Mario Draghi, fost prim-ministru al Italiei, fost președinte al Băncii Centrale Europene și actual consilier economic pe lângă Comisia Europeană, promovează tot mai puternic ideea federalizării Europei.

Draghi este autorul unui raport privind competitivitatea Europei (cunoscut ca „Raportul Draghi” sau „Planul Draghi”), prezentat Comisiei Europene în septembrie 2024, care militează pentru investiții masive (circa 500 de miliarde de euro pe an) pentru a stopa declinul economic al Europei și a îmbunătăți poziția continentului în raport de SUA și China.

Printre „pilonii cheie” în care Europa ar trebui să investească masiv se numără și „decarbonizarea”, iar scăderea prețurilor la energie ar veni, după Draghi, din accelerarea construcției rețelei de energie din surse regenerabile.

Acești bani ar trebui obținuți prin împrumuturi comune ale statelor membre – un pas decisiv către federalizare.

Recent, președintele Emmanuel Macron a emis și el un apel la împrumuturi comune – inițiativă nesusținută de Germania (cel mai mare contributor la bugetul UE), Olanda și alte țări nordice.

Pe de altă parte, Germania consideră că nevoile urgente ale continentului sunt reforme structurale și crearea pieței comune – ceea ce corespunde recomandărilor Planului Draghi, potrivit cu care Europa are nevoie de o intregrare cât mai strânsă și mai rapidă (un „federalism pragmatic”), cu întărirea pieței unice mai ales în domeniul finanțelor, telecomunicațiilor și energiei.

În acest context, Ursula von der Leyen, președinta Comisiei Europene, a declarat, recent, într-o scrisoare adresată liderilor europeni în pregătirea summit-ului pe teme economice care urmează să aibă loc la Bruxelles pe 19 februarie, că, deși unanimitatea ar fi de dorit, țările care sunt de acord cu planurile „ambițioase” ale Uniunii pot să procedeze la o mai strânsă integrare și într-un grup separat – sugerând crearea unei Europe „cu două viteze”.

Deși ridică multe probleme de fezabilitate, în termeni nu doar de finanțare, ci și de magnitudine a modificărilor care trebuie aduse cadrului de reglementare, Planul Draghi a devenit un îndrumar politic al Comisiei Europene, influențând propuneri pe termen lung. Mario Draghi este prezent, în aceste zile, la întrunirea restrânsă a mai multor lideri europeni în pregătirea summit-ului de pe 19 februarie.

Pe fundalul acestei vizibile accelerări a eforturilor de federalizare a Europei – vârf de lance, cel puțin la nivel discursiv, fiind Mario Draghi – The European Conservative publică interviul acordat de Jacek Saryusz-Wolski, fost vice-președinte al Parlamentului European, veteran al Ununii Europene și un foarte bun cunoscător al Bruxellesului, actualmente consilier al președintelui Poloniei, Karol Nawrocki.

Redau mai jos articolul, publicat pe 10 februarie 2026 de The European Conservative sub titlul „Draghi prezintă federalizarea nu ca pe o opțiune politică, ci ca pe o necesitate istorică” și semnat de Artur Ciechanowicz.

*

Mario Draghi a spus cu voce tare ceea ce mulți la Bruxelles doar au sugerat, până acum. Într-un discurs ținut la Universitatea din Leuven, fostul prim-ministru al Italiei și președinte al Băncii Centrale Europene a cerut transformarea graduală a Uniunii Europene într-o federație – ceva ce el a numit „federalism pragmatic”. Europa, a susținut Draghi, trebuie fie să devină o putere autentică, fie să se resemneze la a fi nimic mai mult decât o piață de mari dimensiuni, controlată de alții.

Federalizarea – pe care, până nu de mult, criticii o aruncau la coș drept „teorie a conspirației” – este acum promovată la scenă deschisă de una dintre cele mai influente figuri din elita tehnocratică a Europei.

Întrebarea este dacă diagnosticul pus de Draghi necazurilor Europei se susține și dacă tratamentul propus de el va însănătoși Europa sau, dimpotrivă, o va face doar mai centralizată și mai puțin democratică.

Examinăm teza lui Draghi împreună cu Jacek Saryusz-Wolski, un cunoscător din interior și veteran al UE, fost vice-președinte al Parlamentului European, primul ministru pentru integrare europeană al Poloniei, actalmente consilier al președintelui Poloniei, Karol Nawrocki.

Care este semnificația reală a discursului lui Draghi la Leuven? Este ceva cu adevărat nou, sau este doar reafirmarea unor idei care circulă de multă vreme în cercurile elitelor europene?

Nu este prima dată când ideea de a transforma Uniunea Europeană într-un stat este articulată la scenă deschisă. Idei similare au apărut, de exemplu, în acordul de coaliție între Uniunea Socială Creștină, social-democrații și creștin-democrații germani (CDU/CSU-SPD), la unul dintre guvernele anterioare ale Germaniei. Mario Draghi însuși a mai vorbit în acești termeni și cu alte ocazii.

Discursul de acum este, însă, remarcabil din două motive. Primul, că oferă o viziune acoperitoare – o sinteză; nu este doar o remarcă trecătoare.

Al doilea, mai important, este că acest discurs vine într-un moment foarte particular. Draghi își ancorează explicit argumentul în ceea ce el prezintă ca o conjunctură globală excepțională: rivalitatea geopolitică dintre Statele Unite și China, turbulențele economice, războiul, baza industrială tot mai slabă a Europei. Toate aceste probleme sunt prezentate ca presiuni urgente care, spune el, pur și simplu nu lasă Europei nicio altă alternativă decât o transformare instituțională rapidă.

Altfel spus, Draghi prezintă federalizarea nu ca pe o opțiune politică, ci ca pe o necesitate istorică. Tocmai acest mod de a prezenta lucrurile este ceea ce dă discursului lui o greutate specială.

Unii ar putea întreba dacă Mario Draghi mai contează, politic vorbind. Până la urmă, este un fost prim-ministru și un fost președinte BCE. Ce poziție ocupă el azi în sânul aparatului de la Bruxelles?

Fără exagerare, Mario Draghi poate fi descris ca un guru al elitelor de la Bruxelles. Este menționat frecvent ca potențial succesor al Ursulei von der Leyen.

Mai important, diagnosticele pe care le pune el și soluțiile pe care le sugerează sunt ascultate cu toată seriozitatea. Urmează să se adreseze summit-ului informal al Consiliului European, pe 12 februarie, să le dea sfaturi liderilor UE despre cum să răspundă situației actuale. Chiar și numai asta demonstrează că Draghi nu este un intelectual federalist oarecare; este un om tratat de clasa conducătoare a UE ca foarte competent, o autoritate.

Sunteți de acord cu principala lui teză, că numai o Europă federalizată poate face față provocărilor contemporane?

Sunt într-un dezacord fundamental cu această teză, pornind chiar de la limbajul folosit.

Sistemul actual al UE nu este federal; este, de fapt, anti-federal în chiar esența lui structurală. Într-o federație autentică, unitățile constitutive sunt componente egale ale întregului. Prin contrast, UE operează pe bază de vot în funcție de mărimea populației, ceea ce favorizează structural țările mai mari. Ăsta nu este federalism – este ierarhie.

Ce se propune seamănă mai puțin cu o federație și mai mult cu o enitate centralizată – un hegemon cu provincii subordonate, ceva care aduce mai mult cu spiritul unui Al Doilea Imperiu German, ba chiar cu o structură feudală. Și ăsta nu este decât un aspect preliminar.

Pe fond, ideea că toate problemele majore se pot rezolva prin construirea unui stat centralizat se ciocnește cap în cap atât cu logica, cât și cu experiența istorică. Problema Europei nu este o descentralizare excesivă sau lipsa reglementărilor. Este fix opusul: prea multă centralizare și prea multe reglementări.

Diagnosticul poate fi, parțial, corect – dar terapia propusă nu este. Istoria ne oferă o sumedenie de exemple. Argentina, de pildă, și-a revenit din colaps economic prin reducerea reglementării, nu prin reforme de centralizare.

Descentralizarea și subsidiaritatea sunt cele care dezlănțuie potențialul economic; planificarea centralizată îl suprimă. Europa de Vest nu a trăit experiența economiilor centralizate. Europa Centrală și de Est știu ce înseamnă asta. Știm ce produce un sistem economic geestionat de la centru, prin directive – iar ce produce nu este în niciun caz prosperitate.

Draghi susține că, în domeniile în care acționează deja de o manieră cvasi-federală – comerț, competiție, piață unică, politică monetară – UE este tratată ca o putere globală. Ceea ce nu se întâmplă și în celelalte domenii. Este acesta un argument valabil?

Fractura logică este evidentă. Draghi susține că, pentru a întări economia Europei – reetichetată acum drept „competitivitate” – avem nevoie de o bază economică mai centralizată. Numai că politica comercială este deja de competența exclusivă a UE – și unde ne-a dus asta? Acolo unde puterea este mai centralizată, rezultatele sunt mai slabe. A susține că soluția este, pur și simplu, „mai multă centralizare” este incoerent, intelectual vorbind.

Nici ideea că politica externă și de securitate au nevoie de o autoritate monolitică nu e mai valabilă. Ideea că o asemenea centralizare va duce la revitalizare economică este, în cel mai bun caz, trasă de păr.

Mai rău, întreg conceptul este nedemocratic. Ce șochează la discursul lui Draghi este ce lipsește din el: nu există nicio aluzie la consimțământul democratic. Nu se spune nicăieri că cetățenii trebuie întrebați dacă își doresc o asemenea transformare.

Democrația funcționează – oricât de imperfect – la nivelul statelor naționale. Experimentul propus de Draghi va lipsi aceste procese de conținut, înlocuindu-le cu structurile de guvernare de la nivelul UE, care nu au niciun fel de legitimitate democratică autentică. Asta ar echivala cu o demontare a deocrației existente și înlocuirea ei cu o conducere tehnocratică. Ceea ce este însăși esența anti-democratismului.

Draghi avertizează că, dacă nu se federalizează, Europa riscă dezindustrializarea. Dar identifică el corect cauzele declinului economic al Europei?

Nu. Principalul motor al dezindustrializării sunt politicile climatice, care sunt impuse de la centru. Prețurile la energie au explodat și, ca urmare, industriile părăsesc Europa. Astea sunt cauzele prime ale dezindustrializării, nu o insuficientă federalizare.

Cum evaluați doctrina economică a lui Draghi?

Prescripțiile programului lui Draghi pentru salvarea economiei europene își au rădăcinile într-o abordare neo-keynesiană: stimularea cererii prin emiterea masivă de datorie. Această teorie pierde tot mai mult teren azi, find înlocuită de ceea ce se cheamă economie bazată pe ofertă – adică politici care urmăresc să stimuleze și să organizeze producția, nu consumul. Este evident că economia americană se mișcă în această direcție.

Așa că, din perspectiva doctrinei economice, propunerea lui Draghi vrea să conducă Europa spre soluții care s-au dovedit deja proaste în trecut, ignorând transformările profunde care au loc acum în economia globală.

Tezele lui Draghi privind apărarea sunt realiste? El sugerează că federalizarea ar putea rezolva deficitul de securitate al Europei.

Nu este realist – de fapt, e vecin cu șarlatania. A crea un stat european, cu propria lui armată, este nefezabil, atât politic, cât și social. Nu există consimțământ public pentru un asemenea proiect și nici pentru fiscalitatea pe care el ar presupune-o.

După estimările UE, cheltuielile de apărare ar trebui să ajungă, în două-trei decenii, la 10% din PIB, ca să recupereze distanța. Nu există apetit pentru așa ceva.

Mai mult, este imposibilă reconcilierea simultană a patru obiective: menținerea statului social, creșterea masivă a cheltuielilor de apărare și continuarea celor două politici UE extrem de costisitoare: politicile climatice și cele privind imigrația. Datele sugerează că Germania plătește deja anual câteva procente din PIB numai pe politicile de imigrație. Iar politicile climatice adaugă la această povară. Nu ai cum să finanțezi toate astea odată. La ceva trebuie renunțat. A tăia serviciile sociale este imposibil, politic vorbind. A neglija apărarea este imposibil strategic. Singura concluzie rațională este că Europa trebuie să abandoneze politicile actuale privind mediul și imigrația. Dar Draghi refuză să facă această alegere.

Ce se va întâmpla dacă viziunea lui Draghi se impune, în ciuda acestor obiecții?

Vom asista la construirea unui stat centralizat prin uzurparea continuă de către UE a competențelor naționale în domenii în care UE nu are niciun drept, prin Tratat – o violare fățișă a Articolelor 4 și 5 din Tratat. Această preluare de putere se poate întâmpla abrupt, printr-o modificare a Tratatului, sau treptat, prin ceea ce se numește politicos „transfer gradual de competență”, deja vizibil în cel puțin zece domenii distincte.

În primul rând, UE începe să smulgă statelor membre controlul asupra propriilor lor teritorii, propriilor granițe și, în cele din urmă, asupra compoziției etnice a propriilor societăți. Pactul privind migrația, extinderea competențelor Frontex, politicile care echivalează, practic, cu o înlocuire a populației – toate astea arată deja în ce direcție se merge.

În al doilea rând, UE se bagă tot mai mult peste ceea ce a fost dintotdeauna monopolul statelor asupra propriei fiscalități. La o interpretare strictă a Tratatului, asta era ceva interzis, până recent. Dar, astăzi, UE propune să „se salveze pe sine însăși” printr-o expansiune a așa-ziselor „resurse proprii” – spus direct, vrea să încaseze taxe – ceea ce, până acum, a fost prerogativa exclusivă a guvernelor naționale.

Al treilea aspect este îndatorarea. UE împrumută bani la o scară enormă și se folosește de această îndatorare ca de un instrument neprevăzut de Tratat prin care să coordoneze politicile economice naționale. Principiile folosite la fondul de recuperare post-Covid se extind acum la politicile de apărare, prin mecanisme precum SAFE.

În al patrulea rând, avem chiar moneda euro, care conține un mecanism latent de coerciție asupra statelor membre, pentru a le determina să adopte moneda unică – în realitate, un monopol obligatoriu impus asupra emiterii de monedă.

În al cincilea rând, UE intervine fără drept asura monopolului statelor naționale asupra propriei politici energetice. Prin Green Deal, UE dictează compoziția coșului energetic, cu încălcarea flagrantă a Articolelor 192 și 194 din TFUE, potrivit cu care competența în domeniul energetic aparține exclusiv statelor naționale.

În al șaselea rând, UE se folosește de Curtea de Justiție, care este din ce în ce mai politizată, ca să-și extindă competențele dincolo de dispozițiile tratatelor, pe baza unei false doctrine potrivit cu care dispozițiile tratatelor pot fi modificate prin decizii judiciare, care ar fi o sursă independentă de reglementare. Realitatea este că deciziile Curții nu pot face asta.

Șapte: vedem tentative de a încălca monopolul statelor asupra serviciilor de informații, cu structuri embrionice care apar acum la Comisie – fără consimțămntul statelor membre.

În al optulea rând sunt ingerințele UE asupra nucleului central al democrației: alegerile. Comisia Judiciară a Congresului american a dezvăluit că Bruxellesul a intervenit în procesul electoral în opt țări. Strâns legat de asta este și mecanismul de „regime change” prin condiționări bugetare, prezent atât în mecanismul fondurilor post-Covid (Recovery and Resilience Facility) cât și, acum, în reglementările SAFE.

Nouă: UE se bagă în domeniul securității și apărării prin inițiative precum ReArm și SAFE, asta deși nu are nici vreun mandat politic, nici capacitatea de a funcționa ca o uniune autentică în termeni de apărare.

Zece – și cel mai alarmant – UE intervine nepermis în domeniul libertății de expresie și drepturilor civile. Chestiuni care se rezolvau, cândva, în interiorul democrațiilor naționale, sunt acum reglementate la nivel UE. Sub pretextul reglementării „tehnice” a paltformelor digitale, apar practici de cenzură a Internetului de-a dreptul orwelliene. Mă refer aici la Digital Services Act și la European Media Freedom Act – aceasta din urmă permițând, trebuie spus, chiar și arestarea jurnaliștilor, în anumite circumstanțe.

Toate astea sufocă societățile europene – social și economic. Iar ce vrea Draghi este să se meargă și mai mult, și mai departe, pe aceeași linie. Ceea ce este exact opusul a ceea ce trebuie făcut. UE ar trebui să se retragă din aceste depășiri de puteri și competență, nu să le adâncească.

Articol publicat inițial pe site-ul Mea Sponte.