După Povestiri rusești de Crăciun și apoi Povestiri rusești de Paști, editura Contra Mundum continuă – firesc, aș zice – seria dedicată marilor sărbători cu Povestiri românești de Crăciun.

În deschiderea volumului, editorul mărturisește că sarcina identificării și alegerii bucăților care să fie introduse în carte a fost una destul de dificilă. Motivul este aparent surprinzător: raritatea textelor cu acest specific din literatura română.

Explicațiile identificate tot de editor sunt juste: printre ele, influența literaturii franceze asupra literaturii române a fost una copleșitoare, ceea ce a dus la laicizarea și modernizarea temelor abordate de scriitorii români.

Dar și falia – provocată de aceeași malefică „revoluție franceză” – dintre intelectualii români și Biserică.

O falie, vai!, atât de evidentă și astăzi, când „pro-europenismul” militant și nihilist vede în Biserică un inamic care trebuie izolat și apoi eliminat, după modelul occidental, unde lăcașurile de cult au fost transformate în muzee sau discoteci.

Paradoxal, însă, tocmai această dificultate de a alcătui volumul constituie farmecul său. Pentru că l-a obligat pe editor să iasă în bună măsură din canoanele adesea procustiene ale criticii (stabilite și atât de bine fixate de G. Călinescu, încât cu greu mai pot fi clintite) și să recurgă la două categorii de autori nedreptățiți de istoria literară.

Prima categorie o reprezintă scriitorii așa-ziși „minori”, care, atunci când nu sunt ignorați, sunt tratați îndeobște cu un strâmbat din nas, așa cum e primit unchiul mai rufos de la țară când vine în vizită la nepotul procopsit de la oraș.

Mare nedreptate li se face acestor autori „minori”, în opera cărora – dacă este citită fără prejudecăți – poți descoperi adevărate bijuterii.

Vă puteți convinge singuri, parcurgând în volumul despre care vorbim paginile semnate, între alții, de un Vlahuță, Gârleanu, Delavrancea, Ionel Teodoreanu, Brătescu-Voinești sau Jean Bart.

O a doua categorie este reprezentată de literatura dedicată temnițelor comuniste, care este în continuare neglijată, subestimată și stigmatizată în mod programatic.

Însă, chiar și de sub obrocul ideologic unde este vârâtă, ea este vie și strălucirea sa nu poate fi ascunsă.

Iată mai jos, ca o pregustare, câteva rânduri semnate de Ioan Ianolide despre un Crăciun în temniță alături de bunul său prieten, Valeriu Gafencu, „Sfântul închisorilor”.

Rânduri profetice despre vremurile întunecate pe care le trăim, dar care vor trece ca un fum.

Înainte de aceasta, însă, vă îndemn ca, dacă vă iese în cale vreun Moș întârziat, să îl rugați să vă pună sub brad Povestirile românești de Crăciun de la editura Contra Mundum.

*

Minunea Maicii Domnului

La Crăciun, era destul de înviorat. În noaptea cântărilor îngerești (Valeriu Gafencu – n.red.) a compus un minunat colind al deținuților din Târgu – Ocna.

În patul de alături, își dădea sufletul arhimandritul G. Venise în stare gravă de la Canal, unde fusese unul din stâlpii rezistenței. În seara aceea, a Nașterii Pruncului Iisus, el a fost luat la cer. Neavând cu ce-l îmbrăca, căci rufele sale erau ude de transpirație, Valeriu a oferit hainele lui și a păstrat pentru sine pe ale părintelui.

- Acestea sunt hainele mele monahale! a zis el emoționat. Cu ele să mă înmormântați!

Noaptea aceea de Crăciun nu o voi putea uita până la sfârșit. Umblam necontenit de la un bolnav la altul, luându-le pulsul și îngrijindu-i. Din când în când îmi aruncam privirea și spre Valeriu. Era vesel, fericit înlăuntrul său, cu pleoapele lăsate, cu capul plecat în piept. Nici el nu se putuse odihni.

După ce mi-am terminat treaba, am simțit că mă cheamă din priviri, că mă roagă să mă duc la el. M-a privit cu o pătrundere cum încă nu simțisem până atunci. Și-a făcut semnul crucii, apoi mi-a luat mâna. Un fior adânc m-a cuprins. Era foarte concentrat, lucru neobișnuit la el, căci în starea lui duhovnicească putea rămâne destins până și în cele mai cumplite tensiuni prin care ne era dat să trecem. Simțeam că are ceva să-mi împărtășească.

- Ioane, tu ești cel mai bun prieten al meu, mi-a zis. Dar nu ca prieten vin la tine, ci ca să-ți cer un sfat, să mă supun ție. Vrei să mă asculți?

- Te ascult, am răspuns eu, dar nu știu dacă voi fi vrednic de încrederea ce-mi arăți.

Valeriu a plecat ochii și mi-a spus liniștit:

- În noaptea asta am privegheat. Așteptam să vină cântecul colindei mele. Doream să fie foarte frumos. Îl cântam în minte. Îl deslușeam din cerurile înalte din care cobora. Cam greu pentru mine, căci nu cunosc notele muzicale și trebuie s-o fac după ureche. Eram deci treaz, lucid și senin, când deodată am văzut că am în mână fotografia Setei (fata pe care o iubise). Uimit de întâmplare am ridicat privirea și la capul patului meu am văzut-o pe Maica Domnului îmbrăcată în alb, în picioare, vie, reală. Era fără Prunc. Maica Domnului era aievea lângă mine. Eram fericit. Uitasem totul. Timpul părea nesfârșit. Atunci, Ea mi-a spus: „Eu sunt Mireasa ta! Să nu te temi. Să nu te îndoiești. Biruința va fi a Fiului meu. El a sfințit locul acesta acum pentru cele viitoare. Puterile întunericului cresc și încă vor mai înspăimânta lumea, dar vor fi spulberate. Fiul meu așteaptă pe oameni să se întoarcă la credință. Azi sunt mai cutezători fiii întunericului decât fiii luminii. Chiar de vi se va părea că nu mai e credință pe pământ, să știți că totuși izbăvirea va veni, dar ca prin foc și prin pârjol. Lumea mai are de suferit. Aici însă e multă credință și am venit să vă îmbărbătez. Îndrăzniți, lumea e a lui Hristos!”. Apoi Maica Domnului a dispărut și am rămas copleșit de fericire. M-am uitat în mână, dar nu mai aveam nici o fotografie.

Valeriu vorbea simplu, deschis, fără urmă de părere de sine. Sufletul lui părea un potir din cel mai pur cristal, care se învrednicea a-L primi pe Hristos. Cugetul lui smerit și pacea cu care mi-a vorbit mi-au dat certitudinea că nu fusese o înșelare.

Mă simțeam cumva și eu sfințit, înnoit, participând la minune. Cu intensitatea cu care țâșnesc într-o astfel de împrejurare luminile interioare, cu sfială dar și cu convingere, i-am spus simplu:

- Dumnezeu ne cercetează. Dacă noi putem cădea, El va birui. Ne trebuie credință, și acum putem avea mai multă. Să ne rugăm!

Am făcut împreună o scurtă rugăciune. Și, în tăcerea camerei 4 pentru muribunzi, sufletele noastre s-au făcut pentru o clipă scară către cer.