În Jurnalul de la Păltiniș nu s-a scris „nici un cuvânt, nici un cuvințel, despre acei (numeroși) care și ei și-au dovedit atașamentul pentru tine, dragostea, aprecierea, respectul, nu mergând cu trenul și autobuzul de la București la Păltiniș, ci cu duba de la București ori Pitești la Gherla, Jilava, Aiud și alte locuri asemănătoare”. – Extras dintr-o scrisoare a Monahului Nicolae Steinhardt catre filosoful Constantin Noica interceptata si copiata de Securitate, ca și următoarele două citate: 

Nicolae Steinhardt de la Mănăstirea Rohia către Andrei Pleșu în strada Paris nr. 14

„(...) În Jurnal cei care l-au urmat pe NOICA în închisoare, cei care se considerau atât de legați de el, pentru care el a însemnat atât de mult, nu sunt pomeniți și nici nu se face o cât de mică aluzie la ei. Ei, dar am și eu consolarea mea (nu m-a pomenit în Jurnal (nici eu, nici ceilalți, nici MIHAI RĂDULESCU, mort-sinucis?! La Securitate), dar numele meu figurează într-un text care, ca putere ontologică ori dantescă, întrece cu mult Jurnalul, numele meu de diletant al culturii și de ratat al vieții figureză primul în dosarul Securității pe lista celor pe care NOICA i-a declarat a fi „cei cu care se frecventează” și prietenii săi. Cum, așadar, de ce nu aș fi îngăduit a cere atât de omeneasca susceptibilitate.”

Constantin Noica către Nicolae Steinhardt

"3.VII.987 Păltiniș

Nicule dragă,

Îți mulțumesc din inimă pentru carte (Escale în timp și spațiu (1987), în care e republicat textul steinhardtian Catharii de la Păltiniș (pp. 331-334).- n.n.). Cîte știi! Și ce frumoase îndrăzneli în scriitura ta!
Am recitit Catharii, modificați puțin. Îmi plăcuse mult și prima versiune.
Inutil să iei apărarea băcanilor. Nu înțeleg prin ei decît lamentabilul homo economicus (porcus economicus). Toți ceilalți, se mîntuie și după mine.
Mi-e dor de tine.
Cu tot dragul, al tău
Dinu”

Catarii de la Păltiniș

În foarte atrăgătorul, curajosul și meșteșugit redactatul Jurnal de la Păltiniș (Cartea Românească, 1983) (aparut cu avizul Securității – n.n.), Gabriel Liiceanu evocă – pe un ton degajat, intimist1, fervent – câteva momente și câțiva ani (1977-1981) din viața nu lipsită de perioade fericite, dar și bogată în viraje, decepții, suferințe și mari necazuri, a lui Constantin Noica. Abia de prin 1974, la Păltiniș, deasupra Sibiilor, și-a agonisit acel pe care nu mă sfiesc a-1 socoti filosoful nostru actual cel mai de seamă (și unul dintre marii noștri scriitori) liniștea și împlinirea. Dezbărat de solicitările vremelniciei – politică, eros, dibuiri ideologice, acte de bravadă, păreri de rău, speranțe excesive ori întristări și îngrijorări prea puse la inimă – el poate, în sfârșit, da satisfacție năzuinței sale capitale, adevăratului său ideal dintotdeauna: profesoratul. A refuzat, ce-i drept, o carieră universitară dintre cele mai onorabile, dar și banală, îngrădită de scheme și orarii și îndatoriri protocolare. Totuși a învăța pe alții, a-i îndruma, a-i stârni întru cercetarea marilor probleme ale cunoașterii, a le fi dascăl fără program oficial și frecvență obligatorie (dar și sever, exigent, cerându-le asiduitate în lectură și scris, atenție, rigoare, poftă de informație și bibliografie pusă la punct, muncă neîntreruptă, ba și zel în lucrările filosoficești) se arată a fi fost menirea lui proprie, talentul lui hărăzit spre însutită rodire. Nu-i altul decât cel socratic și iată că acum, la peste șaptezeci de ani de viață, C. Noica i se poate încredința. Cu bucurie și pasiune, firește. Cum tot cu imensă bucurie și lesne detectabilă pasiune îi răspund cei trei fideli, recunoscători și entuziaști principali discipoli ai săi: Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Sorin (zis Sorel) Vieru. Și ne este dat, prin Jurnalul de la Păltiniș, a lua cunoștiință de palingenezia unui moment glorios și emoționant din istoria filosofiei: al liberei discuții dintre maestru și învățăcei în deplină sinceritate, abnegație și aprigă dorință de însușire a metodelor celor mai prielnice aflării adevărului ori măcar depistării drumului care duce într-acolo, povățuitorul nemărginindu-se a preda, ci dezvăluindu-și fără falsă pudoare vulnerabilitatea, ezitările, aprehensiunile.

Maestrul deci nu-i pedant, nu-i convențional, nu-i scorțos; însă nici îngăduitor nu e. Stabilește planuri de lectură de-a dreptul spăimântătoare, vrea referate, lucrări, conspecte, volume! E zâmbitor și amabil, când e vorba de metodologie și esențe devine strașnic. Iar discipolii pare-se că acestea le vor și ei: trudă, sârguință, progres. Filosofic, se-nțelege, nu moral ori material ori vulgar profesional. Filosofia e pentru ei toți singura preocupare vrednică a reține cugetul și veghea omului. Iarăși și iarăși: ea, delecta, suverana. Disciplină deopotrivă streng și fröhlich, atotcuprinzătoare. Restul nu-i decât deșertăciune, băcănie, irosire a vremii, carență a spiritului.

Și se ajunge astfel la o nevoită, dar reală, trufie: numai filosofii sunt sarea pământului (precum gândeau și Platon și Voltaire), numai îndeletnicirea lor justifică însăși existența acestei planete și apariția la suprafața ei a speciei cuvântătoare și cogitante. Ceilalți? Oameni de ispravă, eventual, mai știi, totodată neexistenți, nuli, de niciun folos: vieți pierdute, iluzii spulberate, suflete moarte. Seniorii catari – purii, perfecții – recurgeau la termeni mai preciși, mai nefățarnici: massa damnata. (Ei, de fapt, născocitorii formulei gogoliene).

Așa-i și la Păltiniș, la 1600 m altitudine, întocmai ca pe vârfurile crestelor unde se înălțau castelele nobililor catari convinși că doar ei — știutorii, curățiții, — dețin cheile tainelor și nu-s orbi și prisoselnici. Iar ceilalți toți, băcanii și gloatele de nefilosofi care, mutatis mutandis, nici măcar Fenomenologia spiritului nu o cunosc și desigur nici pe Kant din scoarță-n scoarță nu l-au citit în ediția (de nădejde) a lui Ernst Cassirer, vor vedea. Pierduți, fatalmente pierduți, sortiți pieirii și morții veșnice, iremediabilului întuneric. Cruntă și logică aristocrație: catară, nevizitată de complezență ori menajamente. Vorba lui Hegel: asta e! Numai la Păltiniș – ne spune Liiceanu – (și tot astfel s-a crezut la Darmstadt ori la Shankiniketane ori la Dornach) – există mântuire. Nu te teme turmă mică: numele voastre, singure, sunt trecute în Cartea Culturii și Cunoașterii; numai devotamentul vostru va fi luat în seamă și răsplătit.

Neîndoielnic, dragostea celor trei consecvenți călători și fermi ucenici e impresionantă: la fel admirația purtată călăuzitorului, la fel incontestabilele lor merite personale. Cu toate acestea, momentul Păltiniș nu semnifică unicul prilej de manifestare a unui devotament deplin pentru C. Noica. Au mai existat și altele, astăzi, pare-se, definitiv date uitării și de maestru, și de ciracii săi. (Și firesc este: întotdeauna euforia prezentului obnubilează trecutul). Au mai fost inși care l-au iubit, admirat și respectat pe C. Noica. Bun și frumos lucru au făcut și fac acei care-i luminează, îi îmbogățesc și-i îndulcesc ultimul pătrar al vieții în ascetica și activa lui însingurare de la Păltiniș. Și oricine ia aminte că nu puțin sau ușor lucru este a-1 studia temeinic pe Hegel ori a traduce dialogurile platoniciene și scrierile lui Heidegger! (ori neimportant aportul acesta românesc la erudiția universală). Și nu-i fără valoare nici jertfa străbaterii distanței de la București până pe înălțimile sibiene cu trenul și apoi cu un autobuz dintre cele mai asemănătoare cu o dubă. Dar poate că nici toți acei care, solidari cu Noica, s-au ales cu o experiență ontologică de tărie egală celei dobândite prin lectura din scoarță-n scoarță a ediției Oassirer. Filosofia devenirii întru ființă ei au parcurs-o existențial, într-un mod pe care niciun tratat nu-i poate concura ori suplea oricât de adânc și complet ar fi. (Sau nici o cât de susținută râvnă culturală). Iată cum băcani, derbedei, huligani ce se află au realizat și ei o dublă ispravă: dovedirea unei incontestabile nicasiofilii și asimilarea nemijlocit-dialectică a paradoxurilor fundamentale iscate în teoria cunoașterii, ontologie, morală și chiar în logică, fie ea aristotelică sau modală.
Din punct de vedere catar, nu au la ce se aștepta. (Paragraf omis, din nefericire, în integrala Steinhardt publicată de Mănăstirea Rohia tocmai la Polirom, o editură legată de Pierre Moscovici - n.n.)

"Catharii” Liceanu si Plesu, bursieri in RFG

Dar este oare doctrina vitejilor, nobililor și îndârjiților catari despre soarta „celor mulți nefericiți” un adevăr absolut? Și de ce oare s-ar înfățișa Păltinișul nu ca un focar de lumină și cultură, ca un loc de seninătate atotînțelegătoare, ci drept o cetate întărită a orgoliului exclusivist? Nu așa cred că l-a conceput C. Noica, el care a mai încercat experiențe propedeutice și la Andronache, la Mogoșoaia (răspunderea eșecului, acolo, o port în parte eu), la Câmpulung, pretutindeni pe unde l-au purtat accidentele vieții și boldurile imaginației; el care – aidoma lui Socrate – nu și-a reprezentat relațiile cu ceilalți oameni decât în duhul libertății și dintr-o perspectivă egal deschisă tuturora în scopul izbăvirii psihiei din pripoanele și capcanele prejudecăților și tabieturilor mintale.

Cine, în clipa inexorabilei evaluări, mai știe care a fost împăratul și care oșteanul, care domnii și judecătorii și care supușii, care filosoful și care băcanul? Incertitudinea, relativitatea, coincidența contrariilor atunci se vor manifesta mai derutant și mai înfricoșător ca oricând. Să fie așadar bucuroși cei în cauză de binele pe care-l fac, de minunatele cunoștințe pe care le-au deprins, de talanții lor puși la dispoziție și nerămași strânsi în ștergare, dar să nu le fie străină nici smerenia și nici compasiunea (o cât mai largă, binevoitoare, mărinimoasă, indulgentă compasiune) pentru mai puțin dăruiții decât ei, pentru cei care-și petrec găunoasa lor existență întru superficialitate, eseistică, literatură și alte diverse forme de amăgire.

N. STEINHARDT

1 Plină de farmec e descrierea ritualurilor: ritualul cafelei, ritualul aprinderii focului, ritualul celor două plimbări zilnice (a câte una oră fiecare) în stil peripatetician.

Revista Familia, an 19, nr.12/dec. 1983 / Mărturisitorii.ro unde găsiți și alte documente pe această temă din dosarele CNSAS

Citiți 30 martie 1989: Plecarea la Domnul a lui Nicolae Steinhardt, evreul care L-a găsit pe Hristos în temniță 

Vedeți și JURNALUL FERICIRII - PDF

„Steinhardt perchezitionat de Secu la Rohia. În jurul lui, Rosenthal fabulează amarnic (ar fi fost percheziționat din pricina articolului său împotriva Jurnalului de la Păltiniș)” – Monica Lovinescu în Jurnalul său (28 august 1984), unde mai scria și despre „faza unor mai laice porniri vindicative” ale „”sfântului” de la Rohia” (22 mai 1984)