Se pare că toamnei îi place să se înfățișeze ca și un anotimp al melancoliei blânde, în care natura își retrage încet suflul într-un dans de culori aprinse.

Frunzele, precum niște petale de foc, cad lin din copaci, desenând covoare aurii pe pământul umed.

Cerul, când limpede și înalt, când învăluit de nori gri, pare a plânge de dorul zilelor calde.

Doamna Toamnă este un personaj cu simt estetic, iubește paleta de culori calde, cu nuanțe de galben, roșu și arămiu.

Aerul devine răcoros, dar aduce cu el parfumuri de pământ reavăn, de mere coapte și struguri îmbătați de soarele palid al verii abia plecate.

În fiecare șoaptă a vântului, se simte un freamăt tainic, ca o poveste veche, spusă doar celor care știu să asculte liniștea.

Toamna e momentul în care natura își ia răgazul să reflecteze, iar oamenii, la adăpostul caselor, își înalță gândurile spre încheierea unui alt ciclu.

E un anotimp al bilanțului și al regăsirii interioare, al poeziei ce se scrie singură în fiecare ploaie măruntă, fiecare nor rătăcitor și fiecare rază caldă ce pătrunde printre crengile desfrunzite.

Toamna ne învață să prețuim efemeritatea, frumusețea din trecere și liniștea ce vine odată cu schimbarea.

Toamna noastră, omenească, este moment de bilanț(„se numără bobocii” ori „astă vară ce ai făcut?”!) fiind încărcată de bogăție, culoare și tradiții, având semnificație profundă în cultura și viața rurală (pentru că aici se fac și se agonisesc toate cele necesare traiului).

Acest sezon este marcat de peisaje pitorești, recolte abundente, sărbători tradiționale și obiceiuri care aduc oamenii împreună. Punerea la adăpost a recoltei dă semnalul pregătirilor pentru iarnă.

Toamna este și sezonul culesului. În gospodăriile din toată țara, familiile se adună pentru a strânge roadele pământului. De la struguri la mere, de la cartofi la porumb, fiecare produs este recoltat cu grijă, pregătit fie pentru consum imediat, fie pentru iarnă.

Anotimpul recoltelor este bogat în fructe și legume, cum ar fi merele, perele, prunele, cartofii și dovlecii; acestea sunt pregătite pentru conserve, dulcețuri și alte preparate specifice sezonului.

Pregătirea murăturilor și a altor conserve este o tradiție importantă. Fiecare gospodină pregătește borcane, doldora de vitamine și culoare, pe care le păstrează pentru iarnă.

În pivnițe, borcanele cu murături, zacuscă și dulceață stau frumos aliniate, semn că fiecare gospodină și-a făcut datoria. Murăturile de castraveți, gogonele și gogoșari sunt un simbol al toamnei în România, la fel ca zacusca de vinete sau ghiveciul de legume, toate preparate cu drag pentru mesele de iarnă.

Dar pentru a putea face și desface atâtea minunate bunătăți este necesară și hrană pe măsură. Găsim în „cămara” toamnei preparate specifice precum delicioasele ciorbe de fasole cu afumătură, sarmalele, plăcintele cu mere și dovleac, ghiveciul de legume, dar și vinul fiert sau mustul proaspăt. Iar dacă scapă de la cazan avem parte și de o fabuloasă dulceață de prune, care pot fi "îndopate/umplute” cu miez de nucă.

Nu sunt de lepădat nici găluștele cu prune ori clasicul magiun de prune - un preparat tradițional dulce - care nu necesită zahăr și poate fi păstrat pentru mult timp.

Toamna este și sezonul culesului strugurilor, producția de vin fiind mai mult decât o activitate tradițională, însoțită adesea de sărbători și petreceri.

În multe regiuni din România acum este sezonul festivalurilor tradiționale dedicate recoltei, vinului și culturii populare. Aceste sărbători sunt adesea însoțite de târguri tradiționale și pelerinaje.

În orașe și sate, se organizează târguri de toamnă, unde fermierii și meșteșugarii locali își vând produsele. Aceste evenimente sunt prilej de socializare, bucurie și celebrarea belșugului oferit de natură.

Anotimpulul sentimental este marcată de câteva sărbători religioase importante, cum ar fi Sfântul Dumitru (26 octombrie) sau Ziua Crucii (14 septembrie).

Sfântul Dumitru este considerat un sfânt protector al păstorilor, iar în tradiția populară, această sărbătoare marchează începutul iernii. Există obiceiuri legate de aprinderea focurilor mari în ajunul sărbătorii, pentru a alunga spiritele rele.

Nostalgică fiind toamna, în anumite regiuni, are tradiții legate de pomenirea celor plecați (morților!), cum ar fi datul de pomană sau aprinderea lumânărilor în cimitire.

Toamna îmi trezește amintirile. Asemeni minunatei colectivități familiale, am avut și norocul unei colectivități amicale deosebite, poate datorită și micii dimensiuni - a dragului meu Moinești – în care toată lumea se cunoștea cu toată lumea, iar bucuriile și necazurile erau aflate mai repede decât veștile transmise de către buletinele informative ale mas-mediei moderne.

Așa se explică poate și amabilitatea, maturilor fața de cei mai tineri, înțelegerea acestor pentru cei dintâi și tratamentul «ca la mama acasă»  de care ne bucuram de fiecare dată, chiar și astăzi, deși au trecut atâția ani d’atunci.

Nu pot recompune (din motive lesne de înțeles: orice omisiune mi-ar putea fi reproșată!) lunga listă a dulciurilor de casă, care ne însoțeau primele zile ale trimestrului întâi de școală, dar îmi amintesc aproape în fiecare toamnă de găluștile cu prune din casa Mioarei (regăsite mai apoi sub forma gomboșilor în curtea colegei de catedră Gabriela!), a căror savoare o simt încă păstrată, după atâția ani, în amintirile de adolescent.

Ce să mai spun despre desfătările culinare din propria-mi casă, ori de dulciurile preparate de către doamnele „gintei” din rândul cărora trebuie s-o remarc pe nașa mea și pe sora mai mică a mamei, Aglăița; doar că ele au fost și vor rămâne o anume parte a imaginii toamnei din sufletul meu.

Eram o familie mare și numeroasă care pe lângă celelalte probleme obișnuite, avea de rezolvat și problema subzistenței. Așa se face că sfârșitul verii era însoțit cu o mulțime de invitații la: culesul pomilor fructiferi, bătutul nucilor, strânsul viilor, adunatul porumbului, clăcile ce urmau acestor operațiuni primare, de recoltare și pregătire pentru iarna, însoțită de binecunoscutele-i sărbători.

Rememorez de asemeni petrecerile familiale cu ocazia hramului (de Sânta Cuvioasă Paraschiva) din Văsieștiul bunicii mele, scrânciobul cu hulubă – învârtit cu brațele de flăcăii satului – ori cel cu lanțuri din curtea școlii, mirosul de prune uscate din cămară ori cel de gutui din camera curată.

La rând îmi vin apoi culorile roșu arămii ale castanelor ce cad și se deschid în fața mea în prima zi de școală, imaginea bunei mele învățătoare doamna Maria. I. Catana, fața blândă a sensibilei mele colege de bancă, fumul locomotivei cu aburi a trenului care-mi duce fratele mai mare către studenție la sfârșit de Răpciune (septembrie), pentru a fi sigur de cămin la început de Brumărel (octombrie)…

Fără nici o ordine cronologică, toamna îmi deșartă în suflet, cu bine cunoscuta-i generozitate: culorile iubirilor - de început, parcurs ori sfârșit de liceu, însoțite de emoțiile ultimului an școlar; fiorii recrutării în armată și pe cele ale încorporării  (toți trebuie să ne coacem, într-un fel sau altul); amintirile primei beri băute împreună cu tata – ca între bărbați – la o terasă în vecinătatea unui grătar ce fumega, aproape de centrul Bacăului, în Parcul Libertății (interesantă coincidență) din Bacău – înainte de plecarea la cătănie; neliniștile începutului vieții studențești și ale celei de părinte; momentele debutului în cariera universitară și încă multe altele bune și frumoase trăite, care mi se scurg printre degete acum, asemenea razelor plăpânde ale sfârșitului de anotimp, toate inundate de puternicul parfum al florilor acelora mici și bătute, pe care le cunosc sub numele de dumitrele (dumitriță, tufănică, crizantemă)…

Iar de undeva, de departe se aude… „Îți mai aduci aminte doamnă, era târziu și era toamnă?!?”.