Căci nu toate lucrurile adevărate vor fi spuse tuturor.

Episcopul Clement din Alexandria 

Presa americană este cutremurată în aceste zile de audierile organizate de Camera Reprezentanților pe subiectul OZN. De fapt, nu chiar „OZN”, adică „UFO” – Unidentified Flying Objects (obiecte zburătoare neidentificate), ci mai noul „UAP” – Unidentified Anomalous/Aerial Phenomana (fenomene anormale/aeriene neidentificate). Noua etichetă pare mai acoperitoare decât cea cu care ne-am obișnuit, și asta nu este, poate, întâmplător.

Audierea de miercuri, 26 iulie 2023, nu este prima pe acest subiect ținută de Congresul american. Au mai avut loc astfel de audieri și acum vreo 50 de ani. Dar, mai recent, după mai bine de o jumătate de secol de ignorare obstinată (și de ridiculizare a martorilor), se pare că subiectul UFO/UAP a devenit un punct central de interes și, mai ales, de îngrijorare pentru legislativul american și pentru presă. Cum titra revista Forbespe 25 iulie, subiectul a ajuns „din tabu, mainstream”.

Mulți se întreabă: de ce? Sau, mai exact, de ce acum?

Fenomenul OZN devine brusc mainstream începând cu 2017

Începând cu 2017, un subiect care, doar menționat să fi fost în cercuri oficiale, putea să distrugă cariere și reputații (și a și făcut-o), a devenit, brusc, nu doar acceptabil, ci vedetă a presei mainstream. Gheața a spart-o The New York Timesîn decembrie 2017, cu un articol care trântea sub nasul cititorului inimaginabilul: Pentagonul avusese, cu o decadă în urmă, un program secret de cercetare a fenomenului!

Au urmat alte revelații, reflectate pe primele pagini în presa americană centrală, despre piloți navali care observaseră obiecte zburătoare ciudate în anii 2014 și 2015.

În iunie 2019, Congresul a ținut o serie de audieri secrete pe subiect – secrete, dar suficient de tulburătoare ca unii congresmeni să-și exprime public „îngrijorarea” față de pericolul evident reprezentat de fenomen.

Ulterior, în aprilie 2020, Pentagonul declasifica imagini cu obiecte stranii observate pe cer în trei incidente separate, în 2004 și 2015, și, la solicitarea Congresului,  redacta, un an mai târziu, un raport în care dezvăluia că, începând cu 2004, Pentagonul înregistrase 144 de „fenomene aeriene neidentificate”, din care  143 aveau origini imposibil de determinat (atmosferice sau extraterestre). Congresul s-a arătat alarmat că Pentagonul nu avea mai multe date (ceea ce ar fi fost de așteptat, ai zice, fenomenul fiind amplu raportat, în modernitate, începând cu anii treizeci) și, în decembrie 2021, a înființat o agenție specială pentru investigarea fenomenului, All-Domain Anomaly Resolution Office, care urmează să funcționeze sub pălăria National Intelligence Agency și Department of Defence.

În tot acest timp, subiectul a fost abordat la cel mai înalt nivel al presei mainstream – The New York Times, The Washington Post, The Guardian, The New Yorker, Live Science, Forbes – și pe canalele mari de televiziune, la CNN, la FOX News, la NBC News – și sunt doar câteva exemple. În februarie 2023, președintele Biden anunța constituirea unei echipe speciale de investigare a fenomenului.

În fine, după audierea, în luna mai 2022, a unor oficiali de la Pentagon, miercuri, pe 26 iulie 2023, Congresul a audiat alți trei martori, dintre care cel mai important pare a fi David Grusch, ofițer de informații care a făcut parte dintr-o unitate specială de cercetarea fenomenului „UAP”, devenit „whistleblower”.

Acum o lună, Grusch dădea un interviu pe larg la NewsNation, în care relata, frustrat, că poporului american i se ascund „de decade” informații extrem de importante despre fenomen; că guvernul american deține de mult timp aparate de zbor „exotice” aterizate ori prăbușite pe Pământ, inclusiv aparate intacte, ba chiar și resturi biologice ale piloților acestor aparate – numiți Non-Human Intelligences - NHI (inteligențe non-umane); că probele culese de la aceste epave sunt periculoase pentru om – iar cei care lucrează cu ele își riscă viața; că fenomenul ar putea fi „extra-dimensional”, mai degrabă decât, strict vorbind, „extraterestru”; că NHI nu sunt neapărat benigne; că oameni au fost răniți sau au murit din cauza acțiunii acestor entități; că există companii private care cunosc aceste detalii, lucrând în secret cu guvernul, etc. 

Guvernul american studiază fenomenul OZN de multe decade

Sigur, pe unii, aceste „revelații” nu i-au uimit câtuși de puțin. Fenomenul este vechi și are o bibliografie enormă. Printre cele mai bine documentate surse este „UFO and the National Security State”, două volume monumentale scrise de istoricul Richard Dolan, și care acoperă relația dintre fenomenul OZN și sistemul american de securitate națională între 1941 și 1991 (se promite și un al treilea volum).

Dacă e să dăm credit acestui reputat autor și nenumăratelor altor surse, ideea că guvernul american, în sens larg, nuar fi studiat cu lupa acest fenomen timp de decade (iar nu doar recent, cum declară Pentagonul) este complet necredibilă. De ce ar fi făcut-o? Au făcut-o? Dau mai jos câteva exemple pe post de răspuns.

În decembrie 1950, instalații radar de pe întreg teritoriul SUA intrau în alertă maximă în urmărirea unui escadron de aparate de zbor necunoscute care venea dinspre Canada spre Washington (incident menționat în memoriile lui de secretarul de stat Dean Acheson, care a fost suficient de îngrijorat încât să-l informeze și pe prim-ministrul Marii Britanii, Clement Attlee, aflat atunci în vizită în Statele Unite).[1]

În martie 1952, programul de cercetare a fenomenului, care exista deja la forțele aeriene începând cu 1948 (proiectul SIGN, ulterior devenit GRUDGE), se transforma în proiectul BLUEBOOK, cu sediul la baza militară aeriană Wright-Patterson, în Ohio. Obiectivele declarate ale proiectului erau de a determina (1) dacă OZN-urile reprezintă o amenințare la securitatea Statelor Unite și (2) dacă OZN-urile prezintă orice informație științifică deosebită ori tehnologie avansată care ar putea contribui la cercetarea științifică sau tehnică americană.[2]

Răspunsul la prima întrebare, legată de eventuala amenințare, a venit repede, în a doua jumătate a lunii iulie 1952, când un roi de OZN-uri a bântuit cerurile capitalei americane două weekend-uri la rând, cu sute de martori, cu avioane de vânătoare scoase la interceptare și chiar și un ordin de tragere. Președintele Truman cerea clarificări urgente.[3]

Dacă s-au dat clarificări, ele s-au dat în spatele ușilor închise. Nu putem decât să ne închipuim care au fost răspunsurile, din moment ce a urmat o mușamalizare a întregului subiect, începând, în 1953, cu așa-zisul Comitet Robertson, care a stat patru zile pe gânduri și a zis că așa ceva nu există.  

De existat, exista, dar nu la vedere. În 1960, fostul director CIA, amiralul Roscoe Hillenkotter, se plângea de o mușamalizare și cerea o anchetă congresională asupra subiectului: „Obiectele necunoscute operează sub control inteligent. Este imperativ să aflăm de unde vin OZN-urile și ce urmăresc ele”.[4] În 1962, generalul Douglas MacArthur le spunea cadeților de la West Point: „Avem acum de-a face nu doar cu lucruri de pe această lume. Avem acum de-a face cu conflictul ultim dintre o specie umană unită și forțe sinistre de pe o altă planetă ori dintr-o altă galaxie”.[5]

Preocuparea exista, desigur, și la NASA. Pe 1 ianuarie 1959, Wernher von Braun (nazistul ajuns director la NASA) comentând dificultățile întâmpinate de racheta Juno 2, care fusese îndepărtată în mod neexplicat de pe orbită, declara: „Ne vedem confruntați de forțe care sunt mult mai puternice decât am presupus noi până acum, și a căror bază nu o cunoaștem, la acest moment. Mai mult nu pot să spun la acest moment. Acum suntem angajați în procesul de a intra într-un contact mai apropiat cu aceste forțe și, poate, peste șase sau nouă luni, am putea vorbi cu mai mare precizie despre această chestiune”.[6] Hermann Oberth (născut la Sibiu în 1894), cel mai mare specialist în teoria zborului cosmic în acea perioadă, cu o autoritate mult peste cea a mai tânărul von Braun, era mai direct în declarații: „Noi astăzi nu putem să producem aparate care să zboare ca OZN-urile. Acestea zboară cu ajutorul unor câmpuri de gravitație artificiale”.[7]E de la sine înțeles că o astfel de tehnologie, care nu există nici azi, cel puțin nu la vedere, ar fi fost de imens interes pentru industria de armament și spațială americană.

Pe 12 noiembrie 1963, cu doar câteva zile înainte de a fi asasinat, președintele John F. Kennedy solicita CIA o analiză a tuturor cazurilor OZN considerate „de origine necunoscută” și care puteau afecta securitatea națională, date pe care intenționa să le comunice și URSS în vederea dezvoltării unui program comun.[8]

În 1968, un nou hei-rup de mușamalizare: Raportul Condon. Elaborat de un comitet înființat în 1966 sub egida forțelor aeriene și condus de fizicianul Dr. Edward Condon, cu scopul de a stabili, odată pentru totdeauna, adevărul despre fenomenul OZN, raportul conchidea, cum era de așteptat: circulați, nu-i nimic de văzut aici. Poate ar fi funcționat, dar, curând apărea și memoriul secundului lui Condon, Robert Low, care compromitea iremediabil raportul și concluziile acestuia, afirmând, candid: „Șmecheria ar fi, cred eu, să descriem proiectul în așa fel încât, pentru public, să pară ca un studiu perfect obiectiv, dar, pentru comunitatea științifică, să prezinte imaginea unui grup de  oameni care nu cred în fenomen, dar se străduie din răsputeri să fie obiectivi, fără să se aștepte, însă, nicio clipă să găsească o farfurie zburătoare”.[9]

În 1971, SUA și URSS încheiau, sub egida ONU, o înțelegere pentru reducerea riscului unui război nuclear; în Articolul 3, părțile se obligau să-și notifice reciproc și imediat orice „obiect neidentificat” detectat în apropierea sistemelor de rachete și orice „semn de interferență” cu aceste sisteme.[10]

Doar cu câțiva ani mai devreme, în 1966 și 1967, astfel de incidente avuseseră loc la baza militară aeriană Malmstrom din Montana, la o bază de lansare ICBM dotată cu 10 rachete nucleare Minuteman. În ambele cazuri, lansatoarele au fost brusc dezactivate; militarii prezenți – rămași și fără legături radio - au fost convinși că sunt sub atac. Ce îi ataca, însă, nu erau sovieticii, ci un OZN care plutea deasupra instalației. Robert Salas, unul dintre ofițerii prezenți, a depus mărturie despre incident în martie anul acesta la Congresul american. (Incidentele de la baza Malmstrom au continuat și în 1972 și 1975 – în acest ultim caz, s-a constatat că informația privind țintele, care era stocată în sistemul de ghidare a rachetelor, fusese modificată).[11] 

Informațiile oferite dewhistleblower-ul David Grusch nu sunt noi

Bun, dar, se va spune, acum avem un „whistleblower”, pe David Grusch, care vorbește despre aparate capturate, despre resturi biologice. Agitația e normală.

Iarăși, informația în sine nu este nouă. Și, când spun asta, nu mă refer la filmulețele penibile cu autopsia lui ET care bântuie Internetul. În 1997, colonelul Philip J. Corso, publica volumul „The Day After Roswell”, în care susținea că anumite realizări științifice și tehnologice (fibra optică, laserul, cipurile cu circuite integrate, materialul Kevlar – printre altele) sunt bazate pe reconstituirea, prin inginerie inversă, a tehnologiilor descoperite la bordul OZN-urilor capturate, și că a văzut cu ochii lui cadavrul unui extraterestru recuperat la Roswell, în 1947, și transportat într-un container de sticlă plin cu lichid la Baza Militară Aeriană Wright din Ohio. „Extraterestrul” (pe-atunci îi spuneau Extraterrestrial Biological Entity - EBE – „entitate biologică extraterestră”) fusese recuperat viu, cu încă un coleg geamăn, de la Roswell, dar muriseră amândoi repede după aceea, aparent din cauza unor dificultăți de respirație (unul dintre ei, care încercase să fugă, fusese, de asemenea, împușcat). Săracul EBE era descris în raportul de autopsie ca „un robot humanoid, mai degrabă decât o formă de viață, creat special pentru a călători la mari distanțe în spațiu și timp”; o ființă mărunțică, pipernicită, cu capul mare, orificii pentru nas și urechi, dar o fantă care nu părea funcțională pe post de gură, oase flexibile; avea inima și plămânii de o capacitate mult mai mare decât un om; sistemul sanguin și cel limfatic păreau combinate, iar epiderma părea cumva artificială – o salopetă etanșă dintr-un material foarte rezistent și flexibil, căptușită pe interior cu un strat permeabil prin care, speculau medicii, păreau să se și hrănească. Tot Corso relata că planul autorităților la acel moment era să continue să nege fenomenul, pregătind, însă publicul, încet-încet, pentru teribila confruntare cu ființe biologice din altă lume. De exemplu, deși negau că OZN-urile observate la Washington, în 1952 – pentru care existau nenumărate probe fotografice și radar – au încurajat producerea filmului The Man from Planet X, ca să mai elibereze un pic tensiunile.[12]

Ca și whistleblower-ul nostru de azi, Grusch, Corso era ofițer de carieră. La un nivel mult peste cel al lui Grusch, chiar; Corso era ofițer de contrainformații al armatei americane; fusese șeful Counter Intelligence Corps la Roma în 1945, ocazie cu care contribuise la salvarea a 10.000 de evrei refugiați în timpul războiului și transferarea lor în Palestina; șef al diviziei de proiecte speciale de informații sub generalul MacArthur în timpul Războiului din Coreea; membru al staffului de securitate națională al președintelui Eisenhower între 1953 și 1957; șef al biroului de „Tehnologie Străină” în departamentul de cercetare și dezvoltare al armatei începând cu 1961. Cu o carieră și o reputație imposibil de contestat – de altfel, n-a făcut-o nimeni, niciodată - Corso s-a apucat, la optzeci de ani, să scrie această carte șocantă. Nici măcar nevoie de bani nu avea; nu că ar fi apucat să ia vreun dolar din drepturi de autor - cartea a fost supusă la tot soiul de acțiuni de sabotaj, iar Corso a murit în 1998, la scurt timp după publicarea ei. Fiul lui a rămas să se lupte cu oalele sparte.

Dar nimeni nu l-a chemat pe Corso la nicio audiere, la Congres sau în alt for. Nimeni nu i-a luat interviu lui Corso pe prima pagină a The New York Times ori a oricărei alte publicații centrale.

Se poate spune că Philip J. Corso nu a adus probe în cartea lui – fotografii, documente. Dar nici Grusch, astăzi, nu o face. El susține că a văzut doar anumite documente și fotografii și că a vorbit cu „peste patruzeci de persoane” care ar ști detaliile; dar nu a văzut aparatele, nu a văzut ființele. Într-un tribunal american, asta s-ar numi „hearsay”, adică „din auzite”, și nu poate constitui probă. Corso, pe de altă parte, a văzut cu ochii lui, a atins cu mâna lui, a lucrat personal la proiecte de inginerie inversă.

În fața Congresului, Grusch a răspuns la marea majoritate a întrebărilor cu: „nu pot discuta despre asta”, „se poate discuta doar în ședință secretă”, „am dat informațiile la comisiile de specialitate”. (The Independent se întreba, chiar, pe 26 iulie, de ce vorbește toată lumea despre OZN-uri în urma acestei audieri, când nu s-au adus niciun fel de probe solide). În aceste condiții, nu se prea mai înțelege în ce constă „disidența” lui Grusch. De altfel, deși susține că a fost supus la „represalii administrative” - și acestea sunt, se pare, tot secrete, și nu pot fi discutate în ședința publică - Grusch susține că a demisionat, nu că a fost demis. 

De ce dezvăluirile actuale au devenit, brusc, credibile?

Prin urmare, ce diferențiază fenomenul OZN de astăzi de cel de dinainte de 2017 este doar o deschidere fără precedent din partea autorităților și a presei mainstream de a-l lua în seamă.

Acum 55 ani, în iulie 1968, la ultimele audieri organizate de Congres înainte de acest val brusc de panică, atmosfera era cu totul alta. Dr. James E. McDonald, profesor în cadrul departamentului de meteorologie și fizician-șef la Institute of Atmospheric Physics (fost ofițer de informații și el), avea toată pregătirea necesară să poată elimina explicațiile „atmosferice” ale fenomenului – fulgere globulare sau celebrele „gaze de mlaștină”. În concluzie, el spunea: „Comunitatea științifică a fost foarte greșit informată timp de douăzeci de ani despre potențiala importanță a OZN-urilor... Posibilitatea ca Pământul să fie sub supravegherea unei civilizații avansate, care posedă tehnologie mult superioară tehnologiei noastre, nu trebuie trecută cu vederea în analiza fenomenului OZN”.[13]

Reacția? Profesorul McDonald a fost batjocorit la scenă deschisă; i s-a reproșat că vede „omuleți verzi”. Apoi, a fost acuzat că folosise ilegal niște fonduri ale armatei ca să studieze fantezistul fenomenul OZN. Se temea că va fi zdrobit, dar a mers mai departe, împins de conștiință. Cariera i-a fost distrusă, reputația la fel. McDonald s-a sinucis pe 13 iunie 1971, la vârsta de 51 de ani, lăsând în urmă șase copii.

La fel au fost tratați martorii de la Roswell, de la Kecksburg (unde un oraș întreg a susținut că s-a prăbușit un UFO și armata a venit să-l colecteze) și din multe alte locuri unde au existat incidente OZN, ca și nenumăratele persoane care susțin că au întâlnit „inteligențe non-umane” (Travis Walton e doar un exemplu).

Din fericire pentru David Grusch și alți „whistleblowers”, lucrurile arată azi altfel. Astăzi asistăm la o deschidere fără precedent la nivelul autorităților americane de a lua act, în proceduri publice și în presa mainstream, de pericolul pe care îl pot reprezenta pentru securitatea americană – ar trebui să-i spunem globală – entități non-umane inteligente, posesoare ale unor tehnologii și materiale inexistente pe pământ și ale unei biologii care poate îmbolnăvi sau chiar ucide oameni.

David Grusch a fost ascultat cu respect și atenție. Mai mult, i s-a dat spațiu în mass media centrale; i s-a dat chiar și credit. A fost lăsat să vorbească fără să fie luat peste picior – și nici întrebări prea dificile nu i s-au pus, nici măcar cu privire la ce-l motivează să-și arunce în aer cariera (el a spus că așa e el, sincer, și are un impuls pionieresc de boy scout, și a părut de ajuns).

N-am văzut niciun fact-checker corporatist grăbindu-se să atragă vigilent atenția publicului că, practic, toate astea sunt vorbe. Așa cum n-am văzut reluarea în presa mainstreama unor cazuri foarte celebre, ca unele dintre cele menționate mai sus, deși îmi închipui că publicul american, setos de informație după atâta amar de vreme sub capac, ar fi curios să afle. Și nici despre reabilitarea unor oameni ca Dr. James McDonald ori colonelul Philip J. Corso ori Travis Walton (și atâția, atâția alții) nu se discută. Nici despre potențialele tehnologii dezvoltate de om care, în ochii oricărui neavizat, ar părea extraterestre, nu se vorbește.

Totul rămâne la nivelul că (1) guvernul „admite” ceva ce până acum a negat, ori că (2) în ciuda dorințelor guvernului, informația iese la iveală prin indivizi curajoși, ca Grusch. Cât de credibilă este oricare dintre aceste două variante, rămâne la aprecierea fiecăruia. Mă întreb, însă, (1) de câte ori în istorie a „admis” un guvern ceva de-o asemenea gravitate (și anume o minciună veche, enormă, sofisticată și extrem de costisitoare pe care o menține de vreo optzeci de ani pe mulți bani publici) și (2) dacă de scurgeri de informații, pericole la adresa populației și curajul de a contrazice o politică de stat este vorba, unde sunt audierile la Congres pentru „scepticii” cu privire la pandemie, de pildă.

De ce?

Cu toate amenințările pe care OZN-urile le-ar prezenta, cu toate entitățile biologice și tehnologiile de nici nu visezi, nu ne-a atacat încă nimeni. Sau ne-au atacat și nu știm? Filmele pe subiect tind să arate fie o invazie foarte politicoasă, care parchează pe peluza din fața Casei Albe și se cere în audiență, fie ceva devastator, cu orașe în flăcări, ceea ce nu cred că ne-ar fi scăpat, oricât am fi noi de cu capul în traistă.

Și de ce UAP, în loc de UFO? Adică fenomene aeriene ori anormale neidentificate, nu doar farfurii zburătoare. Ce intră în această nouă categorie? Oare norii aceia bizari văzuți prin Turcia și nu numai, care au devenit virali pe Internet anul ăsta?

Și de ce acum?

Să nu se mai aplice azi aceleași considerente care par să fi motivat guvernele grijulii, timp de decade, să țină informația secretă? Suntem azi mai pregătiți – emoțional, psihologic, politic, militar – pentru teribila revelație? Noi, omenirea de rând, nu părem mai gata de contact cu ET decât eram în anii optzeci, să zicem.

Așadar, de ce acum, nu se știe.

Suntem, încă, liberi să speculăm unde și cum s-ar potrivi cel mai bine ET, cu ale lui „începătorii și stăpânii și stăpânitori ai întunericului acestui veac, duhuri ale răutății care sunt în văzduh” (cum spunea Sf. Pavel în Epistola către Efeseni), într-o lume care se clatină deja pe marginea unui abis -  război total, climate change, viruși ucigași care mai de care mai nevăzuți vreodată pe lume, AI, supraveghere totală, banii transformați în metodă de control social, orașe de 15 minute. Alerte de vreme rea și alerte de vreme bună; ba e prea cald, ba e prea frig. Alerte de urs. Stați în casă, stați tot timpul în casă. Amenințări fatale peste amenințări fatale. Iar, când vezi imaginile, devenite virale, cu hologramele acelea teribil de realiste care au lăsat gură cască publicul sud-coreean de Anul Nou 2023 – ce spectacol – și știind tu ce deja ai văzut în ultimii ani, îți zici: Doamne, cât ar fi de ușor!