Sărutul este de la începutul istoriei, semnul apropierii între oameni. Este semnul iubirii exprimate prin trup, prin ceea ce are mai de preț omul. Gura omenească este sediul vorbirii de Dumnezeu, poarta logosului interior, începătura hrănirii și implicit a supraviețuirii noastre și intrarea lui Dumnezeu în noi prin Euharistie. Prin intermediul gurii ne hrănim cu Dumnezeu, sărutăm Icoanele și pe cei dragi, vorbim cele bune și exprimăm sinele nostru interior. Gura este împreună cu mintea sediul expresivității noastre lăuntrice, organul noetic și înțelegător, vectorul de comunicare și comuniune din organism, poarta firii către Creator și a Creatorului către fire. Gura fiecărui creștin este chemată așadar să devină Potir preacurat al Trupului și Sângelui lui Dumnezeu.

Gestul sărutului implică oarecum o intenționalitate euharistică, prin faptul că sărutul nu este o atingere statică a buzelor noastre de fața unui om, ci mișcarea de a-l aduce pe acesta în noi, în sufletul nostru. De altfel și zgomotul sărutului este în măsură să ne arate că prin sărut noi îl introducem pe cel iubit în lumea noastră, în sufletul nostru. Dimpotrivă gestul scuipării arată voința noastră de a-l arunca afară pe cel urât, de a-l scoate din arealul nostru lăuntric.

În preajma Pătimirilor Domnului, vedem cum acest gest de iubire și prețuire între oameni primește două conotații diametral opuse, infinit de diferite prin intenționalitate și finalitate.

Avem astfel sărutarea femeii păcătoase, întinate de moartea risipirii în trupuri străine. Femeia păcătoasă cade la picioarele lui Iisus, toarnă mir de mare preț pe Capul Lui, Îi udă picioarele cu lacrimi și le șterge cu părul capului ei. Sărutând picioarele Lui, I le unge cu mir. Acest sărut deschide cerurile prin iubire smerită și pecetluiește cu nemurire pe mironosiță. Femeia desfrânată devine proorociță a morții și îngropării Fiului lui Dumnezeu. Iubirea ei anticipează dumnezeiește ungerea Trupului mort al lui Dumnezeu. Sărutarea picioarelor, ca gest de luminoasă pocăință și de umilință negrăită, devine astfel poartă de intrare în Împărăția Celui ce are pământul așternut picioarelor Sale. Ungerea cu mir a păcătoasei integrează ontologic ungerea cu viață a universului de către Cel Uns (Christos). Căderea la picioarele Învățătorului vindecă și întoarce căderea cea amară în păcat. Plângerea cea cu umilință din străfundurile inimii stropește cu Apa Vieții firea omenească cea uscată de moarte și de nerodire.

La cealaltă extremă a istoriei, avem sărutul lui Iuda. Insidios, viclean, calculat, gândit dinainte, simulat în toată deșertăciunea lui, semnul iubirii devine parolă a morții, gestul unirii dezbină și aduce suferință. Ucenicul care văzuse pe orbi văzând, pe muți grăind minunile lui Dumnezeu, pe morți înviați și șezând la masă cu Învietorul, care auzise cuvintele de mulțumire ale celor vindecați de muțenie, devine așadar paradigmă a trădării și pricină a morții pe Cruce. În toată această ură sălbatică a omului ucigător de Dumnezeu, Hristos întoarce suferința în bucurie veșnică, Crucea o preface în Înviere, sulița cu care s-a străpuns Coasta Sa devine toiag care sfărâmă porțile morții, piroanele care L-au făcut să sângereze pe Dumnezeu ne pironesc pe noi întru nemurire, semnele morții devin semnele Învierii. Sărutul lui Iuda arată cum poate umanitatea înstrăinată de cer să întoarcă rațiunile firii către cele dimpotriva firii, să întunece iubirea prefăcând-o în viol sau abuz, să folosească inima pentru a ucide.

Printr-un singur gest, omul poate intra în cerurile iubirii lui Dumnezeu sau se poate afunda în iezerul cel de foc al înstrăinării de cer. Esențială este inima cu care săvârșești totul și lumina sau întunericul pe care-l aduci în lume prin gesturile, gândurile, cuvintele și lucrările tale.