Motto: "Deci condiția civilizației statului este civilizația economică. A introduce formele unei civilizații străine, fără ca să esiste corelativul ei economic, e curat muncă zadarnică. Dar așa au făcut liberalii noștri. În loc de a-și arunca privirile la răul esențial al societății, s-au ținut de relele occidentale și fără însemnătate.”

"(...) Suntem țărani, curată socoteală, și țărănește ar fi trebuit să gospodărim. Țăranul, oricît seu la rărunchi ar avea, bani n-are și statul modern are nevoie de bani. Un pas pe care-l face deputatul în cameră, o prostie pe care o zice, costă pe țară bani și banul e muncă. Un șir, scris de un ajutor de primar la sat, costă bani și banul e muncă. O prelegere rea, ținută la universitate, costă bani și banul e muncă – în sfîrșit banul este pretutindenea reprezentantul și tălmăcirea citeață a muncii, într-însul e sudoare și putere musculară și precum arătătorul pe ceasornnic spune la numărul cutare cîte ceasuri au trecut, asemenea suma din buzunarul meu arată cît s-a muncit pentru mine în societatea omenească.

 

 

 

 

Adevărat. Franțuzul nu-i mai cu cap decît noi... dar mai este un cusur la mijloc, care ne-mpiedică sau ar fi trebuit să ne-mpiedice.

 

 

Franțuzul ia o bucată de metal în preț de 50 de parale și-ți face din ea un ceasornic, pe care ți-l vinde cu doi napoleoni; d-ta îi vinzi ocaua de lînă cu un franc și el ți-o trimete înapoi sub formă de postav și-ți ia pe aceiași oca 20 de franci; franțuzul ia paie de orez, care nu-l țin nimica și-ți împletește din ele o pălărie, pe care nevasta d-tale dă trei sau patru napoleoni.

 

 

Nu-i mai cu cap, pentru că mintea nu se mănîncă cu lingura, ci o moștenește omul de la tată și de la mumă, încăt un mocan poate fi tot atît de isteț și deschis la cap ca și un ceasornicar din Paris, numai vorba e că mocanul n-a deprins meșteșugul, și de aceea cîștigă într-un an cît cîștigă meșterul din străinătate într-o zi.

 

 

De aceea însă meșterul din Paris are de unde plăti camere, universități, teatre, bilioteci, ba chiar brînză de iepure, de ar avea poftă de dînsa, poate s-o aibă. Dar noi, un popor de țărani, nu le putem toate acestea decît cu-ncetul, și unde franțuzul e cu dare de mînă noi trebuie să luăm paraua cu trei noduri, pentru că ceea ce un popor agricol nu are niciodată, sunt banii. (...) Neapărat că nu trebuie să rămînem un popor agricol, ci trebuie să devenim și noi o nație industrială măcar pentru trebuințele noastre dar vezi că trebuie omul să-nvețe mai întîi carte și apoi să calce a popă, trebuie mai întîi să fii o nație industrială și după aceea abia să ai legile și instituțiile națiilor industriale. (...) Acum poate înțelege oricare om cu minte, ce fel am putut introduce la noi instituțiile străinătății.” – (13 decembrie 1877)

"În veacul nostru se-nmulțeau trebuințele, deci trebuia înmulțită producția și brațele producătoare. Din contră am urmat. Numărul producătorilor, cari în țara noastră sunt absolut numai țăranii, dă îndărăt, deci e supus la o trudă mult mai mare decît poate purta; și se-nmulțesc – cine? Cei care precupețesc munca lui în țară și în afară și clasele parazite. La țară putrezesc grînele omului nevîndute, în oraș plătești pîinea cu prețul cu care se vinde la Viena sau la Paris. Căci firul de grâu trece prin douăzeci de mîni de la producător până la consumator, și pe această cale se scumpește, pentru că cele douăzeci de mîni corespund cu cincizeci de guri, care avînd a trăi de pe dânsul, produc o scumpire artificială. 

 

 

Va să zică, înmulțindu-se trebuințele, trebuiau înmulțite izvorele producțiunii, și nu samsarlîcul, căci la urma urmelor, tot negoțul nu e decât un soi de samsarlîc între consumator și producător, un fel de manipulare, care scumpește articolele. În această manipulare nația agricolă totdeauna pierde, pentru că productele ei sunt uniforme în privirea valorii, și, dacă constituiesc o trebuință generală, nu e mai puțin adevărat că sunt cel mai general articol de producțiune, adică acela care se face pretutindenea.

 

 

Pe când nația agricolă plătește atît transportul cât și vama și cîștigul comerciantului, la cumpărăturile unui articol industrial, tot în aceiași vreme vamă, transport și cîștigul comerciantului se scad din prețul cu care nația agricolă își vinde productele – va să zică ea păgubește dublu în toate tranzacțiile ei, la vînzarea productelor ei, la cumpărătura celor străine. Apoi e cumplit de mare diferența între valori. Încărcând 500 de vagoane cu grîu, capeți în schimb o jumătate de vagon de obiecte de lux. C-un cuvânt nația agricolă e espusă de-a fi explotată de vecinul industrial, ba de-a pierde pe zi ce merge clasele sale de manufacturieri, care neputând concura cu fabrica, devin proletare. (...) ” – (23 decembrie 1877)