Masacrul de la Fântana Albă a fost denumit Katynul româneasc. Foto: Masacrul de la Katyn, despre care sovieticii au susținut că a fost realizat de nemți așa cum propaganda rusească de azi susține că Masacrul de la Fântâna Albă a fost făcut de ucraineni. În curând o să aflăm că cei 700.000 de mujici roșii care au ocupat România au fost... extratereștrii
Nu uitam nicio picătură de sânge. „Trei zile s-a mișcat pământul deasupra răniților îngropați de vii.”
Vineri, 1 aprilie, ora 17, comemorarea celor peste 3000 de țărani români uciși de trupele sovietice la Fântâna Albă. Acțiunea se va desfășura în fața Ambasadei Rusiei, deoarece Federația Rusă este succesoarea de drept declrată a fostei Uniuni Sovietice, asumându-și acest rol. Așadar trebuie să-și asume și acest trecut nefast și mai ales, să-și ceară măcar scuze pentru crimele comise de-a lungul existenței URSS.
Ambasadorul Rusiei la București, Valery Kuzmin susține varianta că la Fântâna Albă țăranii români au deschis focul asupra grănicerilor sovietici, iar aceștia au ripostat, omorând doar vreo 50 de oameni, „operațiunea” de trecere a frontierei, fiind „orchestrată” de serviciile de informații românești de la acea vreme. Redau în continuare mărturia unui român, supraviețuitor al masacrului de la Fântana Albă, relatată de site-ul Cuvântul Ortodox:
„Cum trecea convoiul prin satele din vale, se alăturau alte și alte familii de români, greu de le știut numărul, dar erau de-acum vreo câteva mii. La Suceveni, înainte de graniță, se opriră și intrară în biserică, luară câteva prapuri, o cruce, vreo doua icoane mai mari. În frunte mergea preotul, rugându-se. În urmă – alaiul de oameni ce vedeau peste câmp satele românești de pe partea cealaltă; se visau deja liberi să trăiască in tara lor.
Era un vânt uscat de-ți intra în adâncul oaselor, dar nu-l simțea nimeni. Grăbeau pasul îngânând "Tricolorul” și lunca Siretului răsuna de cântecul lor. Nu se topise încă zăpada, primăvara era târzie anul acela, și pe drumul ud se mai poticneau carele prin gropi acoperite de apă; caii se opinteau din răsputeri să le tragă din noroaie, nerăbdători pesemne să ajungă și ei în țara lor.
Drumul ducea prin pădure și nu vedeam decât copaci de-o parte și de alta, era o pustietate și-o liniște de-ți țiuiau urechile. Îmi aduc aminte că zburau câteva stoluri de ciori croncănind, de parcă simțeau vreo primejdie. Așa am mers, cu ele deasupra noastră, vreo câțiva kilometri până când am zărit deschizându-se în fața noastră poiana de la Fântâna Albă. Era la vreo câteva sute de metri de România și vedeam deja pichetul cu soldații noștri.
Însă odată ajunși în poiană, câmp deschis și pradă prinsă în capcana promisiunilor deșarte, miile de oameni au fost ciuruiți de focurile de mitralieră ale Armatei Roșii și Securității rusești, ascunși în tranșee săpate pe sub maluri și pe după copaci. O mare înscenare a cărei explicație nu a fost găsita niciodată. O fi fost o lecție din care să ia aminte și alții cărora le-ar fi trecut prin cap să se întoarcă vreodată în țară?
Cădeau retezați de gloanțe copii, femei, bătrâni. Valea răsuna de țipăt de durere sub cerul plumburiu al duminicii de aprilie. Ciorile, care urmăriseră mulțimea de sus, coborâseră acum în copacii despuiați, așteptând.
Primul a murit preotul, el conducea mulțimea. A căzut fulgerat, strigând „Trăiască România-mamă!”
Pe mine m-au nimerit în picior și-ntr-o mână, m-am prăbușit secerat la pământ, iar deasupra mea încă vreo doi. Auzeam plânset și strigăte peste tot în jurul meu, moartea venise așa, dintr-o dată, luând cu ea vieți nevinovate de bătrâni și prunci, într-un luminiș blestemat, care fusese sortit să potolească setea drumeților care poposeau la fântâna văruita de la marginea potecii.”
A stat nemișcat Gheorghe toată ziua, până a coborât noaptea. Rănile îi sângerau, ale lui și ale morților ce-i căzuseră deasupră-i în focul gloanțelor. Un amestec de gânduri tulburate îi hăituia mințile. Morții grei ca pământul îl apăsau, dar îi salvaseră viața. Auzea soldații ruși râzând și umblând printre cadavre, mai trăgând câte-un foc de armă în muribunzi.
Închise ochii și așteptă să se apropie clipa în care va scăpa și el de dureri și de nedreptățile lumii. Undeva în inimă, îi licări un fel de bucurie: bine că n-o luase pe Zenovia, bine că-i lăsase acasă pe ea și pe băiat! Dar gândurile i se înnegurară pe dată – pesemne vor sfârși și ei în pustietățile Siberiei, ca toți ceilalți care își puseseră în gând sa fugă în țara lor.
Îl lua un somn adânc, trupurile nu-l mai apăsau atât de greu, durerea i se mai domolise. Nu mai simțea durere și zări prin amestecul de sânge și straie înnoroiate, o fărâmă de cer. Venea noaptea pesemne, cu ea odată și pentru el sfârșitul, atât de departe de cei pe care îi păstra în inimă. Se lăsă în voia somnului sub văzduhul mort, rugându-se lui Dumnezeu pentru ultima oară: să-i ierte păcatele și să-i ocrotească pe ai lui, rămași în sat.
Poiana se lumină dintr-o dată, cădea de sus în valuri de raze si-i mângâia ochii deschiși o ploaie aurie. Îl acoperea tot, clătindu-i părul înglodat și pielea zdrelită, îi descătușa gâtul sugrumat de apăsarea corpurilor căzute. Nu mai simțea frigul ce trăgea dinspre pământul reavăn și nici durerea trupului vătămat de răni; îi era mai ușor acum, mai cald. De lângă fântâna înconjurată de flori, îi făcu cineva semne. Era Zenovia ținându-l de mână pe băiatul lor. Râdeau și îl chemau înspre poteca ce ducea acasă.
– Hai, tată, s-a sfârșit! Ridică-te și mergi!
Se strădui să-și miște picioarele, însă o durere ascuțită îi străpunse toate oasele. Deschise mari ochii și nu desluși decât câteva lumini de lanternă cercetând poiana. Rușii cărau morții târându-i de picioare, de păr, cum apucau, azvârlindu-i într-o groapă mare, pe care-o săpaseră pesemne de cu ziuă. Se mai auzea câte-un vaiet, câte-un scâncet de pe buzele vreunui muribund. Îl aruncau laolaltă cu morții, fără milă, astupându-l cu pâmănt.
Simți deodată botul unui câine care alerga printre cadavre. Se oprise locului și-l adulmeca. Îi vedea ochii sticloși strălucind în întuneric. Își ținu răsuflarea și-și stăpâni icnetele de durere. Auzi:
– Baikal, idi siuda!
Câinele o zbughi pe dată și Gheorghe trase aer în piept, îngrozit. Dacă venea înapoi? Nu-i mai rămase decât o singura scăpare: să încerce să se elibereze dintre trupuri și să-și caute un ascunziș. Dar unde? Soldații căutau peste tot și ar fi sfârșit fără tăgadă într-una din gropile săpate în poiană.
Văzu luna ca o seceră într-un vârf de brad.
„Acolo trebuia să ajung și nici o rană, și nici o durere nu mă putea opri. Altă nădejde nu aveam. M-am tras deoparte și m-am târât încet până la trunchiul copacului. Era un ungher întunecos al poienii, nu mă puteau vedea. Și am început să mă sui ținându-mă cu mâna cea bună, târându-mi piciorul beteag. Trei zile am stat în vârf, ascuns intre crengi. Vedeam cum tarau mortii, cum ii ingropau, cum ii batjocoreau. Pe unii raniti ii legau de cozile cailor, apoi le dadeau bice. Am vazut capete raspandite prin poiana asa ca bostanii… Vreo doua zile a mișcat pământul deasupra gropilor, acolo unde zăceau muribunzii, în timp ce eu stăteam ascuns în vârful unui brad, așteptând cu spaimă clipa când voi fi doborât și eu de focul unei mitraliere. Îmi părea tot mai des c-o văd pe Zenovia și pe băiatul nostru căutându-mă prin pădure.”
Din ochii bătrânului se preling lacrimi și-mi pare rău că i-am adus înapoi acele amintiri. Îmi arată rănile de pe braț, săpate adânc în carne, vindecate de atâția ani ce-l despart de tragedia aceea.
„A treia zi eram numai eu în poiană. Am așteptat și-am cercetat toată pădurea și toată lunca până-n zare, să fiu sigur că nu mai era nimeni. Apoi am coborât și am șchiopătat așa schilod la pichetul românesc, iar soldaților nu le-a venit a crede că a scăpat cineva cu viață după așa un masacru. Mi-au oblojit cum au putut rănile și m-au adus cu o căruță până la Rădăuți, unde uitați c-am rămas până azi.”
– Dar cu Zenovia și cu Vasilică ce s-a întâmplat?
– Apăi o fost siguri c-am murit și că m-o îngropat și pe mine laolaltă cu ceilalți. După regulă, ar fi trebuit să-i pedepsească și să-i ducă în Siberia. Dar un văr de-al meu din Storojineț o luat-o de nevastă și l-o înfiat pe Vasilică, așa au scăpat. Și n-o știut nimeni de mine pâna în 1990, când o căzut Uniunea Sovietică.
– V-ați reîntâlnit?
– Da, atunci m-am dus eu la Hliboca, la Adâncata cum îi zicea pe timpuri. Am căutat-o la Evidența Populației și-am găsit-o. Tot în satul nostru, tot în casa noastră stătea și tare multe lacrimi am vărsat. Nu-i venea a crede că-s io și până când nu i-am povestit de-ale noastre din tinerețe, nu m-o crezut.
Îl plânsese Zenovia în fiecare an în Postul Paștelui în poiana de la Fântâna Albă. Acolo mergea pe ascuns și se tânguia pe cărările pădurii, să n-o audă nimeni. Fusese și cu un an înainte și dusese pomeni după datină pentru sufletul lui și rămăsese cu ochii duși în zare, spre partea românească a luncii, închipuindu-și ce-o fi văzut el atunci, ultima oară.
Avea să afle abia după cincizeci de ani că fusese de fapt atât de aproape – la o azvârlitură de băț de graniță, într-un târg primitor din Bucovina rămasă acasă."
Masacrul de la Fântâna Albă nu a fost singurul, alte mii de români au fost uciși de trupele sovietice în încercarea lor de a trece sârma ghimpată a graniței ce a sfâșiat trupul țării. Toți acești oameni simpli au avut o singură vină: au refuzat pur și simplu să trăiască sub ocupația sovietică.
VIDEO cu martirul Gheorghe Crăsnean:
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.