NICHIFOR CRAINIC și Oltenia- Recuperarea verigilor rupte în lanțul axiologic al existenței popoarelor. Un studiu de prof. Ilie Bădescu și Maria Crăciun

De Acad. Ilie Bădescu și Redacția  /  

Nichifor Crainic (st) și Arsenie Boca (dr.) filat de securitate la o pomenire a marelui său prieten și gânditor

Nichifor Crainic (st) și Arsenie Boca (dr.) filat de securitate la o pomenire a marelui său prieten și gânditor

ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Salutăm apariția în presa regională, respectiv Oltenia Azi, a unei viziuni aparte asupra marelui gânditor și mărturisitor, academicianul Nichifor Crainic. Studiul profesorului Ilie Bădescu și al doamnei Maria Crăciun merită toată atenția și admirația:
 
 
I. Recuperarea verigilor rupte în lanțul axiologic al existenței popoarelor

 Autorul „Renașterii Române” în fața istoriei

Nichifor Crainic a fost creatorul unui jurnalism special, pe care îl putem contura referindu-ne la cele două perioade ale carierei sale de jurnalist: cea de dinaintea instaurării regimului comunist și cea de după eliberarea sa din temniță, unde a fost încarcerat vreme de 15 ani. Filosoful trăirist a condus revista „Gândirea” vreme de 18 ani (între 1926 și 1944). După ieșirea din pușcărie, a colaborat la  revista Glasul Patriei punându-și amprenta pe textul și contextul ei (între 1962- 1972), vreme de 10 ani. În acele două perioade, marele scriitor, teolog, filosof, antropolog, și îndrăznesc să spun și sociolog creștin, a creat un gen de scriere, în cadrul unei opere care poartă marca geniului.

Noutatea și însemnătatea celor două volume editate de Vlad Bilevsky, Renașterea Română I și II, constă tocmai în faptul că ne descoperă acest nou gen de scriere pe care o asimilăm  jurnalismului noologic sau noetic. În ce constă acest gen jurnalistic, ce rațiuni îl reclamă, la ce servește? De ce, altfel spus, este necesar acest gen de scriere? Jurnalismul este un tip de activitate intelectuală cerut de nevoia societăților de informare asupra a ceea ce se petrece în viața lor cotidiană.

Ce anume determină diferențieri în dinamica publicisticii sale până într-acolo încât putem vorbi, iată, despre tipuri jurnalistice distincte, ba chiar despre o diviziunea a acestora prin desprinderea din genul jurnalistic general a unei specii pe care o ilustrează la vârf Nichifor Crainic la revista „Glasul patriei”? Acest tip de jurnalism trebuie desigur deosebit printr-o denumire care să-l distingă și aceasta este, repetăm, cea de jurnalism noetic. Ce anume reclamă ivirea acestui gen de jurnalism în spațiul comunicării „informative” a societății?

Jurnalismul noetic versus ipoteza re-educării

Acest tip de jurnalism este cerut de specificul vieții spirituale a popoarelor și reclamă o anumită formulă de raportare evenimente spirituale demne să fie consemnate în știri semnificative care scot timpul cotidian din anonimatul lui. Aceste știri prezintă „evenimente noetice”[1] definitorii pentru timpul esențial al unui popor, adică pentru specificul dinamicii sale spirituale. Revista Glasul patriei a fost creată tocmai cu scopul de a comunica intelectualilor români din diaspora un mesaj referitor la manifestările spiritului creator în țară după instaurarea noului regim politic impus de ocupantul sovietic. Intenția ideologului a fost una vicleană, desigur, fiindcă năzuia astfel să convingă românii din lume că acasă totul e normal, că se trăiește și se creează ca oriunde și că se pot întoarce dacă vor. Unde era viclenia? În subînțelesul acestei manevre. În fondul chemării se insinua totuși că există un preț: renunțarea la convingerile derivate din credința creștină (în genere religioasă) sau din altfel de învățături „neconforme” cu linia sistemului, de la cele liberaliste la cele autohtoniste și deci naționaliste, în favoarea uneia singure, declarată universală, unică, adică ridicată la rang de religie, și anume marxism-leninismul. Miza vicleană era speranța secretă într-o re-educare de mare scară. Calculul agenților sistemului bolșevic era că intelectualii vechi ai interbelicului, care erau mai toți în pușcării, pot fi utilizați într-o asemenea operațiune în care urma să fie îmbinată critica „alteraților” cu știri despre o altă Românie, victorioasă asupra celei vechi. În acest scop au fost scoși din închisoare intelectualii interbelici după ce-au fost ținuți în pușcării între 10-20 de ani, unde li s-a aplicat în forme crunte, o ticăloasă operație de re-educare, al cărei prototip antiuman, anticreștin și antiromânesc a fost adus în conștiința publică națională și internațională prin cunoscuta sintagmă „fenomenul Pitești”.

Este probabilă ipoteza re-educării? Quid prodest?

Întrebarea legitimă este dacă re-educarea din pușcării a reușit și dacă re-integrarea intelectualilor scoși din temniță confirmă succesul re-educării. Dacă, altfel spus, aceștia, odată „eliberați” au început să scrie după formula preconizată de ocupantul bolșevic astfel încât opera lor post-concentraționară îi arată ca pe niște re-educați. Glasul patriei este un eșantiona reprezentativ pentru verificarea ipotezei re-educării, fiindcă acolo au semnat mai toți intelectualii re-integrați și publicistica acelei reviste care a durat  17 ani, din 1955 până în 1972, anul plecării la cer a marelui publicist, poet și filosof, Nichifor Crainic.

Această revistă își va schimba radical profilul la circa 2 ani după ce Nichifor Crainic și ceilalți mari intelectuali români își pun semnătura în paginile ei. Sunt articolele lor o probă a succesului re-educării? Sau din contră, revista și semnăturile lor fac dovada unei surprinzătoare Reconquiste: așa-numiții re-educați reușiseră să-i recucerească definitiv pe cuceritorii vremelnici, cum ar spune Sextil Pușcariu. Pentru că acele scrieri ale lor au trecut definitiv în memoria spirituală a poporului român, iar cele două volume ale lui Nichifor Crainic, editate cu mare știință editologică (nu pur și simplu editorială) de către Vlad Bilevsky, Renașterea română, I și II, sunt o strivitoare dovadă. Nici vorbă despre un Nichifor Crainic re-educat. Vom reveni asupra chestiunii, în finalul acestui material, după ce vom lămuri conceptul pe care-l propunem pentru a distinge specia publicistică creată de vechii intelectuali, prin care au biruit timpul și sistemul în loc să fi fost ei biruiți, cum susține ipoteza re-educării.

Mai facem precizarea necesară: nereușind în antumitatea concentraționară vor să recupereze în postumitatea acestor mari mărturisitori ai triumfului condeiului asupra sistemului relansând teza imundă că, de fapt, Crainic și toți ceilalți au fost niște umili re-educați care au lins mâna păroasă a stăpânilor ticăloși. Același demonism de ieri revine astăzi în scrieri care vor să ne convingă că, de fapt, acești mari interbelici au fost nuli în postumitatea lor, ba mai rău, au devenit slugile ticăloșite ale sistemului. Vom examina ipoteza această folosindu-ne de ocazia aproape miraculoasă. Avem posibilitatea să dovedim și deci să invalidăm vicleana ipoteză tocmai fiindcă avem de la Nichifor Crainic ceea ce a scris și a semnat în revista sistemului Glasul patriei adunat în cele două volume tocmai editate de la Editura Vremea prin vrednicia și admirabila știință și acuratețe (studiul introductiv este, cu adevărat, impresionant) de către Vlad Bilevsky.

Volumele ne arată un Nichifor Crainic care raportează știri despre România creatoare și metoda potrivită nu putea fi alta decât aceea a noologiei, adică a științei despre manifestările creatoare. Pot fi văzute popoarele sub acest unghi? Există evenimente care să necesite specia știrilor despre manifestarea creatoare a unui popor sau la scara unui popor? Cele două volume editate de Vlad Bilevsky din opera inedită a lui Nichifor Crainic cuprind, precum am menționat deja, tocmai acea parte din scrierile sale încadrabilă în genul menționat. Să facem câteva precizări, care să facă inteligibilă și deci fecundă ideea unei abordări cognitive speciale prin care dobândim acces la un altfel de profil al popoarelor, acela de subiecte creatoare în timpul lor cotidian. Nichifor Crainic ne mijlocește accesul la profilul României creatoare în două planuri: al timpului istoric și al timpului noetic, deci în istorie și în aion, adică sub specia timpului care trece și a timpului care dăinuie, saecularis și perennis.

Triumful perfectului simplu. „Noologia abisală” a „spiritului oltean”

Jurnalismul noetic sau noologic cercetează evenimentul produs de intersecția celor două dimensiuni ale timpului ceea ce ar însemna o cotidianizare a timpului primordial, a ceea ce dăinuie, a arhetipalului, a ceea ce Mircea Eliade considera că este timpul începuturilor, illud tempus. Un exemplu extraordinar pentru cotidianizare timpului peren este sclipitor sesizat de Crainic în cazul propensiunii limbajului cotidian oltenesc pentru perfectul simplu. Crainic surprinde în acest exemplu capacitatea spiritului oltean de a prezenta derularea lucrurilor ca și cum „ceea ce a fost odată fu de-abia adineauri”. Această „suprimare a perfectului compus” îl ridică pe oltean la o putere spirituală aparte și anume aceea de a trăi cotidian în timpul începuturilor, adică de a cotidianiza arhetipalitatea, scenariul mitic. Această formulă este secretul creației soresciene, care a trecut limba țăranului din Bulzești în categoria timpului lirici, al unui limbaj universal, acela al poeziei. Sub acest înțeles abordează Crainic fragmente din viața colectivă a românilor ca popor întins pe întinderea împărătească a țării. Acel fragment poartă numele colectiv, în monografia lui de Țară a Olteniei.

Elementul de originalitate al micromonografiei Olteniei așa cum a conceput-o Crainic constă în prioritatea spiritului. Studiul începe prin a trasa în medalion ceea ce autorul denumește „spiritul oltean” urmărindu-i desfășurarea defensiv-ofensivă pe epoci și în vălurirea spațială. Cum era firesc, noeticianul sociolog pornește de la duhul limbii sesizând o trăsătură noosică definitorie pentru spiritul oltean și anume „suprimarea perfectului compus”, cu se exprimă autorul în favoarea cu regim de exclusivitate a perfectului simplu. „Graiul oltean folosește statornic perfectul simplu în locul perfectului compus. E ca și cum ceea ce-a fost odată fu de-abia adineauri. Trecutul pentru el, nu e ceea ce s-a scufundat în noaptea veacurilor, ci forma…, care dacă a scăpat din orizontul simțurilor, și-a lăsat imaginea proaspătă pe retina ochiului… Cine concepe astfel trecutul e ca și cum l-ar trăi în prezent. Cred că nu greșesc când socot că spiritul oltean nu se lasă muiat de nostalgiile istorice. Pentru oltean ceea ce a fost este încă un fel de prezent în acțiune” (N Crainic, Renașterea Română, Vol I, „În lumina libertății”, Junimea, 2023, p 194).

Oltenia profundă în erminia lui Nichifor Crainic

A doua trăsătură a spiritului oltean, ne spune el, este propensiunea situării în orizontul începuturilor. Olteanul are o predilecție pentru timpul începutului, el este extrem de sensibil la „timpul acela”, illud tempus, cum ar spune Mircea Eliade și înclinația totalitară pentru perfectul simplu prin suprimarea perfectului compus este un superb atestat. Poezia lui Marin Sorescu atestă această particularitate a spiritului oltean de a face din illud tempus, timp cotidian și încă în formula sa cea mai pură, ca expresie lirică (limbaj pur, înzestrat cu gratuitate absolută). În fine, autorul glisează în abordarea lui pe al doilea palier care stă sub exigența încadrării istorice a studiului monografic al Țării Olteniei.

Înainte de a examina mai în detaliu această parte din volumele sale să insistăm lămuritor asupra specificului a ceea ce am denumit jurnalism noetic.

Care este tehnica jurnalismului noetic sau noologic? Acest gen de scriere adoptă drept timp pentru raportarea știrilor spirituale ceea ce creatorii teoriei generaționale au denumit evenimentele de cotitură. Strauss-Howe au evidențiat rolul aparte al celei de-a patra cotituri din cele patru care subîntind viața unei colectivități pe durata de viață a unui om (80-90 de ani). Jurnalismul noologic prezintă evenimentele de cotitură, adică cele care în ciuda aparentei lor efemerități au puterea de a marca ziua de viață la scara unei colectivități, adică de a o scoate din anonimatul ei și a o strămuta în celălalt timp, cel care dăinuie, în perenitate. În acest scop, adică pentru a face inteligibile efemeridele în care doarme eternitatea, Crainic adoptă un tip special de privire, care a fost denumit ochiul vulturului, adică privește concomitent panoramic și focalizat. În felul acesta ni se descoperă policromia unei geografii spirituale în care se petrec evenimente extraordinare, acte/manifestări creatoare care fac timpul zilnic al unui popor timp peren, face poporul memorabil în timpul esențial.

Experiența noetică – fundamentul jurnalismului noologic

Ca inițiator al jurnalismului noetic, interesat de acele evenimente spirituale care au semnificația fenomenelor de cotitură (turning point), Crainic a trebuit să inventeze categoriile comprehensive, care permit captarea experiențelor noetice fiindcă acestea sunt nucleul evenimentelor spirituale. O carte, opera, o personalitate etc. sunt cadrele în care pot fi sesizate evenimentele spirituale din timpul cotidian al unui popor. Categoriile comprehensive sunt cele care derivă din acele experiențe încorporate în operă, de pildă, adică în acele trăiri noetice. Trăirile noetice , cu sintagma lui Edgar Mitchel, sunt cele care îmbină explorarea științifică sau observațională cu interpretarea spirituală. A doua trăsătură constă în capacitatea de a citi omul începuturilor în omul actual. A treia trăsătură ține de pedagogia noetică, adică de identificarea unui mod experiențial cu o mare putere cognitivă și spirituală (transfiguratoare). Lectura pe care o face Crainic la exenimentele spirituale de cotitiură, precum sunt. De pildă, momentele de mare creație, îi permite să identifice asemenea noi moduri de tprăire și de gândire, prin care se lăsgește raza trăirii noastre și se lungește la praguri greu comensurabile axele verticale, în adâncime și înălțime ale experiențelor omenești. În opera lui Eminescu Crainic descoperă paralelismul contrastelor ca model de trăire în esențialul cosmic. Tot astfel onomatopeicul poeziei eminesciene, prin care metafora vie este chiar imaginea sonoră, ne spune Crainic. Opera lui Eminescu eminescianizează lumea. La Iorga,, N Crainic identifică în scrisul uriașului savant un „suflu oceanic” și totodată formațiunea cascadei. În spiritul oltean, Crainic identifică o capacitate uriașă de a cotidianiza timpul primordial, acel illud tempus de care vorbește Eliade. Funcția jurnalismului noetic, ca parte a științei noologice, este de a restaura dimensiuni pierdute ale experienței. Cu marile experiențe/ trăiri învățăm să trăim în dimensiuni pierdute omului modern. În baladele lui Coșbuc se trăiește în regimul cumpenei sufletești în viforul primejdiilor și asta ne învață poeziile sale și pe noi. Din sculptura lui Brâncuși învățăm să cunoaștem și să ne bucurăm de forma pură care pare adormită în blocul de piatră. Precum i-a mărturisit Brâncuși lui Erik Satie el șlefuia blocul de marmură ca să scoată o umbră de pe Măiastra și la nedumerirea marelui compozitor i-a explicat: printr-un punct trec un miliard de linii, eu trebuie s-o scot pe una anume care face această umbră. Această putere de concentrare pentru a te situa în esențialul pur face parte dintr-un tipar de trăire pe care l-au avut oamenii primordiali, mari șlefuitori de la cioplitorii menhirelor la crucerii evului de mijloc ai bisericilor românești. În toate, Crainic caută aceste moduri experiențiale ceea ce încadrează efemeridele sale în categoria scrierilor de pedagogie noetică. În marile opere, Crainic deslușește sisteme de pedagogie noetică, în sensul că marii creatori ne-au readus în actualitate, prin mijlocirea creației geniale, moduri ontologice în care se recompune spiritualul cu naturalul, umanul cu divinul. În schematismul decorativ, de pildă, Iorga descoperă în spațiu civlizațional scufundat, un fel de arie de viață imperială. Întrucât schematismul acest geometric din arta decorativă este comun popoarelor din jur și celor din Asia Mică, Iorga identifică un spațiu comun care este acela al imperiului tracic, de l care l-au moștenit grecii și geto-dacii, prin care au străbătut până în arta populară a covoarelor țărănești, pe mâneca iei etc. În veșmântul popular feminin din Argeș Iorga identifică un tipar comun cu costumul împărăteselor Bizanțului. Prin urmare lectura operei lui Iorga este un act de pedagogie noologică, ne învață să fim precum acei oameni fundamentali care au creat marele substrat spiritual pe care s-au înălțat popoarele actuale, dintre care două sunt foarte vechi, poporul grec și cel românesc. Aceste sunt popoare de substrat sau autohtone. Dovedite de continuitățile pe care le mărturisesc inclusiv artele decorative etc.

Nichifor Crainic și Oltenia istorică. Cronicar al poporului ca subiect creator

În fine, precum am precizat, în vederea lui Crainic, un popor este un subiect care creează în plan istoric și în orizont arhetipal. Economia este, în vederile sale o uriașă mobilizare creatoare, este unt tip de creație. Într-un complex industrial precum Electroputere Craiova, Crainic vede un extraordinar studiu de caz pentru economia creatoare și în acest scop inventează citirea lanțurilor valorice, cu multa înainte de a fi fost standardizată această metodă interpretativ-analitică în teoria economică a lanțurilor valorice. Înainte de a examina sensul pur economic al ideii lui Crainic despre lanțurile valorice vom preciza că, în viziunea filosofului român, lanțurile valorice au sens axiologic primordial, sunt lanțuri care mărturisesc despre osatura axiologică a existenței. Funcția operei și deci a marilor scrieri este de a recupera verigile lipsă ale acestor lanțuri axiologice. În sensul acesta, Crainic ne învață să căutăm și deci să recuperăm verigile lipsă din lanțurile axiologice al ontologiei umanului. Crainic ne ghidează într-o geografie spirituală în care descoperim acele sisteme și procese care zidesc chestiunea extrem de importantă într-o epocă în care omenirea toată este expusă unor strategii de distrugere mentală, axiologică, etnologică și, finalmente noologică sau substructală (distrugerea din temelii care aduce ruina definitivă și deci colapsul ontologic).

Verigile lipsă din lanțurile valorice. Electroputere Craiova în viziunea jurnalismului noetic

România industrială de ieri își crease un mega-sistem industrial național care oferea cam toate verigile lanțului valoric al economiei dezvoltatoare. Dacă voia să facă drumuri avea fabricile de ciment, pentru locomotive, motoare electrice transformatoare pentru linii de înaltă tensiune, locomotive pentru liniile ferate electrificate etc., avea Electroputere Craiova. Acest complex megaindustrial era compus din cele patru mari sisteme tehno-industriale: fabrica de motoare electrice, fabrica de transformatoare electrice pentru linii de înaltă tensiune și uzine, fabrica de utilaj greu și fabrica de locomotive Diesel. Simpla ruinare a acestui tehnosistem care a modelat destinul Craiovei a fost echivalent cu o bombă de calibrul celei de la Hiroshima. Craiova a trebuit să se reinventeze și odată cu ea și Doljul ba chiar toate cele cinci Oltenii, fiindcă acest oraș este marea metropolă a sud-vestului românesc ținând seama de situarea Craiovei în triptic cu celelalte metropole ale României sudice și sud-vestice: București – Craiova – Timișoara (Reșița este doar poartă de trecere, un fel de balama între Craiova și Timișoara, așa cum este Slatina între București și Craiova, balamale ale acestui mirabil triptic). Economic vorbind, toate aceste metropole compun un lanț valoric național dezarticulat, un lanț cu verigile rupte, lipsă pe care noua generație de politicieni va trebui să și le asume ca sarcină vitală, eroică, fiindcă de aceasta depinde destinul românesc însuși.

Dacă ar fi să ne raportăm doar la județul Dolj, vom sesiza cât de presantă este chestiunea verigilor lipsă referindu-ne doar la inițiativa de a face din aeroportul Craiovei un hub pentru tot sudul balcanic al Europei. Pentru ca aeroportul să devină așa ceva va trebui optimizată legătura rapidă între Calafat – Craiova, fără de care proiectul va muri „în pântece” (înainte de a se naște). Aceasta este un exemplu lămuritor pentru fenomenul verigii lipsă din lanțul valoric al unui sistem (un business, o afacere). Un alt exemplu de verigă lipsă este cel referitor la implementarea vechilor rute agro-alimentare, precum este ruta leguminoaselor. Pentru a relansa această rută care a fost una dintre faimele Doljului sunt necesare  centre de depozitare și centre de prelucrare. Cele vechi au fost dezafectate când a fost dezarticulat agrosistemul regiunii sud-vest Oltenia.

În studiul lui Nichifor Crainic, Țara Olteniei, un model de micro-monografie regională, cuprins în volumul I al „Renașterii României”, editată târziu (  ), este strălucit lămurit rolul verigilor cheie din lanțul valoric al sistemului energetic. Acestea sunt de două tipuri: termocentrale și hidrocentrale (adică sistemele de captație a energiei) și industria electrotehnică adică veriga producătoare de utilaje cerute de captarea și transportul energiei. Această a doua verigă a lanțului valoric este asigurată de Electroputere Craiova, care deține un loc de vârf între uzinele electrotehnice ale României. În momentul în care primele două generații de politicieni au implementa politici îngăduitoare pătrunderii capitalului distructiv în România a început demantelarea acestui hub al economiei naționale și astfel a fost dezarticulată o întreagă rețea de lanțuri valorice cu incidență regională și națională. Sarcina celei de-a treia generație de politicieni este să relanseze politicile de refacere  lanțurilor valorice ale economiei regionale și naționale fără de care o țară recade în sărăcie și se condamnă la dezagregare, colonizare și deces național.  Problema cheie a celei de-a treia generații de politicieni români este aceea a completării verigilor lipsă din lanțurile valorice proiectate în cadrul relansării economice a României. Chestiunea se vede în toate regiunile economice ale țării și ele nu pot fi rezolvate în afara unui sistem deschis.

II. Nichifor Crainic. Legea triumfului spiritual perpetuu

A fost Crainic un re-educat? Câteva lămuriri asupra prezumției renegării

Nichifor Crainic a fost creatorul unui jurnalism special, pe care îl putem contura referindu-ne la cele două perioade ale carierei sale de jurnalist: cea de dinaintea instaurării regimului comunist și cea de după eliberarea sa din temniță, unde a fost încarcerat vreme de 15 ani. Filosoful trăirist a condus revista „Gândirea” vreme de 18 ani (între 1926 și 1944). După ieșirea din pușcărie, a colaborat la  revista Glasul Patriei punându-și amprenta pe textul și contextul ei (între 1962- 1972), vreme de 10 ani. În acele două perioade, marele scriitor, teolog, filosof, antropolog, și îndrăznesc să spun și sociolog creștin, a creat un gen de scriere, în cadrul unei opere care poartă marca geniului. Noutatea și însemnătatea celor două volume editate de Vlad Bilevsky, Renașterea Română I și II, constă tocmai în faptul că ne descoperă acest nou gen de scriere pe care o asimilăm  jurnalismului noologic sau noetic. Să revenim asupra chestiunii pentru a tranșa adevărul asupra ipotezei re-educării. Un re-educat n-ar fi putut relua genul jurnalismului noetic ale cărui rădăcini trebuie căutate în perioada directoratului la revista Gândirea (1926-1944).

În ce constă acest gen jurnalistic, ce rațiuni îl reclamă, la ce servește? Jurnalismul este un tip de activitate intelectuală cerut de nevoia societăților de informare asupra a ceea ce se petrece în viața lor cotidiană. Ce anume determină diferențieri în dinamica publicisticii sale până într-acolo încât putem vorbi, iată, despre tipuri jurnalistice distincte, ba chiar despre o diviziunea a acestora prin desprinderea din genul jurnalistic generic a unei specii pe care o ilustrează la vârf și Nichifor Crainic la revista Glasul patriei? Acest tip de jurnalism trebuie desigur deosebit printr-o denumire care să-l distingă și aceasta este, repetăm, cea de jurnalism noetic. Ce anume reclamă ivirea acestui gen de jurnalism în spațiul comunicării „informative” a societății? Acest tip de jurnalism este cerut de specificul vieții spirituale a popoarelor și reclamă o anumită formulă de raportare la evenimente spirituale demne să fie consemnate în știri semnificative care scot timpul cotidian din anonimatul lui. Aceste știri prezintă „evenimente noetice” definitorii pentru timpul esențial al unui popor, adică pentru specificul manifestărilor sale spirituale.

 Viclenia re-educatorului și inocența „vicleană” a „re-educatului”

Revista Glasul patriei a fost creată cu scopul de a comunica intelectualilor români din diaspora un mesaj referitor la manifestările spiritului creator în țară după instaurarea noului regim politic impus de ocupantul sovietic. Intenția ideologului a fost una vicleană, desigur, fiindcă năzuia astfel să convingă românii din lume că acasă totul e normal, că se trăiește și se creează ca oriunde și că se pot întoarce dacă vor. Unde era viclenia? În subînțelesul acelei manevre. În subtextul chemării se insinua că există un preț: renunțarea la convingerile derivate din credința creștină (în genere religioasă) sau din alte învățături „neconforme” cu linia sistemului, de la cele liberaliste la cele ortodoxiste, autohtoniste și deci naționaliste, în favoarea uneia singure, declarată universală, unică, adică ridicată la rang de religie, și anume marxism-leninismul.

Miza vicleană era speranța secretă într-o re-educare de mare scară. Calculul agenților sistemului bolșevic era că intelectualii vechi ai interbelicului, care erau mai toți în pușcării, pot fi utilizați într-o asemenea operațiune în care urma să fie îmbinată critica „alteraților” cu știri despre o altă Românie, victorioasă asupra celei vechi. În acest scop au fost scoși din închisoare intelectualii interbelici după ce-au fost ținuți în pușcării între 10-20 de ani, unde li s-a aplicat în forme crunte, o ticăloasă operație de re-educare, al cărei prototip antiuman, anticreștin și antiromânesc a fost adus în conștiința publică națională și internațională prin cunoscuta sintagmă „fenomenul Pitești”.

Întrebarea legitimă este dacă re-educarea din pușcării a reușit și dacă re-integrarea intelectualilor scoși din temniță confirmă succesul re-educării. Dacă, altfel spus, aceștia, odată „eliberați” au începu să scrie după formula preconizată de ocupantul bolșevic astfel încât opera lor post-concentraționară îi arată ca pe niște re-educați și deci ca pe simpli agenți ai deșertului cultural, pentru care paria, într-o ieșire publicistică etichetardă, Vladimir Tismăneanu. Glasul patriei este un eșantiona reprezentativ pentru verificarea ipotezei re-educării, fiindcă acolo au semnat mai toți intelectualii re-integrați. Publicistica acelei reviste, care a durat  17 ani, din 1955 până în 1972, anul plecării la cer a marelui publicist, poet și filosof, Nichifor Crainic, este cadrul unei asemenea verificări. Această revistă își va schimba radical profilul la circa 2 ani după ce Nichifor Crainic și ceilalți mari intelectuali români își pun semnătura în paginile ei.

Sunt articolele lor o probă a succesului re-educării? Sau, din contră, revista și semnăturile lor fac dovada unei surprinzătoare Reconquiste: așa-numiții re-educați reușiseră să-i recucerească definitiv pe cuceritorii vremelnici, cum ar spune Sextil Pușcariu. Pentru că acele scrieri ale lor au trecut definitiv în memoria spirituală a poporului român, iar cele două volume ale lui Nichifor Crainic, editate cu mare știință editologică (nu pur și simplu editorială) de către Vlad Bilevsky, Renașterea română, I și II, sunt o strivitoare dovadă. Nici vorbă despre un Nichifor Crainic re-educat.

Probatoriul referitor la adevăratul Nichifor Crainic

Se cuvin făcute, așadar, unele re-evaluări în legătura cu chestiunea așa numitului compromis al lui Crainic cu regimul politic. A devenit Crainic un „colaboraționist” al regimului și deci un renegat, adică unul care și-a negat formula sufletească și deci sistemul de gândire? Acceptarea colaborării cu reprezentanții instituțiilor de supraveghere poate fi invocată ca o dovadă a „trădării” liniei proprii și deci a unei adeziuni la o doctrină străină de concepția sa, anterioară detenției, cea de dinaintea celor 15 ani de pușcărie comunistă? A devenit Crainic un „comunist” sau un propagator al marxismului, așa cum ar fi trebuit dacă și-ar fi abandonat linia de gândire și deci formula sufletească? Este Crainic un „convertit” la doctrina sistemului (marxism-comunismul regimului de ocupație), așa cum făcuseră toți intelectualii de stânga, devenind unealta unui regim de ocupație, antiromânesc, anticreștin, antinațional și deci „etnocidal”? Putem concluziona că Nichifor Crainic este un exemplu de re-educat și deci de trădător al sistemului axiologic pe care îl slujise în opera sa?

Mai concret, s-a abătut Crainic, în publicistica post-concentraționară, de la doctrina demofiliei, așa cum a teoretizat-o și cum o cere învățătura creștină desprinsă din Evanghelia lui Iisus? Răspunsul este un NU categoric și dovada este cuprinsă în aceste două volume elaborate sub titlul Renașterea Română (în care Nichifor Crainic a adunat publicistica sa din cadrul revistei pe toată durata sa post-concentraționară, pe durata celor 10 ani cât a mai trăit). Aceste două volume, așadar,  pot fi invocate drept mărturie la speța așa numitei „convertiri” a lui Crainic, care ar confirma succesul re-educării sale și deci ar proba adeziunea la o nouă doctrină care, repet, se distinge prin anticreștinism, antiromânism, antiumanism. Cele două volume editate de către Vlad Bilevsky trebuie ele însele citite în și prin „obiectivitatea” culturii române perene și deopotrivă așa cum se vede ea pe panta timpului și deci prin lectura epocii.

Chestiunea și cazul său sunt mult mai importante decât îmi imaginasem. Cazul său și scrierile sale, culminând cu aceste două volume, ilustrează relansarea războiului cu "basna” denigratorilor și deci ai falsificatorilor istoriei neamului neolatin de la Dunăre, Pontul Euxin și Carpați, așa de amplu evocat de către regretatul critic, istoric și sociolog literar, Mihai Ungheanu. În acest caz, „basna” escaladată este aceea prin care noii cominterniști vor să ne convingă că intelectualii interbelici, trecuți prin pușcăriile bolșevice, au sfârșit în renegare, au fost niște re-educați care și-au trădat crezul și convingerile aderând la linia sistemului (marxism-leninismul comunist).

Dacă ar fi fost așa, cultura română ar oferi tabloul unei înfrângeri cosmice și deci ar oferi înfățișarea unei culturi minore, învinsă de ocupantul anticreștin, antiromân, antiuman. Cazul Crainic este o excelentă ocazie să verificăm ipoteza aceasta, fiindcă, în cele 2 volume, Renașterea română, I și II, sunt adunate articolele lui din perioada post-concentraționară. Dovedesc acestea formula de gândire proprie unui re-educat, adică a unuia care a sfârșit prin a se converti la linia sistemului bolșevic, marxist-leninist trădându-se pe sine și propria lui linie de gândire? Sau, din contră, aceste volume ilustrează o specie de scriere care atestă continuitatea unei viziuni, a unei credințe, care au fost sintetizate creator în gândirism, adică în acea viziune definitivată în cei 18 ani de conduce a revistei Gândirea (între 1926-1944)?! Sau, din contră, cele două volume din Renașterea română ne redescoperă un Crainic creator pe fundamentul său gândirist, elaborat în perioada interbelică, la Gândirea?

Dovada creativității sale, a unei minți păstrată pe linia lui anterioară de gândire, nu pe cea a sistemului, este oferită, între altele, de noul gen de jurnalism pe care l-a creat la Glasul patriei, jurnalismul noetic sau noologic. Acesta este un jurnalism despre ce se întâmplă în „timpul esențial”[2] (creator) al unui popor, nu în „timpul circumstanțial”, adică cel al vremii care trece și spulberă totul. În timpul său esențial, un popor oferă dovada că, în ciuda urgiei timpului circumstanțial, se menține în orizontul celor dăinuitoare, atât prin perpetuarea celor deja create, cât și prin noul val (elan) creator. Despre timpul creator raporta Crainic în publicistica sa de la `Glasul patriei”.

 România istorică și România perenă în publicistica lui Nichifor Crainic de la „Glasul patriei”

Cele două volume nu oferă nici un indiciu prin care să putem deduce că Nichifor Crainic a spus minciuni ori denigrări în legătură cu starea României istorice și a României perene, a lui Eminescu, Iorga, Brâncuși, a gândiristului Octav Băncilă, de Goga, cel repudiat de adevărații călăi ai culturii române etc. Pe toți marii culturii, ai spiritualității românești, Crainic și-i asumă în profunzimea lor spirituală, adică așa cum sunt aceștia în fundamentele noetice ale operei lor, nu așa cum ar fi cerut-o canonul ocupantului de trei ori nihilist, anticreștin, antiromân, antinațional. Faptul că Nichifor Crainic a scris șase articole denigratoare la adresa unor mari români din diaspora a fost prețul prin care el și-a achitat angajamentul dintr-un contract prin care obținuse în schimb dreptul de a publica și de a-și edita opera. El a fost cinstit inclusiv față de ocupantul comunist, și-a achitat partea lui din contract. Ocupantul a fost, cum era de așteptat, necinstit, mincinos, un ordinar infractor, și n-a aprobat nici un act de editare a operei, adică și-a trădat contractul în chip nedemn. Din acea clipă, Crainic s va simțit derobat de partea lui și va reveni la axiologia abisală a creației sale încât niciunul dintre articolele semnate după primii doi ani de colaborare la Glasul patriei, nu prezintă nici cel mai mic indiciu de convertire, care, dacă ar exista, ar dovedi că Nichifor Crainic a fost un re-educat și deci o dovadă a eficacității re-educării bolșevice. Articolele sale ca și ale lui A Philippide, Arghezi, Șerban Cioculescu, Ion Vinea, Constantin C Giurescu etc., sunt o dovadă a triumfului culturii împotriva doctrinei sistemului și deci a regimului și o indubitabilă probă a completei ineficacități a re-educării tuturor celor din categoria marilor scriitori care au consimțit și au semnat articole în Glasul patriei. Ei toți au transformat acea revistă în canal de comunicare cu România cealaltă, a diasporei căreia îi puteau astfel transmite vești despre ei, adică despre destinul în operă al culturii sub regimul de ocupație. Fiindcă nu cele 15 articole de atac la adresa unor intelectuali din diaspora contează în privința adevăratei semnificații a acestui canal de comunicare, ci cele circa 200 de articole despre România creatoare definesc profilul acelei reviste și deci a personalității care și-a pus semnătura pe paginile ei (din cele 200 doar 15 sunt articole cu acuze și relative denigrări care au ca țintă intelectuali români din diaspora, adică 7%). Raportul de 7 la 100 este adevărul acelei epoci eroice din cultura română sub regim de ocupație. Șapte din 100 de prestații reprezintă tributul plătit ocupantului. Atât. Acești adevărați diplomați ai culturii reușiseră să recucerească definitiv poziții cheie ale cuceritorilor vremelnici și astfel au reușit să reconecteze România la viul culturii sale de valoare universală. Nici unul dintre ei nu a lăudat călăii. L-a lăudat Crainic pe Alexandru Drăghici sau pe Leonte Răutu care s-a opus categoric re-editării operei sale? Evident nu. Categoric nu, și probatoriul celor două volume o dovedește cu prisosință. Că Crainic n-a fost unealtă, n-a fost un exemplu umilitor de re-educat, nici un minor informator o recunoaște chiar agentul securității care primise misiunea de a se ocupa de el. Într-un astfel de raport, colonelul Todiriu Ismail îi face următoarea caracterizare: „Aparent se manifestă amical și dezinteresat, în realitate este un element veninos, plin de orgoliu, cunoscător a toate și destul de refractar atunci când este contrazis. Aceste trăsături l-au distanțat de colaboratorii noștri (de la Securitate – n. V. B.), pe care îi consideră niște nulități. Chiar și salariații ziarului, care i-au făcut corecturi pe materiale, sunt considerați ca nepotriviți pentru munca aceasta, întrucât pe el nu l-a cenzurat decât Armand Călinescu. (…) Având în vedere că este lipsit de relații utile muncii noastre, că este în vârstă și suferind, propun: abandonarea lui ca agent și folosirea lui ca ziarist la Glasul Patriei”[3] O mai răspicată dovadă a triumfului lui Nichifor Crainic asupra agenților sistemului nu se putea găsi.

Nichifor Crainic nu se temea nici de ei, nici de sistem. Nu așa arată un re-educat. Este adevărat că a scris acele articole virulente împotriva lui Cioran, Eliade și Constantin Virgil Gheorghiu sau contra discutabilului general Ion Gheorghe, atașatul militar al lui Antonescu la Berlin. În mod obișnuit acestea, în ciuda alunecărilor vitriolate, când Crainic le face portretul politic, pot fi socotite specifice pentru o polemică acidă nimic mai mult. Considerațiile asupra nihilismului cioranian cu accente antiromâniste sunt cel puțin alertante dacă nu cumva provocatoare pentru o posibilă direcție privind examinarea critică a existențialismului cioranian (nu e cazul să discutăm aici chestiunea pentru că nici Crainic n-a aprofundat-o dovedind că reacțiile lui nu erau mai mult decât prestații dintr-un angajament repede achitat). Practic, acest gen de articole apar pe durata celor doi ani după care din 1963 încolo Crainic n-a mai semnat nimic în legătură cu intelectualii români din diaspora. Și ponderea acestor articole în prestația sa la Glasul patriei nu trece de 7%, așa cum am precizat. Este o victorie și o dovadă de inteligență strategică nicidecum de mediocră adaptare a unui re-educat. Cu siguranță, prin acele articole, Crainic considera că s-a achitat de partea lui din contractul cu oamenii sistemului. În fața mizeriei morale a acestora, de ordinari infractori, călcători ai unei elementare obligații contractuale, N Crainic se vede eliberat de orice obligație și începând cu anul 1964 nu va mai semna nici un articol împotriva diasporei. Toată perioada următorilor opt ani de colaborare la Glasul patriei ne descoperă un Crainic așa cum era, gândirist ortodoxist, filoromân într-o formulă de înaltă subtilitate, creator al unei specii noi de jurnalism pe care mi-am îngăduit s-o încadrez în ceea ce am denumit jurnalism noetic sau noologic. Crainic a fost un învingător, a ieșit demn de pe scenă atunci când Cel pe care l-a iubit și l-a slujit în exclusivitate, Iisus Domnul l-a chemat la sine ca pe un prieten adevărat. Crainic n-a trădat, n-a abjurat, n-a apostazat. El a rămas ce-a fost un gândirist ortodoxist, iubitor de Dumnezeu și de România.

[1] no•et•ic: From the Greek noēsis/ noētikos, meaning inner wisdom, direct knowing, or subjective understanding. As defined by the philosopher William James in 1902, noetic refers to „states of insight into depths of truth unplumbed by the discursive intellect. They are illuminations, revelations, full of significance and importance, all inarticulate though they remain; and as a rule they carry with them a curious sense of authority…” cf Cassandra Vieten, „What are Noetic Sciences?” https://www.psychologytoday.com/us/blog/consciousness-matters/201105 /what-are-noetic-sciences-0. Edgar Mitchell astronaut pe Apollo 14 a fondat Insttitutul de :tiin’e Noetice (Institute of Noetic Sciences) Cf Dr Edgar Mitchell, "Science of Inner Experience”, Better Listen.

[2] Exponent al aceluiași gen publicistic este și regretatul Paul Anghel cu cele două volume ale publicisticii sale culturale, „Arhiva sentimentală” și „Noua arhivă sentimentală” sau „O clipă în China”, rămase în afara inițiativelor editoriale ale neo-progresiștilor editori post-revoluționari de după 1989. Jurnalismul noetic este ilustrat la scara timpului esențial universal și la revista Secolul XX, fondată în 1961, condusă o vreme de către eruditul Edgar Papu succedat de nu mai puțin eruditul prestigios, Dan Hăulică

[3] Nota agentului este reprodusă de către Stelian Spânu în „Nichifor Crainic – lumini și umbre. O biografie”. București, Editura Saeculum Vizual, 2013, p 274, apud Vlad Bilevsky, Studiu introductiv la volumul I al lui Nichifor Crainic, Renașterea română, ediția deja menționată.

Ilie Bădescu, Maria Crăciun

OLTENIA AZI

Donează pentru ActiveNews!

ActiveNews nu a primit niciodată altă publicitate decât cea automată, de tip Google, din care o îndepărtăm pe cea imorală. Aceasta însă nu ne asigură toate costurile.

Ziarele incomode sunt sabotate de Sistem. Presa din România primeste publicitate (adică BANI) doar în măsura în care este parte a Sistemului sau/și a Rețelei Soros. Sau dacă se supune, TACE sau MINTE.

ActiveNews NU vrea să se supună. ActiveNews NU vrea să tacă. ActiveNews NU vrea să mintă. ActiveNews VREA să rămână exclusiv în slujba Adevărului și a cititorilor.

De aceea, are nevoie de cititorii săi pentru a supraviețui așa cum este acum. Dacă și tu crezi în ceea ce credem noi, te rugăm să ne sprijini să luptăm în continuare pentru Adevăr, pentru România!
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
RO02BTRLRONCRT0563030301 (lei)
RO49BTRLEURCRT0563030301 (euro)

Pentru că suntem cenzurați pe Facebook
ne puteți găsi și pe Telegram și GoogleNews


Pentru știri necenzurate
abonează-te acum!

Este gratis și poți anula oricând abonarea.

ActiveNews România. Caută pagina noastră și pe Telegram.
Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România
Top 5 autori
VideoNews

UN „CONDENS” EFECTUAT CU UN AVION MILITAR LA MARE:

DOVEZI CHEMTRAILS DE LA ARMATA SUA:

ARTICOL PE ACTIVENEWS

Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.

Comentarii (1)
  • Patriot Roman 25.05.2024 21:40
    E bn sa traim cu speranta dar și mai bine e sa fim realiști și nu visatori cu ochii deschiși!! Visam la refacerea industriei in Oltenia, Craiova, dar recent chirițoiu a dat amenda 7 mil de euro CFR marfa ca sa o distruga definitiv! iar pe gruia stoica îl mîngaie pe cap...Mai mult de 4 ani nu ar trebui permis nici uni om sa conduca consiliul concurentei,SRI,STS,MAI,SPP,etc. Cind colo chirițoiu e de cel putin 8 ani pe post, la SPP PAHONȚU ARE 16 ANI!!!
Ultima oră

11:30

Un pumn în nas pentru idioții utili cu ”E DOAR CONDENS”. Armata SUA obligată să recunoască oficial pulverizările chemtrails de pesticide toxice, întreprinse fără acordul populației. CUM ARATĂ AVIONELE DE CHEMTRAILS ÎN INTERIOR - FOTO US AIR FORCE

07:00

21 iulie: Sfinții Cuvioși Rafael și Partenie de la Agapia Veche. Sf. Cuv. Simeon și Ioan Pustnicul; Sfântul Proroc Iezechiel

23:00

”Îl rog fierbinte pe Dumnezeu să aibă grijă de România!”. Marele actor Radu Beligan s-a născut la 14 decembrie 1918, ”odată cu România Mare” și de Sf. Mc. Filimon, ocrotitorul artiștilor, și a plecat la Domnul pe 20 iulie 2016, de Sf. Ilie. VIDEO-POVESTE

22:00

Virgiliu Gheorghe: BĂRBĂȚIĂ DUHOVNICEASCĂ

21:19

Părintele Arsenie Papacioc, blândețea și bunătatea întruchipată

20:15

Polițist de frontieră mort subit în baie la 47 de ani

19:44

Pentru cei care se plâng de căldură îmbrăcați sumar vedeți cum a oficiat IPS Teodosie rugăciunile pentru ploaie la 40 de grade Celsius în mijlocului câmpurilor aride din Constanța - FOTO

18:46

Cea mai rușinoasă coadă din istoria Europei (VIDEO)

18:35

20 Iulie: Adrian Păunescu ar fi împlinit 81 de ani. Ascultă cele mai frumoase scrieri ale poetului între care și celebrul Doamne, ocrotește-i pe Români! VIDEO

17:45

20 iulie 1927: Moartea Regelui Ferdinand ”Întregitorul” și urcarea Regelui Mihai pe tronul României

16:30

Mănăstirea Petru Vodă: Comunicat despre Diana Iovanovici Șoșoacă

15:16

”Regele fițelor” găsit mort în casă fără urme de violență

15:00

Pandemia informatică globală - Bill Gates și Microsoft aruncă lumea în haos

14:32

Comandor (r) dr. Ștefan Popa: Preotul și pilotul – doi slujitori ai cerului. 20 IULIE - PRAZNICUL PROROCULUI ILIE. ZIUA AVIAȚIEI ROMÂNE ȘI A FORȚELOR AERIENE

14:05

Homosexualul Kristoff Lajos de la Mentor în Romania prins în flagrant în timp ce viola un minor de 14 ani. A fost săltăt de Poliție din sectorul 4 al Capitalei