Orice om de pe această planetă, fie că este șef de stat, fie că este cerșetor, duce o luptă aprigă, așa că merită ajutat, respectat, apreciat, încurajat. Fiecare om duce înlăuntrul ființei sale o cruce pe care nimeni nu o știe, ci numai Bunul Dumnezeu. Pentru că așa cum spune filozoful „Și a trăi este un semn de curaj”. Cea mai mare provocare a omului modern de astăzi, nu este iubirea aproapelui, așa cum ne îndeamnă Iisus Hristos, ci aceea de suportare, de îngăduință a celor din preajma lui.

„Nu am aer! Nu mai pot! Simt că mor!” Acesta este strigătul unei tinere de numai 25 de ani, Alexandra, fiind însărcinată cu cel de-al patrulea copil. O tânără mamă care urlă, pur și simplu după ajutor și, din păcate, nimeni, dar nimeni nu o aude. Știe cineva ce culoare are durerea, atunci când simți că nu mai ai aer? Aici am ajuns din cauza ipocriziei, a indiferenței, a neiubirii aproapelui nostru.

Acum, mai mult de două mii de ani, un om care si-a purtat boala în singurătate timp de treizeci și opt de ani fără a se înrăi, nu avea om care să îl arunce în scăldătoarea Vitezda pentru a se vindeca de boală și striga în gura mare: „Nu am om!”. Și, din păcate, nimeni, dar nimeni nu îl auzea.

Astăzi, în epoca hiper-tehnologizării în toate domeniile vieții sociale, în plină eră a implementării inteligenței artificiale, într-o societate creștină, o tânără de numai 25 de ani strigă după ajutor: „Nu am aer!”. Și, din păcate, nimeni, dar nimeni nu o aude.

Chiar daca păcatele le trece sub pecetea tainei, Hristos îl face pe slăbănog să mărturisească deschis suferința sa, pentru ca virtutea răbdării și nădejdea stăruitoare să nu fie niciodată uitate, căci acestea l-au făcut pe om capabil să primească dezlegarea păcatelor, adică tămăduirea. Să ne amintim că la vindecarea altui slăbănog, a celui din Capernaum, Hristos a rostit cuvintele: „Iertate sunt păcatele tale!" (Matei 9, 2). Dar mai ales Hristos l-a făcut pe acest om neputincios să mărturisească despre taina venirii Fiului lui Dumnezeu în lume. Spunând bolnavul „Doamne, nu am om, ca să mă arunce în scăldătoare când se tulbură apa" (Ioan 5, 7). Cu alte cuvinte, „om care să mă ajute să mă vindec", prin el a glăsuit întregul neam omenesc, întreaga fire slăbănogită prin căderea în păcat și devenită neputincioasă a se ridica de la cele pământești. Acel om pe care nu-l avea slăbănogul, adică omul nebiruit de păcat, care să-l ridice pe omul căzut și neputincios, acela s-a făcut Hristos.

Strigătul tinerei Alexandra este strigătul disperat al tuturor românilor după ajutor. Moartea Alexandrei scoate în evidență, dacă mai era cazul, „marea dragoste și marea grijă” a instituțiilor statului și a politicienilor, dar mai ales prețuirea statului față de sănătatea cetățenilor (botniță, izolare, vaccinare etc.). Unde este oare empatia cadrelor medicale față de pacienți? Ce răspuns dau instituțiile statului și inclusiv medicii celor trei copilași rămași fără mamă?

Așadar, încă o dată ni se descoperă faptul că instituțiile statului nu sprijină cetățenii români, ci dimpotrivă acționează împotriva acestora prin diferite moduri, până la anihilarea acestora prin defăimarea liderilor adevărați, dărâmarea bisericii, mărirea taxelor și impozitelor, luarea copiilor, batjocorirea bătrânilor, pierderea identității personale, controlul total, marea resetare, plafonarea pensiilor pe o perioadă lungă de ani, vaccinarea până la moarte etc. Ce ne-a transmis tânăra Alexandra prin ultimele ei cuvinte? Faptul că și a muri este un semn de curaj.