,,Destăinuirile unui pribeag", scrisă de Stelian Tănase Rădulescu, ofițer al Armatei Române, luptător anticomunist în Al Doilea Război Mondial, la Odesa, Stanligrad și Cotul Donului. Prizonier 6 ani în lagărele bolșevice din Rusia, întemeietor al unui grup de rezistență armată anticomunistă in 1948, capturat de securitate și torturat îngrozitor.
Cartea este o mărturisire a demnității românești, va fi prezentată de doamna Luminița Andrei, fiica ofițerului român și mama bunului nostru prieten Radu Andrei, din Asociația Calea Neamului.
Prezentăm un scurt fragment:
„M-au legat de mijloc cu sârmă ghimpată și m-au agățat de spatele căruței, ca pe o vită care merge la tăiere, forțându-mă să merg pe jos. În căruță, au urcat toate lucrurile găsite în grotă motivând că acestea ar constitui corpuri delicte, apoi mi-au legat și mâinile cu sârmă ghimpată și au dat bice boilor. Securiștii roiau în jurul atelajului, de parcă ar fi fost un cortegiu funerar, numai că râdeau și erau foarte mulțumiți că mă arestaseră, mai ales că eram legat și mă putea lovi fiecare după pofta inimii. Pe drum am întâlnit mai mulți oameni care mergeau spre pădure și unii dintre ei scuipau spre mine sau mă înjurau, acuzându-mă că le-am adus necazul în sat, dar numai Dumnezeu știe ce era cu adevărat în sufletele lor. Sârma ghimpată de la mâini n-o mai puteam suporta și nici nu mai aveam putere să urmez căruța, așa că picioarele mi s-au înmuiat, prăbușindu-mă în noroi și deznădejde. Am cerut să fiu legat cu altceva decât sârma ghimpată, dar cu toții au început să râdă și să mă lovească peste cap cu pumnii.”
„I-am cerut locotenentului Orenstern să le dea voie soldaților să-mi dezlege mâinile, pentru că se învinețiseră și se umflaseră atât de tare, încât arătau ca un aluat dospit. Am coborât din mașină, într-adevăr mi-au desfăcut legăturile, apoi mi-au pus la ochi ochelari de tablă și m-au dirijat în sus, pe niște trepte. Au deschis o ușă, undeva, în stânga, apoi, încă una și încă una și, abia acolo, mi s-au scos ochelarii. Ajunsesem într-o cameră destul de mare, în care nu se aflau decât două mese și câteva scaune, așezate la voia întâmplării. Locotenentul Orenstern ia loc pe un scaun și le zice soldaților să mă percheziționeze. Eu am scos haina, dar el mi-a cerut să mă dezbrac până la piele și, când sunt gata, să mă retrag deoparte, lucru pe care l-am executat. După ce mi-au luat tot de prin buzunare, deși mare lucru n-au găsit pentru că fusesem percheziționat și după ce m-au prins, observ că-mi taie toți nasturii de la îmbrăcămintea pe care o aveam, lucru pe care chiar nu l-am înțeles. M-am îmbrăcat, timp în care nimeni nu a scos niciun cuvânt, iar când am fost gata, mi-au spus să merg în camera alăturată. Acolo nu erau decât două mese și m-am gândit că va trebui să dau ceva declarații, dar imediat au apărut doi plutonieri înarmați cu funii, răngi și bastoane de cauciuc, pe care le-au trântit în mijlocul încăperii. Cei doi mi-au prins ambele mâini și le-au legat din nou cu sfoară, pe care au rotit-o de mai multe ori în jurul încheieturilor, apoi au strâns serios legăturile, deși aveam dureri îngrozitoare, și mi-au cerut să mă aplec până când genunchii au intrat printre brațe. În poziția aceea, m-au spânzurat pe o rangă, așa cum spânzuri un berbec pe proțap și m-au atârnat între cele două mese, cu capul în jos. Tot cu sfori mi-au legat și picioarele, și „burduful”, după cum spuneau ei, a fost pregătit de sacrificiu. Numărul plutonierilor se mărise de acum, iar patru dintre ei au pus mâna pe bastoanele de cauciuc și au început să mă bată la tălpi, câte doi la fiecare picior, așa cum bat fierarii fierul pe nicovală. Eram sleit de puteri, însă strigătele mele de durere nu aveau la cine să găsească îndurare. Cred că vreo cinci minute am fost conștient, după care nu am mai știut nimic. Cât am stat în starea de inconștiență, nu mi-am putut da seama, știu doar că m-am trezit când turnau apă pe mine, cu gălețile. Văzând că am deschis ochii, cu toții au făcut mare haz, apreciindu-și isprava, căci așa înțelegeau să se poarte cu dușmanii poporului, adică cu cei care nu erau de acord cu ideea comunistă. Mi se făcuse frig, încăperea aceea nu cred că mai fusese vreodată încălzită de când aparținea Securității. Cu toate acestea, au continuat să toarne pe mine apă rece ca gheața”.
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
Asta ar fi un document pe care elevii l'ar putea studia.
Sa se duca printre elevi sa spuna (Acei mari Academicieni) sa dea marturii, caci tanara generatie trebuie sa invete nu adultii de la Conferintele lor .
In programul lor de lucru (al Profesorilor mari Accademicieni) asta ar trebui sa fie primordial, nu mersul la fel de fel de Conferinte la care unii adorm, si mai costa si o gramada de bani.