Se vor înșira epitete cuminți, la limita clișeului, despre talentul său, premiul Nobel, universalitatea operei. Dar prea puțini – dacă nu chiar nimeni – vor avea curajul să vorbească despre adevărata moștenire pe care acest OM, cu litere mari, a lăsat-o României: un diagnostic crud, lucid, neîndurător, rostit cu onestitatea celui care nu avea nimic de câștigat din menajamente diplomatice.

În toamna anului 1995, Vargas Llosa a petrecut patru zile în România. A fost primit cu onoruri, publicat cu fast de editura Humanitas, întâmpinat cu zâmbete oficiale la Cotroceni de către Ion Iliescu, președintele de atunci. Dar sub aparențele protocolare, marele scriitor a văzut – și a înțeles.

Într-un editorial publicat în prestigiosul El País, pe 22 octombrie 1995, intitulat „Casa lui Ceaușescu”, Vargas Llosa oferă o radiografie a unei societăți aflate în deriva propriilor iluzii. Uimit și contrariat, el nota paradoxul unei națiuni care, deși își repudiază dictatorul, alege cu un zel aproape masochist continuitatea printr-un om „legat organic de fostul regim”. Este vorba despre Ion Iliescu – figură emblematică a tranziției românești, pe care Vargas Llosa o surprinde cu o finețe devastatoare. Sub stiloul său, ipocrizia capătă contur, iar demagogia este dezvăluită fără menajamente.

El observă, de asemenea, religiozitatea excesivă a poporului român – nu cu dispreț, ci cu mirarea sinceră a unui om pentru care credința, atunci când ajunge instrument politic sau substitut pentru luciditate, devine periculoasă. Și tot el, privindu-le pe cele două simboluri fosilizate ale ceaușismului – Casa Poporului și vila de la Olănești –, lansează o propoziție explozivă:

„Puneți dinamită, distrugeți și plantați copaci pe locul care a fost pângărit.”

A fost o metaforă? A fost o invitație la radicalism simbolic? Nu. A fost o expresie a unui adevăr profund: pentru a renaște, o societate trebuie să-și rupă lanțurile trecutului nu doar instituțional, ci și mental, afectiv, simbolic. Iar România, în 1995 – și poate încă și azi –, ezită să o facă.

Vargas Llosa nu a scris despre România ca un vizitator. A scris ca un chirurg literar, care taie cu bisturiul adevărului până dă de os. El nu ne-a lăsat doar romane. Ne-a lăsat și o oglindă. Una pe care refuzăm să o privim, pentru că ne arată nu ce am vrea să fim, ci ceea ce suntem.

Acesta este adevărul. Nu-l veți găsi în declarațiile oficiale, în postările de pe rețelele sociale sau în necrologurile standardizate. Dar îl veți găsi în rândurile unui om liber care, trecând prin România, a văzut cu limpezime ceea ce noi ne străduim și astăzi să ignorăm.

Și poate că aceasta este, în fond, marea lecție pe care ne-o lasă trecerea lui Mario Vargas Llosa prin viața noastră: adevărul nu este confortabil, dar eliberarea începe cu rostirea lui. Chiar și când doare. Mai ales atunci.