebuie să scoți bani să-i plătești. A murit un cerșetor: cine-o să-l îngroape? Pe cheltuiala cui? Poate niște copii iscoditori să întrebe: Cine e? Prostească întrebare! Cum să ții minte numele unui sărăntoc?
Ce mare deosebire în OCHII LUMII între acești doi oameni!
Dar cerul nu pune mare preț pe judecata lumii, pe laudele sau disprețul ei, pe medaliile acordate sau pe oprobriul public.
Judecata oamenilor se întinde doar până la mormânt;
de aici încolo, sufletul trece la judecata cerului. Bogatul cu straiele sale de purpură s-a dus în iad, iar Lazăr cu rănile sale, în rai.
„Și în iad, ridicându-și ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam și pe Lazăr în sânul lui”.
Poate că, de când s-a născut, acest om și-a ridicat pentru prima oară ochii! Pe pământ fiind, se uitase numai la el însuși și numai la lumea înconjurătoare.
De ce să se uite la cer?
N-avea altă grijă?
Așa facem și noi: se roagă omul numai când ajunge la necaz.
O, de O MIE DE ORI binecuvântate necazuri, care îl fac pe om să-și ridice ochii și INIMA la cer!
Dacă bogatul acesta n-ar fi fugit toată viața lui de durere, dacă n-ar fi căutat să scape de necazuri, veselindu-se strălucit în toată vremea, și-ar fi ridicat ochii spre cer pe pământ și ar fi scăpat de iad, unde ridicarea ochilor nu-i mai e de niciun folos.
A spus înțeleptul rege: „Mai bun este necazul decât râsul, căci întristarea feței este bună pentru inimă” (Ecclesiastul 7, 3).
Veselia din toate zilele l-a golit pe bogat de frica de Dumnezeu. Iar când, în sfârșit, în iad și-a ridicat ochii, a văzut de departe pe Avraam și pe Lazăr în sânul lui. Zice: „de departe”, însemnând că iadul e departe de rai, de sălașul drepților. Avraam, părintele după trup al evreilor, este totodată, prin dreptatea sa, părintele tuturor drepților care fac voia lui Dumnezeu cu credință, smerenie și ascultare. Iată-l pe Lazăr în sânul lui Avraam.
Ce să însemne acest sân?
Este portul cel plin de pace în care ajung toți drepții pe care Dumnezeu îi odihnește după furtuna înviforată a vieții pe pământ.
Până la Hristos, cel mai mare drept din toate vremurile fusese la evrei Avraam. Or, pilda era pentru ei. După Hristos s-au ridicat drepți și mai MARI în împărăția lui Dumnezeu. Nu lui Avraam i-a făgăduit Domnul că o să șadă pe un tron, judecând cele douăsprezece seminții ale lui Israel, ci apostolilor Lui (Luca 22, 30).
Cu toate acestea, Avraam, coborâtorul din Sem, este cel dintâi vrednic de împărăția lui Dumnezeu (Luca 13, 28), unde se află împreună cu dânsul toți drepții, toți proorocii batjocoriți și uciși, toți regii cei evlavioși și toți plăcuții lin Dumnezeu. Printre aceștia se numără acum și săracul, nefericitul Lazăr, care n-a avut parte de altceva în viață decât de foame, golătate, boală și dispreț.
Avraam, Isaac, Iacov, Iosif, Ilie, Elisei, Iov, slăvitul David- iată de ce tovărășie are el parte acum!
NICIUNUL din cei aflați în acest loc de lumină, pace și negrăită bucurie, NU a intrat aici prin bogățiile și voioșia de pe pământ, nici prin vază, nici prin știință, nici prin coroană, nici prin domnie,
ci NUMAI prin credință tare și prin nădejde, prin plecare în fața voii lui Dumnezeu, prin răbdare, ori prin pocăință la vreme.
Dumnezeu nu caută nici la rang, nici la avere, ci la INIMA fiecăruia.
În împărăția lui intră cei cu suflete regești, nu cu coroane; cei bogați în milă și credință, nu în bani și pământuri; cei pricepuți în înțelepciunea lui Dumnezeu, nu a lumii; cei cu inima veselă nu de chiote și danțuri, ci de bucuria lui Dumnezeu, cum spune Psalmistul: „Inima mea și trupul meu s-au bucurat de Dumnezeul cel viu” (Psalm 83, 2).
Ce spune acum păcătosul, când înaintea ochilor săi ridicați are această vedere preastrălucită, cu Lazăr șezând lângă Avraam, același Lazăr cu al cărui nume el nici n-a vrut să-și murdărească buzele în vremea vieții sale? Și el, strigând, a zis: „Părinte Avraame, fie-ți milă de mine și trimite pe Lazăr să-și ude vârful degetului în apă și să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie”.
Cu adevărat, nu s-ar putea găsi cuvinte mai grăitoare ca să înfățișezi grozăvia chinurilor unui păcătos în iad.
Când îi e foame, omul caută carne și pește; când moare de foame, se mulțumește cu o coajă de pâine care să-i țină sufletul.
Cât de cumplit e focul în care se pârjolește acest bogat dacă el nu cere un cub de gheață, nu o căldare și nici măcar un pahar, ci doar umbra de apă de pe un deget ud!
O, fraților, de-ar vrea oamenii să creadă că Hristos Domnul nu a venit pe pământ ca să lărgească împărăția minciunii sau ca să arate vreun singur lucru mai mult decât este, atunci ACEASTĂ SINGURĂ PILDĂ a Evangheliei Sale ar fi de-ajuns ca să se mântuie toți!
Vedeți cum omul acesta, care toată viața lui n-a știut ce-i mila, strigă după milă în focul iadului!
Priviți acum la voi înșivă, vedeți-vă pe voi, care NU NUMAI CĂ NU AVEȚI MILĂ, CI SUNTEȚI NECRUȚĂTORI!
Curând poate veți striga și voi după milă ca bogatul acesta, din locul unde nicio rază de milă nu străbate, în veci!
„Dar Avraam a zis: Fiule, adu-ți aminte că ai primit cele bune ale tale în viața ta, și Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum aici el se mângâie, iar tu te chinuiești. Și peste toate acestea, între noi și voi s-a întărit prăpastie mare, ca cei care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi”.
Avraam i-a grăit cu blândețe păcătosului din iad: „Fiule”, i-a spus;
aici se arată desăvârșita lipsă de răutate a drepților din împărăția bucuriei; dar nu numai atât. Numindu-l „fiu”, Avraam i-a adus aminte acestui coborâtor din sine că și el este din aceeași stirpe, că a avut dinainte atâtea pilde de virtute, atât de la el, strămoșul lui, cât și de la alți drepți, și că de aceea s-ar fi putut salva la vreme din chinurile iadului. Cât despre cererea păcătosului, n-o poate împlini, și aceasta din două pricini:
mai întâi, pentru că așezarea aceasta s-a făcut din judecată dumnezeiască;
apoi, pentru că în lumea de dincolo nu este pod sau cale pe care să se perinde dintr-o parte în alta.
Dacă un păcătos, la rugăciunile Bisericii de pe pământ, e scos de Dumnezeu din iad și dus în rai mai înainte de înfricoșata Judecată, este taina lui Dumnezeu aceasta, pe care nu o poate scruta Avraam. El doar îi aduce aminte bogatului de odinioară, mai sărac acum decât ultimul cerșetor de pe pământ, că, în vremea vieții, a avut tot ce și-a dorit.
Dacă, așadar, câtă vreme a fost pe pământ
nu și-a dorit nimic din cer,
dacă n-a dat pentru toate bunătățile raiului nici măcar o firimitură de pâine, dacă n-a vărsat pentru ele nicio lacrimă, înseamnă că socotelile au fost generos încheiate în viața pământească.
Lazăr însă, care n-a avut în viața cea trecătoare decât chin, Lazăr care plângea după bunătățile cerești, iată le are acum.
Căci a spus Domnul:
„Fericiți cei ce plâng, căci aceia se vor mângâia” (Matei 5, 4); și:
„Voi vă veți întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie” (Ioan 6, 20);
și încă: „Vai vouă, celor ce astăzi râdeți, că veți plânge și vă veți tângui” (Luca 6, 25).
Înțelegând răspunsul fără împotrivire al lui Avraam la prima lui cerere, păcătosul și-o strigă acum pe cealaltă. Iar el a zis: „Rogu-te dar, părinte, să-l trimiți în casa tatălui meu, căci am cinci frați, să le spună lor acestea, ca să nu vină și ei în acest loc de chin”.
De unde deodată atâta milă de alții, atâta grijă pentru mântuirea lor?
Nu este milă, ci încă o încercare de a-și ușura, cât de puțin, chinul. Dar acum ni se arată un alt păcat al său: SMINTEALA.
Nu numai pentru nemilostivirea către Lazăr a ajuns el în iad, ci și fiindcă, prin viața sa ușuratică, s-a făcut altora PILDĂ REA, pricinuindu-le pierzarea, deschizându-le drumul spre iad.
Să te faci altora pricină de sminteală, este un păcat grozav.
A trage după tine în cădere pe alții este mai de osândă decât a cădea singur.
Auzi ce înfricoșătoare cuvinte spune Domnul despre cei ce smintesc pe alții:
„Mai de folos i-ar fi dacă i s-ar lega de gât o piatră de moară și ar fi aruncat în mare, decât să smintească pe unul din aceștia mici” (Luca 17, 2). Se pare că frații acestui bogat erau mai tineri decât el, încât el voia întâi ca Lazăr să vină la el și să-l ierte, apoi să-și îndrepte și păcatul față de frații lui. Astfel flăcările s-ar mai fi domolit, chinul i s-ar mai fi ușurat.
Rugămintea făcută lui Avraam era, așadar, mai mult pentru sine decât pentru frați.
Și i-a zis Avraam: „Au pe Moise și pe prooroci; să asculte de ei. Iar el a zis: Nu, părinte Avraam, ci, dacă cineva dintre morți se va duce la ei, se vor pocăi. Și i-a zis Avraam:
Dacă nu ascultă de Moise și de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morți”.
Nici această cerere nu-i poate fi împlinită.
Avraam îi dă o lămurire de nezdruncinat.
La ce bun să-l trimiți pe Lazăr înapoi pe pământ ca să-i înștiințeze pe oameni ce-i așteaptă după moarte, dacă li s-a grăit cât se poate de deslușit prin Moise și prin prooroci ce trebuie să facă spre a se mântui?
Mii și mii de oameni s-au mântuit nu prin mărturia celor morți, ci prin mărturia celor vii.
Dacă atâția s-au mântuit prin ascultarea de Moise și de prooroci, să facă și frații tăi la fel. Degeaba caută bogatul să-și întărească pledoaria, stăruind: Dacă cineva dintre morți se va duce la ei, se vor pocăi.
Argumentul lui Avraam de respingere e de neclintit.
De ce folos să le fie Lazăr, dacă ei nu ascultă de Moise și de prooroci?
Nu L-au văzut pe Dumnezeu și Moise, și Isaia, și Ilie? Nu în numele lui Dumnezeu au spus ei ce au spus? Deci, dacă frații lui nu cred acelora, cum au să-l creadă pe Lazăr venind dintre morți?
Căci cine e acest Lazăr?
Cui i-a păsat de el în viață?
Dar poate nici n-au auzit că a murit.
Și, dacă i-au văzut vreodată fața plină de bube, cum să-l recunoască acum, strălucind ca un înger?
Când să-i fi auzit vreodată glasul, ca să știe acum că-i al lui?
Când să fi ascultat povestea vieții lui, ca să priceapă ceva din ea?
Ar fi putut spune: „E nălucire”, sau: „E o fantomă”, sau: „E amăgire”!
Cu ce bine s-a ales Saul de pe urma apariției lui Samuel (I Regi 28, 11-14)?
Răspunsul lui Avraam nu i-a fost de niciun ajutor în iad bogatului,
dar tocmai de aceea AR PUTEA FI DE MARE AJUTOR CELOR DE ASTĂZI care, ca să afle taine cerești și astfel să-și întărească, chipurile, credința, se îndeletnicesc cu chemarea morților.
Într-adevăr, nu-i cale mai ușoară să scoți omul din minți și să-l arunci în iad. Spiritismul e fuga de lumină în întuneric, e căutarea luminii în întunecime.
Cei care cheamă morții ca să afle adevărul își dovedesc necredința în Hristos.
Dar cum poate un om cu judecată să creadă ce spune duhul mătușii sau al vecinului (când n-are cum să știe nici măcar dacă duhul care vorbește e chiar cel invocat!) DACĂ NU CREDE ce spune însuși Dumnezeu?
Cu ce pot fantomele rubedeniilor, și mediumurile, și toți vrăjitorii să-și sprijine cele spuse?
Hristos Și-a ADEVERIT cuvântul cu sângele Său și al miilor de mucenici care și-au dat viața pentru acest cuvânt.
Iudeii n-au văzut doar duhul lui Lazăr, fratele Martei și Mariei, ci pe însuși Lazăr înviat din morți, cu trup și suflet, și tot n-au crezut, ba chiar unelteau să-l ucidă pe Lazăr (Ioan 12, 10-11) ca să nu mai stea mărturie adevărului.
Au văzut-o înviind și pe fiica lui Iair, și pe fiul văduvei din Nain.
De ce n-au crezut?
Au văzut morți ridicându-se din morminte la învierea lui Hristos.
De ce n-au crezut?
În sfârșit, au aflat fără tăgadă de Hristos Cel înviat, dar în loc să creadă, au plătit străjile de la mormânt să acopere adevărul și să mintă.
Nu ne e destul ca să credem?
Dacă ne mai trebuie încă mărturii de la cei morți, îl avem pe Avraam, pe Lazăr și pe bogatul păcătos.
Sunt MARTORI ȘI DIN RAI ȘI DIN IAD,
martori VERIFICAȚI de nimeni altcineva decât de Domnul nostru însuși, Iisus Hristos.
Oricine dintre noi ar vedea cu ochii săi raiul și iadul, și ar auzi schimbul de cuvinte dintre Avraam și păcătos, n-ar putea să-și creadă ochilor și urechilor mai mult decât trebuie să creadă când lucrul se mărturisește de Cel Căruia toate tainele îi sunt deschise:
Hristos Domnul.
El a văzut și a auzit tot ceea ce ne înfățișează nouă în pilda aceasta, și noi știm acum adevărul.
Dacă l-am fi văzut noi înșine, ne-am fi putut îndoi, luându-l drept nălucire.
Dar a văzut și a auzit El: Cel care nu poate fi înșelat, nici nu poate înșela pe alții.
O, fraților, de L-am crede pe El MAI MULT decât pe noi înșine!
El ne CERE lucrul acesta, și este PRIMA cerință a Evangheliei:
să-L credem pe El mai mult decât pe noi înșine,
să-L CREDEM pe El mai mult decât pe oricine, mai mult decât pe oricine altcineva dintre vii și dintre morți.
Nu tot așa stau lucrurile și cu o călăuză care le arată călătorilor drumul?
Oare nu se așteaptă ca drumeții să meargă după dânsul, în loc de a-și căuta singuri calea, necunoscători cum sunt?
Se vor lua călătorii după vreun înșelător care le făgăduiește că-i duce la țintă pe un drum mai scurt și mai ușor decât călăuza lor încercată?
Hristos Domnul este Călăuza noastră spre împărăția Sa,
a cărei cale o cunoaște ca nimeni altul.
TREBUIE să-L credem pe Hristos.
Pe El, iar nu pe noi, cu ochii și urechile noastre gata de amăgire, cu TEORIILE NOASTRE PIERZĂTOARE.
El, prin Sine, ne-a deschis și raiul și iadul, ca să nu ne lăsăm înșelați de duhuri și vedenii îndoielnice.
El a lăsat pe morți să ne înștiințeze asupra a ceea ce ne trebuie ca să ne mântuim- de față cu El, ca să PUTEM CUNOAȘTE ADEVĂRUL DESPRE CEALALTĂ LUME.
A lăsat pe morți să ne PREDEA ADEVĂRUL pe care TREBUIE să-l știm ca să nu ajungem la nemilostivirea bogatului, ci la răbdarea lui Lazăr, la credința și la nădejdea acestuia;
ca să nu privim nimic din această lume drept al nostru, ci drept UN ÎMPTUMUT pe care ni-l face Dumnezeu, pentru mântuirea noastră și a celor apropiați nouă.
Slăvit și lăudat fie Domnul nostru Iisus Hristos, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, Treimea cea deoființă și nedespărțită, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.