Mărturii ale foștilor deținuți politic Nicolae Purcărea și Vasile Mocanu

„Mi s-a părut atunci acest erou al generației de la 1922 asemenea lui Iisus Hristos urcând crucea pe muntele Golgota”

„Vara anului 1951 a adus cu ea moartea doctorului Ion Simionescu. Înalt, cu alură de boier, cu pasul rar, apăsat. N-a mai putut suporta chinurile reeducării din barăcile 13 și 14. S-a dus singur în sârma ghimpată care împrejmuia lagărul și glonțul santinelei i-a secerat viața. O tăcere grea s-a lăsat în colonie. Nu doresc nimănui să trăiască clipele de durere ce au săgetat atunci sufletele noastre. Vorba poetului Rilke:

Durerea-n inimi se închide seacă.

Cine rămâne, cine pleacă?...

Așa am gustat și din amarul Canalului... De la Cernavodă până la Capul Midia, cruce lângă cruce de-ai pune, este cimitirul fără de sfârșit al românilor în lupta cu speranța. Speranța că mâine va fi o zi mai bună”. (Nicolae Purcărea, Urlă haita)

„Deodată, din dormitor am auzit un urlet de groază. Era strigăt de om torturat. Cuprins de o stare de revoltă am ieșit din spălător, căci supraveghetorii (tot deținuți) nu erau acolo. Am intrat în dormitor și iată ce mi-a fost dat să văd: Pe patul din fundul dormitorului era trântit bărbatul care fusese târât mai înainte de acea echipă de nemernici. Unii îl țineau de picioare, alții de mâini și câțiva îl loveau din ambele părți cu cozi de mătură, cu cozi de lopată și cu ce mai aveau la îndemână.

…Într-o zi când mergeam la locul de muncă a trebuit să traversăm distanța printre uscătoriile de cărămidă. L-am văzut pe doctorul Simionescu vârât sub o grindă (fermă) mare și apoi lovit cu bâtele de reeducați ca să o ducă singur în spate. Mi s-a părut atunci acest erou al generației de la 1922 asemenea lui Iisus Hristos urcând crucea pe muntele Golgota.

…A doua zi după acea întâmplare, lucram la un capăt al șantierului și eram cu fața la echipa în care lucra doctorul Simionescu. Am observat că acesta ceruse permisiunea supraveghetorilor săi să-i dea voie la WC. A plecat spre cabinele WC-urilor însoțit de încă doi. Cabinele latrinei erau amenajate într-un loc mai mărginaș al șantierului și aveau ușile doar pe jumătate din înălțimea unui om, ajungând până la brâu. Doctorul Simionescu a intrat într-una din aceste cabine și și-a pus cureaua de la pantaloni pe ușa cabinei, vizibil. Cei doi însoțitori au intrat și ei în cabine, flancându-l.

N-a trecut nici un minut că Simionescu a ieșit tiptil din cabină și a luat-o la pași grăbiți, apoi la fugă, spre „mustața Tașaul” (Mustața Tașaul era o ridicătură de pământ folosită ca terasament de cale ferată care trecea pe lângă lacul Tașaul). La un moment dat ies și cei doi din cabinele lor și stau liniștiți și așteaptă, văzând cureaua doctorului pe ușă. Întrucât doctorul nu mai ieșea, unul a privit pe deasupra ușii în cabină și a văzut cabina goală. I-a spus celuilalt ceva, apoi agitați căutau cu ochii prin șantier să-l vadă pe Simionescu.

Îl zăresc fugind, fiind destul de departe, la mai mult de distanța dintre urmăritori și „mustața Tașaul”. Au început să strige: Uite, fuge! Uite, fuge! Soldatul care făcea de pază sus pe prepeleac nu l-a luat la țintă ca să tragă, ci a dat alarma, bătând în toacă. Atunci a venit un subofițer în mare grabă, care și-a dat jos cizmele din picioare pentru a fi mai ușor și s-a urcat sus în postul de pază, luând pușca mitralieră din mâinile soldatului. După ce a ochit, a tras două rafale și doctorul Simionescu a căzut jos, mort. Apoi s-a dat alarma în tot șantierul.” (Sursa: Vasile Mocanu, în lucrarea lui Gh. Andreica, „Mărturii… mărturii…”)