de Theodore Dalrymple

Niciodată contrastul dintre amploarea evenimentelor mondiale și micile mele preocupări personale nu a fost atât de mare. În timp ce milioane de oameni fug de bombardamente, iar economia mondială se confruntă cu perspectiva unei implozii, cu toate greutățile pe care o astfel de implozie le va aduce inevitabil cu ea, eu îmi fac exercițiile, de două ori pe zi, timp de douăzeci de minute, pentru a evita rigiditatea musculară și durerile articulare pe care o anumită boală minoră de care am început să sufăr mi le-ar provoca altfel. Mai mult decât atât, gust cu nerăbdare supa de pește pe care tocmai am făcut-o pentru a vedea dacă are suficientă sare (ferească Dumnezeu să aibă prea multă, ar fi un dezastru ireparabil). Viața mea este compusă din astfel de meschinării.

Desigur, nu ar ajuta pe nimeni foarte mult dacă m-aș abține de la rutina mea de zi cu zi. Bombardamentele și fuga ar continua oricum. Am învățat, sau mi-am însușit această lecție de insignifianță personală la începutul vieții mele, când eram un copilaș îngrozitor de nesuferit. Mi se spunea că ar trebui să mănânc mâncarea din farfurie pentru că în Africa erau copii flămânzi. Cum, am întrebat eu, i-ar ajuta dacă aș mânca? Cartoful lăsat în farfuria mea, dacă ar fi fost împărțit între copiii flămânzi, și presupunând că ar fi ajuns la ei, ceea ce părea îndoielnic, nu le-ar fi potolit deloc foamea.

Abia zeci de ani mai târziu mi-am dat seama că mi se spunea să mănânc nu pentru a-i ajuta pe copiii din Africa, ci pentru că nu ar trebui să iau mâncarea din farfurie ca pe ceva de la sine înțeles. Este dificil pentru persoanele care nu au cunoscut niciodată lipsurile să-și imagineze așa ceva. Dar acest lucru nu mi-a fost explicat la momentul respectiv, așa că am fost mulțumit de răspunsul meu inteligent.

Cu toate acestea, am învățat o altă lecție din acest episod. În vreme ce Biblia ne spune că un răspuns blând îndepărtează mânia, am descoperit că un răspuns inteligent o sporește, mai ales atunci când vine din gura unui copilaș nesuferit. Așa cum ne spune Biblia mai departe, cuvintele grele stârnesc mânie; și nu există cuvinte mai grele decât cele ale unui copil care se crede inteligent.

În acest sens, îmi amintesc de o cunoștință de-a mea, care făcea homeschooling cu copiii lui. Un inspector a ajuns la el acasă pentru a verifica dacă își educa cu adevărat copiii: birocrației nu-i place să-i scape careva din gheare. Inspectorul, o femeie, a întrebat-o pe fiica de 10 ani ce citește.

„David Copperfield”, a răspuns ea.

„Oh, uram cartea asta când eram copil”, a spus inspectoarea, fără îndoială, în speranța de a descoperi dovezi ale cruzimii tatălui față de fiica sa.

„Mie îmi place”, a spus copilul. „Probabil pentru că sunt mai inteligentă decât tine.”

Pentru a reveni la subiectul nostru, totuși, am ascultat pe când eram copil povestea unei rude care a fost prizonier al japonezilor în timpul războiului. El fusese la un pas de a muri de inaniție și mulți dintre colegii săi prizonieri au murit de fapt din această cauză. Chiar și acum, șaizeci de ani mai târziu, povestea lui mă bântuie, deși a fost nevoie de zeci de ani pentru ca ea să-mi explodeze în minte, ca să spun așa. Când, de exemplu, văd un bob de orez în farfuria mea – un singur grăunte, izolat de orice altceva din farfurie – mă gândesc la cât de prețios l-ar fi crezut el, cum ar fi fost cândva diferența dintre viață și moarte și îl privesc mai degrabă cu respect decât cu dispreț. Acum îmi repugnă risipa de mâncare; se spune că în țările occidentale, o treime din alimentele care sunt cumpărate sunt aruncate la gunoi.

La fel ca în multe gospodării, există o diferență de opinie în casa mea cu privire la cât de serios să se ia în considerare datele de expirare de pe ambalaje. Soția mea crede că a mânca ceea ce este expirat chiar și de o zi reprezintă o intoxicație alimentară sigură. Eu, în schimb, cred că întreaga afacere a datelor de expirare este o escrocherie, echivalentul uzurii încorporate, pentru a-i face pe toți să cumpere lucruri în mod inutil. Obișnuiam să ne descurcăm în totalitate fără astfel de informații, la urma urmei, și niciodată nu am știut pe nimeni să sufere de intoxicații alimentare. Refuz să joc jocul supermarketurilor, deși asta înseamnă că uneori trebuie să ascund ambalajele de soția mea. Într-o zi, fără îndoială, aș putea ajunge să regret: Meschinăria mea, mascată ca o ură virtuoasă față de deșeuri, ar putea însemna moartea noastră, mai ales că acum suntem mai în vârstă și mai fragili decât am fost cândva. Așa cum obișnuiau să spună arabii despre conflictul lor cu israelienii, ei trebuie să câștige de fiecare dată, în timp ce noi trebuie să câștigăm o singură dată.  

Am putea oare să ne întoarcem la o epocă a vicisitudinilor? Greutăți materiale reale, vreau să spun, nu genul de greutăți de care oamenii sunt mulțumiți să-și imagineze că suferă pentru a da importanță vieții lor altminteri monotone. De ani de zile, consilierul meu financiar îmi spune că bătrânețea mea este asigurată, dar niciodată nu l-am crezut cu adevărat. Valoarea activelor se poate topi ca zăpada în soare, iar în anumite cazuri activele pot deveni chiar datorii. Război, inflație, criză economică, taxe de confiscare: Nu există siguranță economică.

La izbucnirea războiului din Coreea, când raționalizarea unor mărfuri era încă în vigoare în Marea Britanie, tatăl meu a cumpărat o cantitate mare de fructe conservate pe care le-a depozitat în pod. El s-a gândit că în curând va fi instituită o raționalizare și mai severă.

Aproximativ doisprezece ani mai târziu, cutiile au început să explodeze și, ani de zile după aceea, obișnuiam să-mi bat joc de tatăl meu în mintea mea – niciodată cu voce tare – pentru precauția lui excesivă. Acum, șaptezeci de ani mai târziu, mă întreb dacă ar trebui să îmi fac provizii cu alimente precum orez sau orz, care cel puțin vor umple stomacul atunci când orice altceva va fi greu de găsit. Dar apoi îmi spun că, dacă ar fi vreodată să se ajungă la stadiul în care astfel de provizii ar fi utile, întregul sistem de proprietate s-ar descompune și proviziile mele nu ar fi în siguranță de posibili jefuitori. Mai mult decât atât, nu ar exista combustibil cu care să le gătești.

Oricum, probabil că furtuna va sfârși prin a trece. Între timp, trebuie să-mi fac exercițiile. Pe lângă orice altceva, soția mea mi-a cumpărat niște gantere și acum trebuie să le folosesc pentru că, la fel ca Everestul, sunt acolo.

Theodore Dalrymple este autorul volumului de eseuri „Cultura noastră: ce a mai rămas din ea”, apărut la Editura Contra Mundum.

Surse: ContraMundum și TakiMag