În anul 1600, unind cele trei Țări românești, voievodul Mihai și-a alcătuit o pecete corespunzătoare noii sale demnități. În modul cel mai firesc, el a îmbinat pe o axă verticală stemele celor trei Țări unite acum într'una singură: vulturul Țării Românești, bourul Moldovei și cei doi lei care odinioară fuseseră considerați stema Daciei, iar el îi atribuia Transilvaniei, inima vechii Dacii. De o parte și de alta s-a așezat pe sine și pe Doamna Stanca.
Nimic neobișnuit așadar, actul cel mai normal, cel mai logic cu putință, cel mai justificat. Dovadă că imaginea, deși atent studiată, n'a atras atenția nimănui ca având o semnificație mai adâncă decât ce se observă la o primă privire. Și așa cum unirea de la 1600 a fost văzută ca o prefigurare a Unirii celei mari de la 1 Decembrie 1918 și un puternic imbold către aceea, stema lui Mihai Viteazul a fost resimțită ca simbol al unirii și constituie nucleul stemei naționale actuale, cea a statului român reunificat.
Sub înfățișarea lucrului celui mai firesc însă, Providența își face lucrarea sa.
În stema lui Mihai e evident că perechea umană și cea a leilor apar astfel, ca perechi, din motive de simetrie, cerute de estetica heraldică. Dar dacă noi am reduce totul la esențial și am lua doar câte un exemplar din fiecare simbol, am avea, de jos în sus: figura unui leu, a unui bour, a unui om și a unui vultur cu aripile desfăcute a zbor.
Acestea nu au mai fost niciodată împreună, aici se întâlnesc cu toatele pentru prima dată.
Nu au mai fost niciodată împreună la nivel pământesc, dar în altă dimensiune au mai fost și încă demult.
Căci iată ce ne spune Apostolul și Evanghelistul Ioan în capitolul 4 al Apocalipsei:
„După acestea, m-am uitat și iată o ușă era deschisă în cer și glasul cel dintâi – glasul ca de trâmbiță, pe care l-am auzit vorbind cu mine – mi-a zis: Suie-te aici și-ți voi arăta cele ce trebuie să fie după acestea. Îndată am fost în duh; și iată un tron era în cer și pe tron ședea Cineva [...] Iar în mijlocul tronului și împrejurul tronului, patru ființe [...] Și ființa cea dintâi era asemenea leului, a doua ființă asemenea vițelului, a treia ființă avea față ca de om, iar a patra ființă era asemenea vulturului care zboară.”
Acestea, așa cum reiese din textul inspirat, au o importanță deosebită. Ele se află în același timp „în mijlocul tronului și împrejurul tronului” dumnezeiesc, fac deci parte din alcătuirea tronului lui Dumnezeu și totodată din slava acestuia, din strălucirea pe care tronul o emană în jur.
Cele „patru ființe” însă, observăm cu uimire, cu bucurie mare, dar și cu frică și cutremur, corespund întru totul celor pe care le vedem în stema lui Mihai Viteazul, și chiar în ordinea în care acestea sunt dispuse de jos în sus: leul, vițelul, omul și vulturul care zboară!
Cum însă coincidența e prea frapantă pentru a o pune pe seama întâmplării, suntem obligați să-i atribuim o cauză aparținând altui plan decât cel omenesc. Iar acesta nu poate fi decât cel al Providenței.
Și tot o lucrare a Providenței poate fi observată în destinul iconografic al celor patru „ființe” biblice. Absolut misterioase, negăsindu-li-se nici o semnificație lămurită, pentru simplul fapt că sunt patru au fost asociate celor patru evangheliști, figura umană revenindu-i lui Matei, leul lui Marcu, vițelul lui Luca, vulturul lui Ioan.
Iar cum în biserici evangheliștii sunt zugrăviți la baza turlei pe cupola căreia tronează Pantocratorul, cele patru „ființe” au fost fixate și ele în aceste spații, fiecare lângă evanghelistul pe care-l simbolizează, ele regăsindu-se astfel „în mijlocul tronului și împrejurul tronului” Atotțiitorului.
Cui altcuiva, așadar, decât Providenței i se poate atribui faptul că în bisericile creștine din întreaga lume stema voievodului valah Mihai Viteazul este prezentă – și nu oriunde: sub tronul Slavei divine? Și cui altcuiva decât Providenței i se poate atribui faptul că simbolurile care alcătuiesc stema lui Mihai Viteazul au fost proorocite de Iezechiel cu 2.200 de ani și de către Evanghelistul Ioan cu 1.500 de ani mai înaintea voievodului?
Simbolurile raiului viitor, ale celui eshatologic, revelat în Apocalipsă, regăsite absolut întocmai în însemnele unui anumit ținut pământesc, vin să indice că acesta a fost spațiul raiului dintâi, al celui terestru. E ca și cum raiul și-ar fi pus propria pecete asupra unui anumit teritoriu.
În interpretarea noastră, e aceasta dovada, oferită de chiar Sfânta Scriptură, că, pecetluit cu simbolurile raiului eshatologic, acesta e „locul originar” spre care, conjugate, dovezile istorice, geografice, lingvistice, folclorice, mitologice conduc în mod solidar.
NOTĂ
Mărturisesc că descoperirea aceasta, a stemei lui Mihai Viteazul proorocită în Apocalipsă, și încă mai de demult, din secolul VI î.H. de către Iezechiel, pe cât de mult m-a bucurat tot pe atât de mult m-a înfricoșat. Deși vedeam totul cu o claritate de cristal, credincios fiind și cu un cult absolut față de textul scripturistic, mă temeam să nu cad într’o interpretare greșită. Drept care, n-am dezvăluit nimănui, nici alor mei, ceea ce mi se arătase. Și probabil că lucrurile așa ar fi și rămas dacă nu se întâmplau următoarele.
Într’o vară, am primit o scrisoare de la tinerii ortodocși din Făgăraș prin care ne invitau, pe mine și pe prietenul meu, profesorul Ioan Lazăr, prim-solist al Operei Naționale Române din Cluj, dar și absolvent de teologie, la o întâlnire cu ei. Evenimentul urma să se petreacă, se preciza în scrisoare, în ziua de 8 august.
Am hotărât să ne ducem. Nici unul dintre noi nu mai fusese la Făgăraș (și nici nu mai aveam să mergem a doua oară), era vară, timp frumos, cald, vreme numai bună de drumeție, întâlnirea cu niște tineri dornici să dialogheze cu noi nu putea fi decât agreabilă – toate așadar ne îndemnau la drum.
Numai că ceva mă neliniștea. Simțeam că întretăierea aceasta a timpului cu spațiul, a datei de 8 august cu cetatea Făgărașului, nu e întâmplătoare. Dacă, să zicem, am fi fost invitați la Suceava pentru 12 septembrie sau la Timișoara pentru 5 aprilie am fi interpretat că așa s’a nimerit ca într’o anume zi să fim într’un anume loc, dincolo de simpla întâmplare neascunzându-se nimic. Dimpotrivă, în ceea ce privește ziua de 8 august și orașul Făgăraș nu mai era vorba deloc de o simplă întâmplare. Simțeam că ceva tainic leagă aceste coordonate, că le cheamă imperios să se întâlnească. Simțeam că ele a trebuit să se întretaie cândva, într’un moment esențial, dar întâlnirea lor fusese împiedicată să aibă loc și trebuia neapărat să se petreacă acum.
Cum simțeam aceasta cu toată puterea, mi-am scotocit toată memoria, am efectuat o adevărată percheziție în propria memorie, pentru a afla răspunsul. Și iată-l: Ziua de 8 august a fost ultima zi din viața lui Mihai Viteazul. Atunci el se pregătea să plece la Făgăraș. Își lăsase acolo, în cetatea întărită, să fie apărați de orice primejdie, pe Doamna Stanca și pe fiul lor Nicolae. Dar aflase că cetatea Făgărașului a căzut în mâinile înrăiților și ticăloșilor săi dușmani, cele mai dragi ființe ale sale fiind acum expuse celui mai mare pericol și se cer salvate neîntârziat, fapt ce îl chema într’acolo cu arzătoare grăbire. N’a mai apucat pentru că la revărsatul zorilor a fost asasinat mișelește.
Mi se lămurea acum pe deplin de ce în 8 august și de ce la Făgăraș. Eu trebuia să fiu acolo unde el nu mai apucase să ajungă. Timpul aflat în acea crestătură a anului nu putuse atunci să penetreze acel punct geografic și era imperios necesar să o facă acum.
Am înțeles că Voievodul Mihai nu numai că îmi confirmă taina pecetei sale ca stemă a raiului dar mă și dezleagă să o fac cunoscută. Neapărat în 8 august. Neapărat la Făgăraș.
Așa se face că tinerele și entuziastele noastre gazde au fost primii cărora taina le-a fost împărtășită.
Acum, în carte, le e împărtășită tuturor.
PS. De faptul că în 8 august e Sf. Miron ce să mai zic?
Sursa: Miron Scorobete, Dacia Edenică.
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
Felicitari, frate !