În satul meu de baștină, Caracui, după ocupația sovietică, biserica a fost distrusă. S-a întâmplat în vara anului 1961, după ce, anterior, fusese închisă, iar preotul oprit de la slujire. Spre deosebire de multe alte localități, unde activiștii bolșevici au devastat și dărâmat în văzul tuturor sfintele lăcașe, la noi biserica a ars. Că a fost vorba despre o mână criminală sau un incident nefericit nu a mai aflat nimeni niciodată, pentru că nimeni nu a investigat niciodată ce s-a întâmplat acolo. Dar se spunea atunci că ar fi fost lovită de un fulger…

NOTĂ! Construcția bisericii „Sfântul Ierarh Nicolae” a început în anul 1921, iar inaugurarea și sfințirea au avut loc în primăvara anului 1936. Atunci, Basarabia, cu tot cu satul Caracui, era parte a României Mari, respectiv parohia noastră era parte a Mitropoliei Basarabiei și subordonată canonic, bineînțeles, Bisericii Ortodoxe Române.

Până la ea, în sat a existat o altă biserică, din lemn, care era amplasată în alt loc, câteva cartiere mai la vale (pe teritoriul unde astăzi se află grădinița). Prima atestare documentară a bisericii din lemn datează din 1798, de pe timpul lui Iacov Stamati, Mitropolitul Moldovei. Atenție! E vorba despre principatul Moldovei, cu capitala la Iași și reședința mitropolitană tot la Iași, nu despre partea de Moldovă anexată de ruși la 1812. Biserica din lemn a activat până în 1916.

Am făcut aceste aceste precizări pentru cei care strigă că rușii ne-au construit bisericile „de patrimoniu” și ne-au adus aici „lumina credinței”.

…

Trei decenii a stat biserica din Caracui în ruine. Un monument arhitectural, distrus, devastat și pângărit continuu. Cu ograda plină de liliac sălbăticit și mormântul părintelui Nicolae Buruiană (ctitorul și slujitorul acestui sfânt lăcaș) batjocorit și acoperit de tufișuri și buruieni. Doar clopotnița a rămas întreagă. Și clopotul – o operă din bronz, lucrată cu finețe, mare și impunător, care se vedea de departe, chiar dacă a stat mut în toată această perioadă de prigoană anticreștină.

Restaurarea Bisericii din Caracui a început în anul 1989, odată cu Mișcarea de Eliberare Națională din Basarabia, la inițiativa lui Marin Beleuță, Dumnezeu să-l odihnească, unul dintre fruntașii Frontului Popular din regiunea noastră. Nea Marin, cum îi ziceam noi, un român și un promotor înflăcărat al ideii de Reunire a Basarabiei cu cu România, care a rămas în „front” până și-a dat ultima suflare. Tot satul s-a mobilizat atunci și a participat la reconstrucția bisericii, iar reinaugurarea și sfințirea sa, în 1992, a adus o imensă bucurie printre localnici.

V-am dat acest exemplu pentru a contrazice un mit, potrivit căruia, Mitropolia „întregii” Moldove (subordonată Patriarhiei de la Moscova) ar fi restaurat bisericile noastre de patrimoniu și că, datorită acestei structuri ecleziastice, credința ortodoxă a renăscut pe acest pământ bătut de soartă.

Adevărul însă e că Mișcarea de Renaștere Națională a însemnat automat și o luptă de Renaștere Spirituală. Cei care s-au ridicat pentru a-și revendica dreptul la autodeterminare, care s-au jertfit pentru idealul reîntregirii naționale (unioniștii, cum sunt numiți sec astăzi) sunt cei care au luptat, în egală măsură, și pentru repunerea în drepturi a Bisericii noastre Ortodoxe milenare. Lupta pentru identitatea românească și credința ortodoxă au fost un tot întreg și a fost purtată de aceiași oameni.

Și aceiași oameni, printre care și regretatul frontist Marin Beleuță, au luptat, la vremea respectivă, nu doar pentru refacerea bisericilor distruse de ruși, dar și pentru repunerea în drepturi a Bisericii Ortodoxe Române, izgonită și prigonită de aceiași ruși bolșevici. Acest vis s-a împlinit în 1992, prin reactivarea Mitropoliei Basarabiei, structura locală a Patriarhiei Române, care s-a produs și datorită eforturilor Preafericitului Teoctist, fostul Patriarh al României, și ale Mitropolitului Moldovei la acea vreme, ÎPS Daniel, actualul Patriarh al românilor.

Doar că, între timp, vechii ștabi comuniști, care au rămas fideli vechii metropole și ocupanților ruși (distrugătorii credinței și identității noastre românești) s-au reorganizat și au deturant Mișcarea de Eliberare Națională, punând iarăși mâna pe putere. N-au mai distrus bisericile, de această dată, însă au avut grijă ca acestea să rămână tot la Patriarhia Rusă. A fost o complicitate directă între slujitorii laici ai Moscovei și cei bisericești. Iar timp de 10 ani, acest front comun antinațional a prigonit în continuare biserica românească, prin atacuri violente și persecuții extrem de dure. Până ca, într-un final, în 2002, Mitropolia Basarabiei să poată fi înregistrată oficial, ca urmare a unei hotărâri a CEDO, care a condamnat statul Republica Moldova pentru această atitudine discriminatorie.

Chiar și așa, biserica rusească și puterea comunistă a lui Voronin nu s-au lăsat. Neavând încotro și fiind obligați să se conformeze deciziei CEDO, aceștia au recurs la altă mizerie antinațională – bisericii ruse i s-a oferit, ilegal și abuziv, dreptul exclusiv asupra lăcașelor de cult, majoritatea dintre ele monumente de patrimoniu, care au avut un parcurs similar celui al bisericii din satul Caracui. Abia anul trecut, acel act ilegal și abuziv a fost anulat de Curtea Supremă de Justiție.

Așadar, nu Rusia și biserica sa de ocupație au repus în drepturi credința acestui neam. Credința Ortodoxă și bisericile distruse de puterea sovietică au fost restabilite printr-o mobilizare exemplară a întregii populații de aici, mânată de valul și energia Mișcării de Renaștere Națională și Spirituală, repet!

Rusia și biserica sa de aici nu au făcut decât să deturneze acest spirit și să preia abuziv lăcașele restabilite de lumea de aici, ca să poată ține în captivitate nu doar trupul, dar și sufletul acestui popor, ca el să nu poată ajunge acasă, la matcă, în Țara sa și sub omoforul protector al Bisericii mamă – Biserica Ortodoxă Română, cea care este parte din ADN-ul acestui neam.

Așa că lupta la care asistăm astăzi, inclusiv în cazul Dereneu, se înscrie în exact aceeași logică. E aceeași luptă împotriva dreptului nostru legitim la autodeterminare și de revenire la spațiul nostru firesc, material și spiritual, război care durează de mai bine de 200 de ani.

Asta ar trebui să înțelegem, dacă suntem oameni maturi și reponsabili. Nu să ne lăsăm influențați de niște detalii, nesemnificative, dacă le raportăm la acest context major.