Acum o săptămână și ceva am deschis ușa dinspre Grădina MNLR pentru a aerisi Sala Perpessicius și, în timp ce lucram, am auzit un zgomot puternic.
O mierlă absolut superbă se lovise de geamul ușii deschise și zăcea, cu râmele adunate, ea știe cu câtă trudă, în cioc. Drumul acestei minuni a lui Dumnezeu s-a oprit pentru totdeauna.
Am căutat peste tot, crezând că există vreun cuib, poate avea pui și nu-i mai putea hrăni, poate... Cine știe!
Imaginea aceasta mi-a rămas în minte zile bune. Abia acum, în Săptămâna Patimilor, am avut puterea să conștientizez.
În această lume nebună în care realmente ne facem că trăim (pentru că viața, așa cum o știam cu toții înainte, nu mai există), alergăm încontinuu.
Niciunul dintre noi nu știe după ce. Ne ținem bine propriile „râme” în „cioc” și încercăm să ajungem acasă teferi, după ce ne izbim de „realitate” de-a lungul unei zile.
Oricând o ușă se poate deschide larg, iar „zborul”, din neatenție, din grabă, din prea mare încredere în aripile noastre (secrete sau nu), ne poate fi oprit.
E chiar atât de simplu. Credem că totul ni se cuvine, că lumea începe și se termină cu noi, călcăm și încălcăm drepturi, tulburăm ape, rănim oameni, animale, copaci, păsări, insecte. Și mai ales urâm.
Niciodată nu am înțeles de ce. Niciodată nu voi înțelege. Urâm, invidiem, lovim, jignim, facem rău cu intenție, furăm, umilim, omorâm. De la înălțimea statutului de ființă rațională, nu!
Nu mai avem timp pentru viață, pentru copiii noștri, pentru educația lor, nu mai mâncăm împreună, nu mai avem grijă de focul viu al vetrei, nu mai avem chef de tradițiile noastre, nu mai avem răgaz să ne ținem de mâini, să dansăm, să ne apropiem unii de alții, să ne ajutăm.
În viață ni se întâmplă trei lucruri extraordinare: ne naștem, trăim și murim. Nu neapărat în ordinea aceasta. Cât adevăr!!!
În fiecare zi murim câte puțin, trăim câte puțin și ne naștem câte puțin atunci când ne pierdem ultima suflare, iar găsitorul nu primește recompensă. Să distrugi cu intenție tot ce te definește ca om, orice mugure de vis ce încearcă să te aducă la lumină, ăsta da mod de a da naștere unei lumi în care viața ta omoară totul în jur.
Fiți sinceri cu voi și priviți câți oameni morți vă blochează zilnic viața! Măcar acum... Poate astfel renașteți, din nou, din cenușă!
Această tragedie la care am fost martor, această lecție a unei mierle al cărei zbor a fost frânt de o ușă deschisă doar pentru a aerisi o cameră m-a tulburat.
Am îngropat-o în grădină. Astăzi mi-am aruncat privirea spre acel loc și mi-au dat lacrimile.
E atât de ușor să fii rău și să faci rău și din ce în ce mai greu să rămâi bun și să faci bine în jurul tău. Atât și cred că ar fi suficient dacă ne-am aminti zilnic.
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
20. Apoi a zis Dumnezeu: "Să mișune apele de vietăți, ființe cu viață în ele și păsări să zboare pe pământ, pe întinsul tăriei cerului!" Și a fost așa.
21. A făcut Dumnezeu animalele cele mari din ape și toate ființele vii, care mișună în ape, unde ele se prăsesc după felul lor, și toate păsările înaripate după felul lor. Și a văzut Dumnezeu că este bine.
...........................
Laudat fie Dumnezeu, Amin!
O minune care va spune ca va veni curand timpul sa-l martuirisiti pe Hristos
Trista inatmplarea, dar atat de frumos interpretata! Suferintele nu ne sunt date intamplator, dar cine ar minte sa inteleaga..... si si mai mult, sa si aplice ce a inteles....
in urma cu un an sotul meu isi pierdea mama in urma unei lupte, ca intotdeauna inegala, cu cancerul. Noi eram departe, prea departe pentru a-i fi alaturi in ultimele clipe. Am facut 2 zile pe drum. Trebuia sa fim aici, doar pe noi ne avea. Am intrat in casa. Ea deja nu mai era acolo si o liniste grea ne-a impresurat greoaie si chiar dureroasa (sufleteste). M-am uitat in jur. O casa, cu de toate, o casa de care soacra mea s-a ingrijit mult, mult prea mult. Haine, vesela, maruntisuri, tot ce strange omul, de multe ori cu sacrificii, intr-o viata. Si dintr-o data nu i-au mai fost de folos. Agoniseala cu truda nu-ti foloseste la nimic atunci cand stai fata in fata cu ultima clipa. Deja in sufletul meu se schimba ceva. Mi-am dat seama ca nu merita tot zbuciumul, sacrificiul pentru averi. Desi stiam ca viata adevarata nu inseamna case, masini, haine si alte desertaciuni, nu mi-am pus niciodata problema ca NU MERITA, asa cum am ajuns s-o fac in momentul in care am patruns la soacra mea in casa. Plecarea unei fiinte dragi ne-a pus in fata (mie si sotului) o balanta, o balanta care avea intr-un taler vietile noastre si in celalalt tot ce am realizat si cu ce pret. Dar am constientizat ceva: din dorinta de "a avea", de multe ori uitam "a fi". Oare n-am putea invers? De ce ne trebuie socuri, pierderi majore pentru a realiza ca suntem doar trecatori prin asta lume? Poate pentru ca ajungem sa ne confundam prea tare cu ea si uitam cine ne-a trimis si cui ii datoram si ce ii datoram. Da, chiar suntem pe Pamant ratacitori, mai rau este ca suntem legati la ochi si uitam sa simtim. si eu care credeam ca atunci cand un simt se pierde, celelelte se ascut, inclusiv si cele ce nu fac parte din cele 5: spirituale. Oare chiar am uitat sa credem cu toata fiinta noastra? Asa se pare.