O amintire din Armată, în memoria prietenului meu din copilărie, Costel Argatu, trecut la Domnul în urmă cu cateva zile, înmormântat astăzi la Comănești. Text scris de mine acum 5 ani:

Costele, îți dai seama că la o adică, va trebui să mori pentru mine?

Cel mai bun prieten al meu din copilarie fusese înrolat in armată, si a treia zi de Pasti m-am dus la el, undeva prin Moldova, împreună cu mama lui. L-am gasit pe un câmp, într-o santinelă militară bătut de vânt si frig. Făcusem împreună mai toate prostiile adolescentei (atat cat se puteau face pe vremea lui Ceausescu, deci nu prea multe), fuseseram colegi de banca si de politica, ascultand si comentand postul Europa Libera; ne certaseram de la o fata impacandu-ne mai apoi la o tigara Kent furata de la taica-meu din pachet, gustasem un amarat de coniac Nucet ascunsi pe Dealul Goanta din Comanesti unde ne construiseram o cabana din crengi de brad, am fugit de acasa la Mare în primul an dupa Revolutie, prostindu-ne pe acolo..si, dintr-o data, l-am văzut pe Costel al meu în haină militară, ținând mândru ditamai pușca în brate. Parca era alt om; am pus cu sfială oarecum mâna pe uniforma lui militară, l-am privit în ochi si chiar i-am spus : Costele, îți dai seama că la o adică, va trebui să mori pentru mine? Nu a ras, doar a zambit un pic, rusinat parcă de povara pe care i-am atribuit-o. ” Nu moare nimeni maică, s-a rastit cu glas încet tanti Lenuta, cutremurată de vocea mea, mai bine luati si mâncați ce am adus, iar tu Mihăiță, desfă odata sampania aia sa pot ciocni un pahar cu baiatul meu”.

Am plâns, am râs, am mâncat si am băut; ne-am închinat mai apoi si l-am rugat toti trei în gând pe Hristos să nu fie război. Costel avea pe atunci 19 ani, era soldat în armata română, poate nu avea nici cei mai straluciti bocanci, nici cea mai buna pușcă si nici cel mai modern avion care să-l apere din văzduh, în schimb, Costel zicea așa:"sunt sigur ca si tu, ca civil, ca român si ca prieten, ti-ai da viata pentru mine…Hristos este alături de cei buni, nu uita asta”.

Pământul negru si dureros de roșu al țării, mi-a soptit din locul în care se unește cu cerul, că soldatul meu cu ochi căprui si mari avea dreptate.

Hristos a înviat, români!