Niciun demers național, nici cel mai mărunt pas în acest sens, nu va fi spre Biruință în adâncul sens al cuvântului, fără raportarea la învățătura de luptă si jertfă a Sfinților Închisorilor.

 

Cine îi contestă poate fi orice, dar nu și român. Cine îi ignoră, poate fi orice, dar nu și naționalist român. Cine îi caută are șansa de a ridica România, iar cine va trăi în Duhul lor, piatră de temelie de țară va fi.

Suntem în baricada rezistenței naționale și cea mai puternică "muniție" a noastră este modelul exemplar de credință, implicit de forță identitară al Sfinților noștri. Părintele Justin Pârvu este busola noastră, care ne arată un singur punct cardinal: România. De aceea nu rătăcim drumul spre Vest sau Est, de aceea nu mergem pe covoarele pierzaniei ale ambasadelor respective și nu cădem în trădare de neam.

 

Ce poate fi mai rușinos pentru un român, decât să bată coridoarele ambasadelor? Ce sminteala mai mare poate fi decât aceea să crezi că străinul din Vest sau din Est îți vrea binele si-ti salvează țara? Cât de decăzut din Neam poți fi să "speri" la acest lucru? Cât de surd poți fi să nu auzi cuvintele Părintelui Justin, pe ale Doamnei Aspazia Oțel Petrescu, strigătul de jertfă și rugăciunile tuturor Sfinților și Martirilor Închisorilor comuniste?

 

Ce soluție mai proastă poți avea decât aceea de a înlocui un globalism cu alt globalism, de fapt de a înlocui o asuprire cu o altă asuprire, pe modelul unui așa-zis rău "mai mic" care devine la fel de mare ca cel precedent odată ce l-ai ales, adică odată cu legitimitatea "dăruită" de tine.